ADN antic: gravetienii din est și vest s-au amestecat acum 32.000 de ani

Trei genomuri noi, obținute din oase găsite în Spania, Franța și Italia, arată că grupurile gravetiene din vestul și din estul Europei nu au trăit separate unele de altele. Studiul, publicat la 23 octombrie 2026 în revista Science Advances, datează amestecul genetic dintre ele acum 32.500-31.500 de ani. Iar într-o peșteră din Cantabria, cercetătorii au recuperat ADN uman direct din sedimentul unui strat de acum circa 22.000 de ani, acolo unde nu există nici oase, nici dinți.

Trei oameni, din trei capete ale Europei

Gravetianul este numele dat unei mari familii de culturi materiale răspândite în Europa între aproximativ 34.000 și 25.000 de ani în urmă, recunoscută după un anumit fel de a lucra piatra și după primele statuete feminine. Din tot acest interval, genomurile umane disponibile sunt puține, iar lipsa lor a lăsat loc unor modele construite mai mult pe unelte decât pe oameni.

Echipa condusă de Pere Gelabert și de Ron Pinhasi, de la Universitatea din Viena, a adăugat trei. Doi provin din regiunea franco-cantabrică: din peștera Chufín, în nordul Spaniei, și din peștera Isturitz, în Pirineii francezi. Al treilea, cunoscut sub numele de cod Ostuni1b, vine din sudul Italiei.

Potrivit comunicatului Universității din Viena, individul de la Ostuni este un făt de sex masculin și, cel mai probabil, fiul femeii Ostuni1, studiată anterior. Părinții nu erau rude apropiate, ceea ce autorii citesc ca semn al unor practici care limitau consangvinizarea.

Amestecul, datat acum 32.500-31.500 de ani

Rezumatul studiului spune limpede ce s-a găsit: un flux genetic nedetectat până acum între populațiile gravetiene timpurii din estul și din vestul Europei, petrecut în sud-vestul continentului. Modelarea pune acest amestec acum 32.500-31.500 de ani.

Femeia de la Isturitz, care a trăit acum circa 30.000 de ani, poartă în cea mai mare parte o strămoșie vest-europeană, la care se adaugă una înrudită cu populațiile din centrul și din estul Europei. Un individ studiat mai devreme, de la Ormesson, în Franța, arată un semnal asemănător. La Chufín, în schimb, strămoșia vestică pare să fi persistat în regiune mii de ani.

Consecința este una de metodă. Modelele care presupuneau o continuitate genetică strict locală, de la aurignacian până la solutrean, adică până acum 24.000-19.000 de ani, nu mai stau în forma lor simplă. Până acum, diversitatea gravetiană era descrisă mai ales prin două linii genetice, numite Fournol și Věstonice, tratate ca blocuri destul de separate.

ADN scos din pământ, acolo unde nu mai sunt oase

Partea cea mai neobișnuită a lucrării nu vine dintr-un schelet. În peștera El Mirón, din Cantabria, stratul solutrean 122 are o vechime de aproximativ 22.000 de ani calibrați și nu conține oase sau dinți umani. Din sedimentul lui, echipa a recuperat circa 14.000 de poziții variabile din genomul uman.

Cu atât de puțin nu se reconstituie un om, dar se poate spune din ce populație făcea parte. Rezultatul susține persistența strămoșiei de tip Fournol în sud-vestul Europei pe tot parcursul ultimului maxim glaciar, adică între circa 26.500 și 19.000 de ani în urmă, și întărește ideea Peninsulei Iberice ca adăpost în vremea celui mai aspru frig.

Ce spun autorii

Rezultatele noastre arată că populațiile din estul și din vestul Europei nu erau atât de izolate genetic cât s-a presupus până acum.

Pere Gelabert, primul autor al studiului, Universitatea din Viena

ADN-ul din sedimente ne permite să recuperăm informație genetică din perioade în care lipsesc rămășițele umane.

Ron Pinhasi, autor principal, Universitatea din Viena

Lucrarea este semnată de 37 de autori, printre care David Reich, de la Harvard, și a apărut la 23 octombrie 2026. Pentru articolul de față am citit rezumatul publicat de autori și comunicatul universității, nu textul integral al studiului.

Ce nu se știe încă

• Pe ce drum s-a făcut contactul. Un amestec datat acum 32.500-31.500 de ani nu spune dacă oamenii au parcurs mii de kilometri sau dacă semnalul s-a transmis pas cu pas, prin vecinătăți succesive.
• Cât de reprezentative sunt cele trei genomuri. Pentru un interval de aproape zece milenii și pentru un continent întreg, eșantionul rămâne mic, iar autorii nu pretind altceva.
• ADN-ul din sedimente dă strămoșie, nu individ. Cele circa 14.000 de poziții din stratul 122 nu permit stabilirea sexului, a rudeniei sau a numărului de oameni care au stat acolo.
• Ce s-a întâmplat în estul Europei în același interval. Și acolo oasele umane din gravetian sunt rare, iar fără ele capătul estic al legăturii rămâne descris doar indirect.