Fantomele de la Versailles: ce arată documentele despre plimbarea din 1901

Povestea spune că două profesoare de la Oxford au ajuns, din greșeală, în Versailles-ul de dinainte de Revoluție și au văzut-o pe Maria Antoaneta desenând în grădină. Se întâmpla pe 10 august 1901. Vestea bună pentru cine vrea să verifice este că nu avem de-a face cu o legendă fără urme: relatările celor două femei au fost tipărite, în cinci ediții succesive, iar diferențele dintre ele se pot citi rând cu rând. Asta urmează să facem aici.

Ce se afirmă și cât circulă

Afirmația, în forma în care se repetă azi pe site-urile de mistere, inclusiv în română, sună cam așa: în august 1901, două academice engleze au traversat grădinile Versailles-ului, au simțit o apăsare ciudată, apoi au întâlnit oameni îmbrăcați în haine de secol XVIII, iar una dintre ele a văzut-o pe regina Maria Antoaneta desenând pe terasa Petit Trianon. Ulterior ar fi descoperit, din planuri de arhivă, că peisajul văzut nu mai exista din 1789.

Povestea se numește în literatura engleză Versailles time slip sau, după numele protagonistelor, incidentul Moberly-Jourdain. În română circulă de obicei ca fantomele de la Versailles, repovestită pe bloguri și pe site-uri de mister, și este unul dintre cele mai citate cazuri de călătorie involuntară în timp.

Ce vom verifica: cine erau cele două femei, când au scris ce au văzut, ce scria în primele relatări față de edițiile următoare și ce au spus despre caz cercetătorii care l-au examinat, de la 1911 până azi.

De unde vine povestea

Protagonistele sunt reale și bine documentate. Charlotte Anne Elizabeth Moberly, născută în 1846 și moartă în 1937, era prima directoare a colegiului St Hugh’s din Oxford. Eleanor Frances Jourdain, născută în 1863 și moartă în 1924, fusese adusă ca viitoare adjunctă a ei și a devenit la rândul său directoare din 1915. Vizita de la Versailles a fost, practic, un interviu prelungit: cele două se cunoșteau de puțin timp.

Pe 10 august 1901 au vizitat palatul, apoi au pornit spre Petit Trianon și s-au rătăcit. Pe traseu spun că au văzut un plug vechi lăsat în drum, doi bărbați în haine cenușiu-verzui, o femeie cu o fetiță lângă o casă, un bărbat cu fața ciupită de vărsat, învelit în pelerină, lângă un chioșc de grădină, și un tânăr roșu la față care alerga, în pantofi cu cataramă. Apoi, pe terasă, o femeie blondă care desena. Scena s-a încheiat cu un grup de nuntași francezi care vizitau casa.

Cele două au trimis relatările Societății pentru Cercetări Psihice din Londra, care le-a returnat ca nemeritând o investigație. Au continuat singure, nouă ani, adunând planuri de arhivă, o hartă din 1783, mărturia unui grădinar și însemnări ale croitoresei reginei, și au publicat rezultatul în 1911, la Macmillan, sub titlul An Adventure și sub pseudonimele Elizabeth Morison și Frances Lamont. Cartea a prins: până în 1913 se vânduseră circa 11.000 de exemplare.

Ce arată dovezile despre fantomele de la Versailles

Prima problemă este data la care s-a scris. Relatările inițiale nu au fost puse pe hârtie în ziua vizitei, nici în zilele următoare. Ele au fost încheiate pe 25 și pe 28 noiembrie 1901, adică la aproximativ trei luni după plimbare. Între august și noiembrie, cele două femei discutaseră între ele ce văzuseră.

A doua problemă este ce s-a întâmplat cu manuscrisele. W.H. Salter, care a reexaminat cazul în Journal of the Society for Psychical Research, volumul 35, 1949-1950, paginile 178-187, a arătat că relatările mai lungi, cele folosite în carte, ar putea fi scrise chiar în 1906. Autoarele înseși au declarat că au distrus originalele după ce le-au copiat într-un caiet, în 1906. Verificarea directă a primei versiuni a devenit astfel imposibilă.

A treia problemă este creșterea detaliilor. Salter a observat, de pildă, că o ușă trântită apare numai în versiunile lungi. Concluzia lui este că autoarele au lăsat cazul într-o ceață de nesiguranță de nepătruns.

Cât de sigure puteau fi astfel de mărturii de martor, când au fost produse la aproape trei luni de la evenimentele descrise?

W.H. Salter, Journal of the Society for Psychical Research, 35, 1950

Prima analiză critică, și cea mai dăunătoare pentru carte, a apărut chiar în Proceedings of the Society for Psychical Research, în suplimentul din iunie 1911, nesemnată, dar atribuită lui Eleanor Sidgwick. Ea nu a susținut că cele două ar fi mințit. A susținut altceva: că oamenii și lucrurile văzute erau reale și contemporane, din Versailles-ul anului 1901, și că memoria le-a împodobit ulterior cu detalii de epocă.

Nici cercetătorii care au crezut în caz nu au confirmat povestea în forma care circulă azi. G.W. Lambert, în Journal of the SPR, în 1953 și 1962, a admis că cele două ar fi putut percepe scene reale din trecut, dar le-a plasat în jurul anului 1774, nu în 1789, și a legat elementele de peisaj de grădinarul Antoine Richard. Adică exact anul-cheie al poveștii populare cade.

Cum s-a transformat povestea

An Adventure a avut cinci ediții în patru decenii, iar ele nu sunt identice. Ediția a doua, din 1913, a adăugat apendice, hărți și un capitol de răspunsuri la întrebările primite, și a tipărit cele patru relatări. A treia, din 1924, a fost pregătită de Edith Olivier după moartea lui Jourdain. A patra, din 1931, a dezvăluit public, pentru prima dată, numele reale ale autoarelor. A cincea, din 1955, are o prefață semnată de Joan Evans.

Joan Evans este un personaj important aici: era executoarea testamentară a lui Jourdain și deținea drepturile asupra cărții. În 1976, în revista Encounter, a publicat un text intitulat An End to An Adventure, în care propunea o explicație prozaică. Ea pornea de la biografia contelui Robert de Montesquiou, publicată de Philippe Jullian în 1965, din care reieșea că acesta dădea petreceri în costume la o casă din Versailles. Evans a susținut că cele două englezoaice nimeriseră într-o repetiție pentru o astfel de petrecere.

Explicația are un defect semnalat chiar de literatura de specialitate: datele petrecerilor lui Montesquiou nu sunt clare, deci nu se poate arăta că una dintre ele avea loc pe 10 august 1901. Cum observă Terry Castle în studiul publicat în Critical Inquiry în 1991, obsesia autoarelor s-a transmis, ca o infecție, chiar criticilor lor, care au produs explicații la fel de elaborate ca povestea originală.

A existat și o linie de atac care nu are nimic de-a face cu dovezile. În 1957, Lucille Iremonger, fostă studentă la St Hugh’s, a publicat The Ghosts of Versailles, vreo trei sute de pagini despre viețile private ale celor două femei. Acest tip de argument nu probează nimic despre ce s-a văzut la Versailles.

Ce rămâne întrebare legitimă

Prima întrebare serioasă nu este dacă s-a călătorit în timp, ci dacă o halucinație poate fi împărțită de doi oameni. Cele două relatări nu coincid în tot: Moberly a văzut clar femeia care desena, Jourdain nu. Asta slăbește varianta vedeniei comune, dar o întărește pe cea a construcției treptate, în discuțiile dintre ele, în cele trei luni până la scrierea textelor.

A doua întrebare privește fondul documentar adunat de ele. Planurile, harta din 1783 și mărturiile invocate sunt documente reale, din arhive reale. Problema nu este autenticitatea lor, ci direcția raționamentului: au fost căutate după ce povestea exista, ca să o confirme. Selecția dovezilor care se potrivesc produce aproape totdeauna potriviri.

A treia întrebare, cea mai interesantă pentru un istoric, este de ce 1789. Anul vine din interpretarea autoarelor, care l-au legat de asaltul asupra Tuileries și de ultimele zile ale reginei, și care au adăugat în carte un capitol imaginar despre gândurile Mariei Antoaneta. Acel capitol este literatură, nu mărturie, și este marcat ca atare.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

Cazul de la Versailles este un manual de semne, tocmai pentru că protagonistele erau oameni serioși, nu mistificatori. Iată ce merită verificat în orice poveste de acest fel.

• Când a fost scrisă mărturia. Trei luni după eveniment este mult; o zi sau două ar fi fost altceva.
• Dacă manuscrisul original mai există. Aici a fost distrus, după copiere, cinci ani mai târziu.
• Dacă detaliile cresc de la o versiune la alta. Ușa trântită apare doar în varianta lungă.
• Dacă dovezile au fost căutate înainte sau după formularea concluziei. Aici, după.
• Dacă instituțiile invocate au confirmat ceva. Societatea pentru Cercetări Psihice a respins cazul, nu l-a validat.
• Dacă atacul la persoană ține locul argumentului, în oricare dintre tabere.

Rămâne un lucru care nu trebuie uitat. Cele două femei nu au cerut să fie crezute pe nimic altceva decât pe propriile însemnări, iar acele însemnări au fost tipărite, cu tot ce aveau neclar în ele. De asta fantomele de la Versailles se pot discuta azi cu documente în mână, nu doar repovesti.