Consiliul Național Român Central la Arad, 2 noiembrie 1918

Pe 2 noiembrie 1918, într-o casă de pe strada mare a Aradului, un consiliu de doisprezece oameni s-a așezat la lucru. Consiliul Național Român Central venea de la Budapesta, unde fusese întemeiat cu câteva zile mai înainte, și avea de rezolvat o problemă practică, nu una de retorică: cum se preia administrația unui teritoriu de douăzeci și trei de comitate. În luna care a urmat, Aradul a fost capitala politică a românilor din Ungaria și Transilvania.

Ce a făcut Consiliul Național Român Central pe 2 noiembrie 1918?

Și-a început activitatea la Arad, în casa avocatului și deputatului Ștefan Cicio Pop, care a devenit președintele lui. Istoricul Ioan Boia, de la Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, formulează limpede succesiunea: consiliul a fost „înființat la Budapesta, la 18/31 octombrie 1918” și „și-a început activitatea la Arad, câteva zile mai târziu, la 2 noiembrie, în casa lui Ștefan Cicio-Pop, devenit președintele Consiliului”.

De la data aceasta a început formarea organizațiilor teritoriale, comitatense, cercuale și comunale. Nu era un gest simbolic. Prin rețeaua aceea de consilii locale și de gărzi naționale, scrie Boia, consiliul „nu doar a orientat, ci a condus efectiv viața politică din Transilvania”, cu o lună înaintea adunării de la Alba Iulia.

Cine erau cei doisprezece?

Consiliul s-a format din șase reprezentanți ai Partidului Național Român și șase social-democrați, o alcătuire neobișnuită pentru vremea aceea. Marius-Ioan Grec dă lista: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod și Aurel Vlad din partea naționalilor, Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu din partea socialiștilor.

Paritatea nu era o politeță. Era felul în care politicienii români au pus în practică principiul autodeterminării, cu un rol important revenind lui Vasile Goldiș, socotit doctrinarul partidului. Pasul dinainte fusese Declarația de la Oradea, din 12 octombrie 1918, prin care Comitetul Executiv al Partidului Național Român își afirmase dreptul de a hotărî singur pentru națiunea română.

De ce Arad și nu Budapesta?

Fiindcă Aradul era deja, de dinaintea războiului, cel mai important centru politic al românilor transilvăneni. Eugen Gagea, de la aceeași universitate arădeană, citează aprecierea academicianului Ștefan Pascu: „La Arad și-a desfășurat activitatea, timp de o lună Consiliul Național Central Român… La Arad și-a avut sediul comanda gărzilor naționale românești… Aici, la Arad se hotărau prin dezbateri în cel mai democratic spirit al vremii, toate măsurile premergătoare ale Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia”.

Mai era și un motiv de geografie politică: la Budapesta, consiliul ar fi lucrat sub ochii unui guvern cu care urma să se certe. La Arad, într-un oraș cu majoritate românească în jur, își putea construi administrația pe loc.

Ce spun documentele despre primele zile

Pe 3 noiembrie, o circulară intitulată „Spre Orientare” a plecat către președinții organizațiilor românești comitatense. Documentul amintește că națiunea română are dreptul de a-și hotărî singură soarta, cere oamenilor să se informeze din presa românească, fiindcă știrile din presa maghiară sunt „eronate și născocite”, și face o precizare de drept care merită citită de două ori: „consiliul național român nu este subordonat consiliului național maghiar, ci este organizația echivalentă românească a acestuia”.

Pe 4 noiembrie a început formarea gărzilor naționale. Comisarul guvernamental al Aradului, Lajos Varjassy, „rămăsese neputincios în fața deteriorării rapide a administrației locale”, iar notarii au fost alungați din majoritatea localităților. Pe 6 noiembrie, consiliul a publicat Manifestul adresat națiunii române, care îi chema pe oameni să se înroleze în gărzile naționale și să poarte tricolorul. Pe 7 noiembrie a reapărut, la Arad, ziarul „Românul”, sub conducerea lui Goldiș.

• 18/31 octombrie 1918, Budapesta: întemeierea consiliului, șase naționali și șase social-democrați
• 2 noiembrie 1918, Arad: începutul activității, în casa lui Ștefan Cicio Pop
• 10 noiembrie 1918: nota către guvernul maghiar, cu termen pe 12 noiembrie, ora 18
• 13-14 și 15 noiembrie 1918: tratativele cu delegația maghiară și hotărârea de a convoca adunarea
• 18 noiembrie/1 decembrie 1918: Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Cum a cerut consiliul puterea de guvernare?

Printr-o notă diplomatică, nu printr-o proclamație. Pe 9 noiembrie consiliul a hotărât trimiterea ei, iar textul, redactat de Vasile Goldiș, a plecat pe 10 noiembrie. Cerea guvernului maghiar să predea autoritatea politică, administrativă și militară asupra a douăzeci și trei de comitate din Transilvania și asupra părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea. Termenul era fixat pe 12 noiembrie, la ora 18.

Guvernul de la Budapesta a cerut o amânare de douăsprezece ore, apoi a trimis la Arad o delegație condusă de Oszkár Jászi. Tratativele s-au purtat pe 13 și 14 noiembrie, în clădirea Școlii civile de băieți, sub președinția lui Cicio Pop. Acolo, un grup de tineri în frunte cu arădeanul Iustin Marșieu a cerut consiliului să proclame Unirea pe loc. Goldiș le-a răspuns, scrie Gagea, că o asemenea hotărâre nu poate fi luată decât într-o mare adunare reprezentativă.

Cine a condus consiliul? O nelămurire rămasă în literatură

Actele consiliului dau un răspuns: convocatorul Marii Adunări Naționale, redactat de Goldiș, a fost semnat de Ștefan Cicio Pop „în calitate de președinte al C.N.R.C” și de Gheorghe Crișan ca secretar, fiind datat 7/20 noiembrie 1918. Și Boia, și Grec, și Gagea îl numesc pe Cicio Pop președinte.

Într-un studiu mai vechi al lui Gagea apare însă, pentru circulara din 3 noiembrie, formula „deputatul Teodor Mihali, președintele CNRC”. Cele două informații nu se exclud neapărat, fiindcă Mihali conducea comitetul partidului, dar lucrarea nu lămurește chestiunea, iar cititorul rămâne cu o nepotrivire pe care numai actele interne ale consiliului o pot limpezi. O semnalăm ca atare, în loc să alegem în locul izvoarelor.

De la Arad la Alba Iulia

Pe 15 noiembrie, după ce tratativele cu delegația maghiară s-au rupt, consiliul a hotărât ca Unirea să fie exprimată de o adunare națională a tuturor românilor. Pe 18 noiembrie a dat publicității manifestul „Către popoarele lumii”, operă a lui Goldiș, tipărit în română, franceză și engleză și difuzat în lume prin stația de telegraf din Praga. În el, națiunea română își anunța hotărârea de a „pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia”.

Convocatorul chema românii la Alba Iulia, „cetatea istorică a neamului nostru”, pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la ora 10 dimineața. Rezoluția Unirii a fost scrisă la Arad, de un grup în care se aflau Vasile Goldiș, Ștefan Cicio Pop și Ioan Suciu, și a fost citită la Alba Iulia de Goldiș. Casa din care plecase totul, pe 2 noiembrie, este astăzi monument istoric.