Castor și marmotă la neanderthalieni: 231 de oase, patru cu urme de tăiere

Că neanderthalienii vânau mamuți și bizoni se știe de mult. Un studiu depus spre publicare în octombrie 2026 adaugă pe lista lor două animale mici și neașteptate: castorul european și marmota alpină. Cifrele studiului arată însă limpede cât de rar se întâmpla: din 231 de oase analizate, numai patru au urme sigure de tăiere.

Ce a fost analizat

Peștera Valdegoba se află la Huérmeces, în provincia Burgos, în nordul Spaniei. Depunerile din ea aparțin paleoliticului mijlociu și sunt legate de neanderthalieni, la trecerea dintre stadiile izotopice marine 6 și 5, adică la finalul unei perioade glaciare și începutul unei interglaciare.

Ona Redon, J. Carlos Díez și César Laplana au reluat toate resturile de castor și de marmotă ieșite din săpăturile făcute între 1987 și 2006, din sondajul 4, nivelurile 4, 5 și 6. Nivelurile 4 și 5 sunt datate aproximativ între 140.000 și 120.000 de ani în urmă.

Totalul este de 231 de resturi identificate, provenind de la minimum 21 de indivizi. Castorul domină, cu 171 de resturi, adică 74 la sută, și minimum 12 indivizi. Marmota are 60 de resturi, 26 la sută, și minimum 9 indivizi. Patru dinți de porc spinos au fost lăsați deoparte.

Diferența de talie între cele două specii este considerabilă: autorii estimează masa castorului la circa 19,7 kilograme și pe cea a marmotei la circa 3,5 kilograme. Un castor este, așadar, o pradă serioasă.

Patru oase, nu o industrie

Dovada directă a intervenției umane este foarte limitată. Urme de tăiere au fost identificate cu certitudine pe patru resturi: trei de castor, adică o jumătate de mandibulă, un os coxal și o tibie, și o jumătate de mandibulă de marmotă. Tibia de castor a fost examinată și la microscop electronic, care a confirmat trăsăturile diagnostice. O mandibulă de castor tânăr, cu urme incerte, a fost exclusă din socoteală.

Restul modificărilor de pe oase nu sunt făcute de oameni. Urme de dinți de carnivor apar pe 21 de resturi de castor, 12,3 la sută, și pe un singur rest de marmotă, 1,7 la sută. Măsurătorile pe cele 22 de gropițe lăsate de dinți seamănă cel mai mult cu valorile vulpii roșii, iar autorii nu exclud contribuția unor carnivore mai mari, precum hienele. Două oase, un astragal de castor și un maxilar de marmotă, au corodarea caracteristică trecerii prin tubul digestiv al unui animal.

Pe 20 din cele 22 de oase lungi de castor s-au păstrat 54 de suprafețe de fractură, în majoritate compatibile cu spargerea osului proaspăt sau semiproaspăt. Cea mai frecventă alterare de suprafață este însă pata de mangan, pe 54,4 la sută din resturile de castor și pe 71,7 la sută din cele de marmotă, adică un proces chimic petrecut în sediment, după îngropare.

Ce concluzii trag autorii

Autorii descriu acumularea ca pe un palimpsest: un amestec de mortalitate naturală, activitate de carnivore, prelucrare umană ocazională și deranjări ulterioare ale depozitului. Nu este un depozit de vânătoare, ci un strat în care s-au suprapus, de-a lungul mileniilor, mai multe procese diferite.

Ei susțin că Valdegoba este cel mai timpuriu sit cunoscut cu exploatare simultană a castorului și a marmotei de către neanderthalieni, precizând că afirmația se sprijină pe datările și pe eșantionul actual. Exploatarea pare ocazională, nu sistematică: nu există un model repetat de tranșare, nu există urme de ardere și nu se vede o selecție clară a vârstelor.

Distribuția pe vârste merită totuși reținută. La castor, din 75 de indivizi evaluabili, 42,4 la sută sunt tineri, cu o grupare în jurul vârstei de doi ani, pe care autorii o leagă de momentul în care tinerii pleacă din colonie. La marmotă, din 22 de indivizi, 40,9 la sută sunt bătrâni, un profil mai apropiat de mortalitatea naturală.

Cele două specii spun și ceva despre mediu: castorul cere apă curgătoare cu vegetație de luncă, marmota cere teren deschis. Prezența lor împreună descrie un peisaj mozaicat, cu râu și pășune, la trecerea dintre glaciar și interglaciar. Autorii notează că marmota este, de altfel, rară în registrul pleistocen iberic.

Ce nu se știe încă

Prima rezervă este una de procedură: studiul este deocamdată o preprintare, adică un text pus la dispoziție publicului înainte de evaluarea colegială. A fost depus pe 9 octombrie 2026 la revista Archaeological and Anthropological Sciences, iar recenziile au fost primite pe 23 octombrie. Concluziile pot fi modificate înainte de publicarea finală.

A doua rezervă privește cele patru oase. Patru urme de tăiere pe 231 de resturi dovedesc că s-a întâmplat, nu cât de des. Oasele mici se sparg, se rod și se corodează, iar urmele de unealtă se pierd mai ușor decât pe oasele mari, deci numărul real putea fi mai mare. Dar asta nu se poate demonstra.

Nu se știe nici cum erau prinse animalele. Un castor se vânează altfel decât o marmotă, iar nici capcanele, nici tehnica nu lasă urme pe oase. Rămâne deschisă și întrebarea dacă animalele au fost aduse întregi în peșteră sau doar anumite părți din ele, întrebare la care dezechilibrul dintre resturile craniene și cele de membre, mai accentuat la marmotă, nu dă deocamdată un răspuns clar.