ADN-ul lui Vlad Țepeș: ce s-a măsurat cu adevărat

ADN-ul lui Vlad Țepeș nu a fost citit niciodată, pentru un motiv simplu: nu există un trup de unde să fie luat. Două laboratoare au lucrat totuși pe urme ocolite, un studiu genetic publicat în 2012 pe 29 de bărbați care purtau numele Basarab și o analiză de proteine publicată în 2023 pe trei scrisori păstrate la Sibiu. Capitolul ia pe rând ce s-a măsurat, ce scrie în articolele științifice și ce s-a adăugat pe deasupra lor.

S-a descifrat vreodată ADN-ul lui Vlad Țepeș?

Nu. Nu există și nu a existat niciodată un profil genetic al lui Vlad Țepeș, iar cauza nu este lipsa de interes, ci lipsa materialului. Un profil genetic se obține din os, dinte sau alt țesut care a aparținut omului respectiv, ori, pe ocolite, din comparația cu un descendent viu a cărui linie de rudenie se poate documenta pas cu pas. La Vlad Țepeș nu se găsește niciuna dintre cele două căi.

Trupul nu a fost găsit niciodată, iar despre ce s-a căutat la Snagov și despre ipoteza de la Comana am scris în capitolul despre moartea lui; nu reluăm aici. Reținem doar consecința de laborator: fără oseminte atribuite cu certitudine, nu există material biologic de analizat, deci nu există nici secvență de comparat.

Ce există, în schimb, sunt două măsurători de alt fel, făcute de echipe diferite, cu metode diferite, pe obiecte diferite. Una a pornit de la un nume de familie purtat astăzi în România. Cealaltă a pornit de la hârtia pe care a scris el. Niciuna nu a atins osul, iar amândouă au fost repovestite ca și cum ar fi atins osul.

Ce a măsurat studiul din 2012: 29 de bărbați cu numele Basarab

Studiul a apărut la 25 iulie 2012 în revista PLOS ONE, semnat de Begoña Martinez-Cruz, Mihai Ioana, Francesc Calafell și alți unsprezece autori, cu titlul „Analiza cromozomului Y la indivizii care purtau numele Basarab, al primei dinastii a regilor valahi”. Nu este un studiu despre Vlad Țepeș, ci despre dinastia din care făcea parte, iar el o spune limpede din titlu.

Cifrele exacte ale eșantionului contează, fiindcă de ele atârnă tot ce se poate deduce. Autorii au găsit 29 de bărbați neînrudiți cu numele Basarab, căutați în registrul telefonic, și estimează că numele e purtat de aproximativ unu din 120.000 de oameni. Pentru comparație au luat 149 de bărbați români fără acest nume, din Dolj (38), Mehedinți (11), Cluj (50) și Brașov (50), plus eșantioane din Ucraina (43), Ungaria (192) și Bulgaria (100).

Ce markeri au fost tipizați

Pe partea nerecombinantă a cromozomului Y au fost citiți 131 de markeri de tip SNP și 19 markeri de tip STR, cei din urmă din setul Yfiler, la care s-au adăugat DYS388 și DYS426. Aceasta este o analiză a liniei bărbătești: cromozomul Y se transmite de la tată la fiu aproape neschimbat, deci urmează exact drumul pe care se transmit și numele de familie.

Rezultatul: cei 29 de bărbați se împart în 11 linii genetice, iar șase linii principale acoperă 82,8 la sută din eșantion. Haplogrupurile identificate, printre care J-M241, E-V13 și I2a-P37.2, sunt toate obișnuite în România și în restul Europei Centrale și de Est. Datările calculate de autori nu urcă în evul mediu, cu o singură excepție posibilă: liniile E1b1b1a2-V13 luate împreună au dat o vârstă de 1740 de ani, cu o marjă de 615 ani.

Concluzia lor, în rezumat, este formulată prudent: „Am găsit mai multe grupuri de indivizi Basarab care au un strămoș comun în intervalul ultimilor 600 de ani”. Cu alte cuvinte, unii dintre ei sunt rude între ei, pe linie bărbătească, undeva în ultimele șase secole. Nu scrie nicăieri că strămoșul acela ar fi un domn.

Ce înseamnă că numele Basarab este polifiletic?

Înseamnă că numele nu are un singur întemeietor, ci mai mulți, neînrudiți între ei. Autorii o spun în discuție, în două fraze care merită citate fiindcă au fost cele mai des întoarse pe dos: „nu toți indivizii care poartă numele Basarab pot fi descendenți biologici direcți ai dinastiei Basarabilor” și „dovada genetică arată că Basarab este un nume polifiletic, cu mai mulți întemeietori pe linie bărbătească”.

Un nume polifiletic nu poate funcționa ca marcă de descendență. Dacă oamenii care îl purtau astăzi provin din mai multe linii bărbătești fără legătură între ele, atunci faptul că un bărbat se numește Basarab nu spune nimic despre strămoșii lui din veacul al XIV-lea. Formula cea mai scurtă a studiului este că dinastia și-a răspândit numele mai cu succes decât genele.

Întrebarea cumană, și de ce a rămas deschisă

Originea dinastiei Basarab, cumană sau românească, este o dispută veche între specialiști, iar autorii au încercat să o atingă cu datele lor. Nu au găsit nicio linie genetică est-asiatică în eșantion, dar își cântăresc singuri rezultatul: aceasta este, scriu ei, o lipsă de dovadă pentru originea cumană, iar originea cumană „nu poate fi exclusă în mod pozitiv”. Ei amintesc și că singurul studiu genetic anterior asupra cumanilor lucrase pe ADN mitocondrial, adică pe linia maternă, care nu spune nimic despre linia bărbătească.

Cel mai important rând al studiului, pentru dosarul nostru, este cel în care autorii spun ce ar fi nevoie ca să se închidă întrebarea: numai analiza osemintelor lui Basarab I sau ale unor descendenți cunoscuți ar putea confirma ori infirma legătura. Oseminte nu au, descendenți documentați nu au. De aceea au lucrat pe nume.

Pot numele de familie să ducă până în veacul al XV-lea?

Răspunsul specialiștilor în genetica numelor este că, în general, nu pot. Cea mai citată măsurătoare pe subiect este a lui Turi E. King și Mark A. Jobling, publicată în 2009 în Molecular Biology and Evolution, volumul 26, paginile 1093-1102. Ei au analizat 1.678 de haplotipuri de cromozom Y în interiorul a 40 de nume de familie britanice.

Legătura dintre nume și cromozom există, și este chiar puternică: în medie 62 la sută din haplotipuri se grupează în clustere de descendență, cu valori între 0 și 87 la sută, iar legătura se întărește pe măsură ce numele devine mai rar. Dar adâncimea în timp a acestor grupuri este mică, iar concluzia autorilor este tăioasă: „Tiparele moderne oferă, prin urmare, puțină informație de încredere despre întemeietorii originari ai numelor de acum vreo 700 de ani”.

Mai este și problema paternității. Pentru cinci dintre numele britanice cu un singur cluster dominant, cei doi autori au estimat rata de nepaternitate care ar explica cromozomii rămași în afara clusterului, și au obținut valori de ordinul a unu până la trei la sută pe generație. O rată mică, dar care se adună: pe douăzeci de generații, probabilitatea să nu se fi întâmplat nimic scade mult.

În România, lucrurile stau și mai strâmt. Autorii studiului din 2012 estimează ei înșiși că numele de familie au, la noi, o adâncime de doar aproximativ 100 până la 150 de ani, și adaugă că și această cifră e nesigură. Un cârlig de 150 de ani nu ajunge până în 1476.

Cum a fost identificat Richard al III-lea și de ce metoda nu merge la Vlad Țepeș?

Există un caz în care identificarea genetică a unui domnitor medieval a reușit, și tocmai el arată de ce la Vlad Țepeș nu se poate. Scheletul descoperit la Leicester a fost atribuit regelui Richard al III-lea, mort în 1485, într-un studiu publicat la 2 decembrie 2014 în Nature Communications, volumul 5, articolul 5631, semnat de Turi E. King și alți cincisprezece autori.

Ce a fost nevoie acolo: un schelet, un context arheologic, o datare cu radiocarbon, trăsături osoase care se potriveau (scolioza, rănile de la moarte) și, decisiv, o genealogie documentată până la rude vii. Potrivirea a venit pe linia maternă, prin ADN mitocondrial: „Găsim o potrivire mitocondrială perfectă între secvența obținută din oseminte și o rudă în viață”, scriu autorii, iar a doua rudă diferă printr-o singură bază. Raportul de verosimilitate combinat a ieșit în jur de 6,7 milioane, iar autorii își descriu propriile cifre ca fiind conservatoare.

Partea care nu s-a potrivit

Linia bărbătească a eșuat. „Haplotipul de cromozom Y al Scheletului 1 nu se potrivește cu acela al rudelor pe linie bărbătească ale lui Richard al III-lea”, scrie în studiu. Osemintele au dat haplogrupul G-P287, în vreme ce patru din cele cinci rude pe linie bărbătească aparțin lui R1b-U152, iar a cincea altui haplogrup. Explicația autorilor: „linia bărbătească este mult mai sensibilă la paternitate falsă decât este linia feminină la maternitate falsă”, iar pe cele 19 verigi tată-fiu dintre rege și Ducele de Beaufort estimează o șansă de aproximativ 16 la sută să existe cel puțin o ruptură.

Lecția se transferă direct. La Richard al III-lea a funcționat mitocondrialul, pentru că existau osemintele și o genealogie pe linie maternă. La Vlad Țepeș nu există nici osemintele, nici o genealogie documentată până la un om viu, iar unealta pe care s-a mizat în 2012, cromozomul Y, este exact cea care a dat greș la Leicester.

Ce s-a recoltat de pe scrisorile lui Vlad Țepeș din arhiva Sibiului

Al doilea studiu, cel care a făcut titluri în 2023, nu este genetic, ci proteomic: nu citește ADN, ci fragmente de proteine. A apărut la 8 august 2023 în Analytical Chemistry, volumul 95, numărul 34, paginile 12732-12744, semnat de Maria Gaetana Giovanna Pittalà, Rosaria Saletti, Vincenzo Cunsolo, Pier Giorgio Righetti și alții, cu titlul „Contele Dracula înviat”. Printre autori se află și Tudor Arhire, de la Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale, adică instituția care păstrează documentele.

Obiectele analizate sunt trei scrisori pe hârtie de cârpe, trimise conducerii orașului Sibiu, în primul rând judelui Thomas Altemberger. Una din 1475, cu numărul de arhivă II 365; a doua, tot din 1475, cu numărul III 32 N 484, cea care poartă semnătura lui; și una din 1457, numărul V 1658. Autorii precizează că cele două din 1475 au stat în arhiva Sibiului toată istoria lor și nu au fost restaurate, în vreme ce aceea din 1457 a fost restaurată în secolul XX la București.

Metoda EVA, pe scurt

Peste hârtie se așază o peliculă de etilen-acetat de vinil în care sunt încorporate rezine de schimb ionic și rezine hidrofobe. Pelicula se umezește cu apă ultrapură și se lasă 60 de minute, locurile de recoltare fiind alese după fluorescența în ultraviolet a aminoacizilor aromatici. Ce s-a prins pe peliculă se desprinde, se taie cu tripsină și se trece prin spectrometrie de masă, pe un instrument Orbitrap Fusion.

Cifrele brute: 575 de peptide atribuite omului, 692 de peptide de bacterii, 389 de virusuri, 436 de ciuperci, 301 de insecte și 394 de plante, plus 165 de peptide care s-au potrivit cu lista de contaminanți cunoscuți. Datele neprelucrate sunt publice, depuse în depozitul ProteomeXchange cu identificatorul PXD041350, deci oricine le poate descărca și reanaliza.

Structura celor 575 de peptide omenești este partea care se pierde în repovestiri. Doar 60 dintre ele se grupau în 29 de proteine identificate cu cel puțin două peptide fiecare; restul, 515 peptide, veneau fiecare dintr-o proteină diferită, cu o singură peptidă de sprijin. După verificarea taxonomică prin BLASTp și Unipept, autorii rețin 16 proteine drept sigur omenești, 8 ca fiind de mamifer și 5 ca nespecifice. Autentificarea se sprijină pe gradul de deamidare: peptidele socotite originale arată 49 până la 57 la sută deamidare a asparaginei și 33 până la 61 la sută a glutaminei, față de 2 până la 6 la sută și 0,2 până la 8 la sută la contaminanți.

Autorii își pun singuri limitele pe masă. Scriu că „nu putem nega că, probabil, mai mulți oameni au atins aceste documente”, iar despre trei dintre proteine, titina, dermcidina și golgina GOLGA4, recunosc că au apărut și pe o scrisoare modernă luată ca martor, deci „în principiu, nu putem exclude a priori ca aceste proteine să fie componente exogene”.

Chiar plângea Vlad Țepeș cu lacrimi de sânge?

Afirmația care a călătorit cel mai departe din studiul din 2023 se sprijină pe trei peptide. Trei, găsite doar în cele două scrisori din 1475, provenind din proteinele GPR179, PCARE și SAG, pe care autorii le grupează ca proteine ale retinei și ale lacrimilor. Toate trei fac parte din cele 515 identificări cu o singură peptidă, deci se află în afara celor 16 proteine validate ca sigur omenești.

Formulările din articol sunt prudente peste tot unde se vorbește despre asta, iar prudența lor s-a pierdut pe drum. În rezumat scrie că „s-ar putea să fi suferit și de o afecțiune numită hemolacrie”. În discuție: aceste identificări „ar putea arăta” că Dracula „plângea cu lacrimi de sânge”, iar imediat înainte stă avertismentul autorilor că datele de proteomică „nu pot fi socotite exhaustive de unele singure”. Tot ei oferă și explicația alternativă pentru diferența dintre scrisori: documentele din 1475 sunt mai bine păstrate decât aceea din 1457, deci diferența poate veni din conservare, nu din boală.

De unde vine, de fapt, ideea lacrimilor de sânge

Nu din izvoare. În articol, ideea este introdusă de trei ori cu aceeași formulă, „potrivit unor povestiri”. Autorii citează descrierea lăsată de Nicolae de Modruș, singura mărturie a cuiva care l-a văzut, despre care am scris în capitolul despre chipul lui, și adaugă apoi lacrimile de sânge din afara ei. În textul lui Nicolae de Modruș nu există nicio lacrimă de sânge. Cercetarea a plecat, aici, dinspre legendă spre probe, nu invers.

Mai e și o problemă de medicină. Hemolacria este, în literatura clinică, „o entitate extrem de rară, caracterizată prin lacrimi sângeroase”, iar cauzele ei merg de la inflamație, traumatism și infecții până la tumori ale aparatului lacrimal și ale sinusurilor, malformații vasculare și tulburări de coagulare. Cea mai mare serie publicată, a lui Soham S. Pal, Md. Imran Ansari și Md. Shahid Alam, în Indian Journal of Ophthalmology, volumul 74, 2026, paginile 1407-1408, adună 26 de pacienți cu lacrimi sângeroase într-un centru terțiar, în nouă ani, din ianuarie 2016 până în aprilie 2025, dintre care 15 au rămas fără cauză identificată.

Fraza din acel articol care închide discuția este aceasta: „Hemolacria idiopatică este un diagnostic de excludere, pus numai după ce investigațiile hematologice și structurale complete elimină cauzele secundare”. Un diagnostic de excludere are nevoie de un pacient viu, de hemoleucogramă, de profil de coagulare și de imagistică. Pe o scrisoare de hârtie nu se poate face niciuna dintre aceste investigații.

Ce spun peptidele de bacterii: a avut Vlad Țepeș ciumă?

Nu, și nici studiul nu susține asta. Printre cele 692 de peptide bacteriene, dominate de Proteobacteria (aproximativ 46 la sută) și Firmicutes (aproximativ 20 la sută), autorii semnalează că unele peptide din ordinul Enterobacterales sunt specifice pentru Yersinia pestis, bacteria care dă ciuma, iar altele pentru Escherichia coli. Ei nu pun un diagnostic; interpretarea lor este despre mediul Țării Românești din a doua jumătate a veacului al XV-lea, un loc de trecere pentru soldați, migranți și călători care duceau cu ei, scriu autorii, nu doar mărfuri și obiceiuri, ci și boli.

Restul inventarului de mediu merge în aceeași direcție. Cele 301 de peptide de insecte sunt în majoritate specifice pentru Drosophila, musculița de fructe, de unde autorii presupun prezența fructelor trecute. Dintre cele 389 de peptide virale, una aparține familiei Flaviviridae, virusuri transmise mai ales prin căpușe și țânțari.

Aici studiul stă pe teren mai solid, și tocmai așa îl prezintă și autorii în rezumat: ca o fereastră spre condițiile de mediu ale epocii. O hârtie ținută cinci secole într-o arhivă adună pe ea lumea prin care a trecut. Asta este o informație istorică reală, dar este despre hârtie și despre locul unde a stat, nu despre sângele omului care a semnat-o.

Are Vlad Țepeș urmași documentați pe linie bărbătească?

Pentru o verificare genetică prin descendenți ar fi nevoie de un lanț tată-fiu neîntrerupt, documentat act cu act, până la un om care trăiește astăzi și poate da o probă. Un asemenea lanț nu este documentat pentru Vlad Țepeș, iar firul se pierde devreme.

Ce se poate urmări în literatura de specialitate ajunge până la nepoți. Constantin A. Stoide, într-un studiu despre legăturile dintre Moldova, Țara Românească și Transilvania la începutul veacului al XVI-lea, publicat în Archiva Moldaviae, volumul I, 2009, paginile 367-399, arată, după rezumatul publicat al articolului, că Maria Voichița l-a sprijinit pe Mihnea, fiul lui Vlad Țepeș, ca pretendent la tronul Țării Românești, iar apoi pe fiii acestuia, Mircea și Miloș. Mihnea și fiii lui s-au adăpostit în Transilvania; Mircea, părăsit de sprijin, a fost învins, prins și însemnat prin tăierea nasului, apoi trimis la Constantinopol, iar fratele lui, Miloș, a urmat curând după el. Precizăm că aceste date le avem din rezumatul publicat al studiului, nu din textul lui integral.

Mai departe de Constantinopol, documentarea liniei bărbătești se oprește. Casa Basarabilor ca dinastie domnitoare se încheie, după cronologia pe care o dau autorii studiului din 2012 în introducerea lor, cu uciderea lui Mihai Viteazul în 1601. Cât despre felul în care asemenea linii se topeau în lumea otomană, el se vede bine la un alt domn al Țării Românești cu numele Mihnea, cel supranumit Turcitul: a domnit între 1577 și 1583, apoi între 1585 și 1591, iar după ce a pierdut tronul a trecut la islam și a luat numele Mehmed bei, cum arată Radu Cârciumaru într-un studiu publicat în 2021 în Analele Științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Consecința practică este simplă. Nici în 2012, nici astăzi nu există un bărbat despre care să se poată arăta, cu acte, că este urmașul pe linie bărbătească al lui Vlad Țepeș. De aceea echipa din 2012 a lucrat pe un nume de familie, nu pe o genealogie, și de aceea a putut spune doar ce poate spune un nume de familie, adică foarte puțin.

Ce ar fi nevoie pentru un profil genetic și ce rămâne deschis

Condițiile sunt cunoscute și nu s-au schimbat. Prima variantă: oseminte atribuite cu certitudine, din care să se extragă ADN, cu toate precauțiile pe care le cere domeniul. A doua: o genealogie documentată până la rude vii, de preferință pe linie maternă, fiindcă acolo ruptura de paternitate nu intervine. Pentru ADN-ul lui Vlad Țepeș lipsesc amândouă condițiile, și nu dintr-o neglijență de cercetare.

Pe partea de proteine, limita este mai adâncă decât pare, și o formulează cel mai bine ghidul de bune practici al domeniului, semnat de Jessica Hendy, Frido Welker, Beatrice Demarchi, Camilla Speller, Christina Warinner și Matthew J. Collins, apărut în 2018 în Nature Ecology & Evolution, volumul 2, paginile 791-799. Autorii lui atrag atenția că, în genetica veche, prezența mai multor secvențe mitocondriale într-un extract permite detectarea și măsurarea contaminării moderne, în vreme ce la proteine „variația redusă a secvenței de aminoacizi în interiorul speciei face în general imposibilă folosirea variației de secvență ca criteriu pentru a detecta prezența mai multor indivizi din aceeași specie într-un singur eșantion”.

Tradus: pe o hârtie atinsă de mai mulți oameni, proteinele omenești nu pot fi repartizate pe persoane. Același ghid enumeră printre contaminanții recurenți tocmai dermcidina și keratinele, proteine de piele și de transpirație, și recomandă să se evite peliculele de plastic la recoltare, fiindcă polimerii pot interfera cu spectrometria de masă. Echipa din 2023 a răspuns la această familie de obiecții prin criteriul deamidării, care deosebește vechiul de nou, dar deamidarea nu deosebește un om de alt om.

Ce poate, totuși, o analiză neinvazivă pe un document

Un exemplu măsurat arată bine unde stă granița. Sarah Fiddyment și colegii ei au publicat în 2015, în Proceedings of the National Academy of Sciences, volumul 112, paginile 15066-15071, o analiză pe 72 de biblii de buzunar și alte 293 de obiecte de pergament din veacurile XII-XIV, recoltând proteina cu o simplă gumă de șters. Din 220 de foi au stabilit specia animalului: 68 la sută vițel, 26 la sută capră, 6 la sută oaie, și au arătat astfel că pergamentul foarte fin nu provine neapărat din animale avortate sau nou-născute. Metoda răspunde foarte bine la întrebarea „ce animal”, unde deosebirile dintre răspunsuri sunt mari. Întrebarea „care om anume” este de alt ordin.

Rămâne deschis, deci, aproape tot ce ține de biologia lui Vlad Țepeș. Nu știm dacă a suferit de vreo boală anume, nu avem o secvență genetică a lui, nu avem un descendent de comparație și nu avem locul unde a fost îngropat. Ce avem este o hârtie care a adunat pe ea lumea veacului al XV-lea, un nume de familie care nu duce îndărăt cât ar trebui și două studii care, citite în întregime, spun mult mai puțin decât titlurile scrise despre ele.