Oltea sau Maria? Mama lui Ștefan cel Mare, la 4 noiembrie 1465

Pe 4 noiembrie 1465, o lespede de piatră de la mănăstirea Probota înregistrează moartea doamnei Maria, mama lui Ștefan cel Mare. Pentru cititorul de azi ea se numește altfel, Oltea, și stă la poarta Cetății Neamțului, într-o scenă pe care niciun document nu o cunoaște. Între piatra de mormânt și poezia învățată la școală sunt aproape trei veacuri și o încurcătură care merită desfăcută cu grijă.

Ce spune lespedea de la Probota?

Cel mai sigur lucru care se știe despre mama lui Ștefan cel Mare este o zi. Lespedea ei funerară de la mănăstirea Probota, publicată în „Repertoriul monumentelor și obiectelor de artă din timpul lui Ștefan cel Mare” (București, 1958) și folosită după acea ediție de Maria Magdalena Székely și Ștefan S. Gorovei, dă data morții: 4 noiembrie 1465. Nu avem portret, nu avem act scris de mâna ei, nu avem nici măcar o descriere de contemporan. Avem o piatră cu o dată, pusă pe mormânt de fiul ei.

Probota era deja locul de odihnă al familiei. Leon Șimanschi, într-un studiu despre formarea personalității voievodului, amintește că soția lui Bogdan al II-lea a fost îngropată acolo, la vreo zece kilometri de fosta așezare a Secuienilor, unde se pusese lespedea tatălui. Biserica veche a mănăstirii s-a surpat la începutul secolului al XVI-lea, iar pietrele au trecut prin mutări și prin atribuiri discutate de cercetători până astăzi.

Ce se adaugă la piatră sunt două gesturi de pomenire. La 15 august 1471, aflat la Putna de ziua hramului, Ștefan cel Mare făcea o danie mănăstirii Probota „întru pomenirea sfântrăposaților noștri părinți și pentru sănătatea noastră și pentru sănătatea copiilor noștri”. Iar la 3 noiembrie 1495, la Borzești, închina un Tetraevanghel: după observația lui Székely și Gorovei, este singurul act de danie cunoscut în care donatorul pomenește și numele mamei sale, probabil la împlinirea a treizeci de ani de la moartea ei.

Oltea sau Maria: cum o numesc izvoarele?

În documentele de cancelarie apare ca Maria. „Oltea” vine din alte izvoare și este socotit de cercetători un supranume, format probabil de la antroponimul „Holt”, după numele unei familii boierești de lângă Bacău, poate chiar din localitatea Holt. Așa explică lucrurile Leon Șimanschi, care adaugă și singura informație de substanță despre rudele ei: fratele Mariei, boierul Vlaicu, a fost pârcălab de Cetatea Albă, apoi de Hotin, iar la sfârșit de Orhei.

Pentru un cititor obișnuit cu manualul, asta e deja o surpriză. Numele sub care o știe toată lumea nu este cel cu care o numesc actele, ci o formă paralelă, intrată în uz și consacrată de literatură. Istoricii au ajuns la compromisul „Maria Oltea”, care păstrează amândouă formele, fără să pretindă că una o anulează pe cealaltă.

De unde vine legenda cu poarta Cetății Neamțului?

Scena este pusă pe hârtie întâia dată de Ion Neculce, în „O samă de cuvinte”, culegerea de povestiri pe care cronicarul a așezat-o înaintea letopisețului său, pe la 1730. Textul, în ediția critică apărută la Editura Minerva în 1982, sună așa: „Ștefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să între în Cetatea Niamțului. Și fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să între și i-au zis că pasirea în cuibul său piiare. Ce să să ducă în sus, să stringă oaste, că izbânda va fi a lui.” Povestirea următoare o arată pe aceeași doamnă slobozind din temnița cetății un tunar neamț, care îndreaptă apoi puștile asupra turcilor.

Neculce însuși nu pretinde că scrie istorie documentată. În precuvântarea culegerii spune limpede că sunt lucruri „auzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în letopiseți nu sânt scrise”, iar despre crezarea lor lasă cititorul să hotărască: „cine va vrea să le crează, bine va fi, iar cine nu le va crede iarăși bine va fi”. Rar se întâmplă ca un izvor să își pună singur eticheta atât de cinstit.

Forma pe care o știe aproape orice român vine însă din altă parte. Dimitrie Bolintineanu a versificat povestirea în „Muma lui Ștefan cel Mare”, tipărită în culegerea de legende istorice din 1865, iar comentariul edițiilor de mai târziu arată că multe dintre legendele lui din prima perioadă pornesc chiar de la „O samă de cuvinte”. Poetul a adăugat ceva ce la Neculce nu există: o „tânără domniță” care plânge în castel, cu ochi albaștri și bucle de aur, și replica devenită sentință, „Du-te la oștire! Pentru țara mori!”.

De ce nu se potrivesc anii 1465 și 1476?

Aici intervine piatra. Bătălia de la Valea Albă, numită și Războieni, s-a dat la 26 iulie 1476, iar Ștefan cel Mare a pus să fie dăltuită în 1496 pisania bisericii ridicate în memoria ostașilor căzuți. Lespedea de la Probota înregistrează moartea doamnei la 4 noiembrie 1465. Între cele două date sunt unsprezece ani. Mama lui Ștefan cel Mare nu putea fi în Cetatea Neamțului în vara anului 1476, pentru simplul motiv că murise cu mai bine de un deceniu înainte.

Argumentul nu depinde de o cifră discutabilă. Chiar dacă s-ar dovedi că văleatul de pe lespede trebuie citit cu un an mai devreme, cum se întâmplă la datele de toamnă socotite în era de la facerea lumii, distanța până la 1476 rămâne de un deceniu. Legenda nu cade pentru că ar fi urâtă, ci pentru că o dată de pe o piatră nu se poate înghesui lângă o dată de pe altă piatră.

• 4 noiembrie 1465: data morții, după lespedea de la Probota.
• 15 august 1471: danie la Probota pentru pomenirea părinților.
• 3 noiembrie 1495: Tetraevanghelul de la Borzești, singurul act în care Ștefan își pomenește mama.
• 26 iulie 1476: bătălia de la Valea Albă, unde legenda plasează scena de la poarta cetății.
• pe la 1730: Neculce scrie povestirea, cu avertismentul că nu e din letopiseț.
• 1865: Bolintineanu o pune în versuri și o trimite în școală.

Ce rămâne, atunci, din doamna de la Probota?

Rămâne mult, și nu e nevoie de legendă. În 1451, după uciderea lui Bogdan al II-lea, grupul celor care nu mai puteau rămâne în țară a plecat spre Transilvania strâns în jurul copilului voievod: doamna, fratele ei Vlaicu, un Ciopei pârcălab, un Onică de la Jijia. Șase ani mai târziu acel copil lua tronul Moldovei, cu sprijinul Țării de Jos, iar unchiul ajungea pârcălab al celor mai importante cetăți de margine. Șimanschi citește în toate acestea semnul unui neam cu ramificații puternice, în stare să intervină decisiv în lupta pentru putere.

A fi văduva unui domn ucis, într-o Moldovă în care tronul se schimba prin sabie, și a scoate copilul din țară la timp, iar apoi a trăi până să îl vezi domn vreme de opt ani, nu este o faptă mică măsurată cu mijloacele veacului al XV-lea. Ștefan cel Mare a pomenit-o cu danii și i-a pus lespede. Judecata aceea a lui, scrisă în piatră și în hrisov, spune mai mult despre ea decât orice scenă de noapte la poarta unei cetăți.

Ștefan-vodă cel Bun, bătându-l turcii la Războieni, au mărsu să între în Cetatea Niamțului. Și fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să între și i-au zis că pasirea în cuibul său piiare.

Ion Neculce, O samă de cuvinte