Torna, torna, fratre: ce dovedesc manuscrisele

Dosarul se încheie cu o numărătoare. După opt capitole, cele trei cuvinte strigate în munții Haemus se lasă despărțite curat în trei coloane: ce stă scris în izvoare, ce au dedus cercetătorii și ce rămâne în ceartă. Pentru capitolul acesta am deschis și manuscrisele, iar rândul se citește.

Ce scrie, de fapt, în izvoare despre noaptea din 587?

Izvoarele spun mult mai puțin decât se crede. Theophylactus Simocatta și Theophanes Confesorul dau o campanie, un general, două cifre, un animal de povară și un strigăt. Atât se poate citi. Tot restul, inclusiv anul, se deduce.

Puse cap la cap, propozițiile de izvor sunt acestea, și sunt puține:

• o armată adunată la Anchialos, Pomorie de astăzi, cu șase mii de luptători și patru mii de oameni scoși din linie și puși să păzească valul și bagajele;
• trei divizii, Martin la o aripă, Castus la cealaltă, generalul Comentiolus la centru;
• un marș de noapte, pornit, după Theophanes, la straja întâi;
• un animal de povară care își răstoarnă sarcina și un om care strigă în urma stăpânului animalului;
• la Theophylactus, numai cuvintele oștenilor, torna, torna, rostite în limba locului, iar strigătul dintâi parafrazat, nu citat;
• la Theophanes, cuvintele celui din urmă, în limba părintească: torna, torna, frater;
• oastea ia strigătul drept semnal de fugă și se risipește, iar hanul avar fuge la rândul lui.

Niciun rând nu spune de unde erau oamenii aceia, cum îi chema sau în ce unitate serveau. Oamenii din text sunt romani, adică supuși ai imperiului, de la Alexandria până la Dunăre, iar numele de român nu există în secolul al VI-lea. Theophylactus își ia, în plus, o rezervă pe care cei care îl citează o sar aproape întotdeauna: strigătul, scrie el, a sunat asemănător cu altceva, iar vorba a fost deformată.

Ce au adăugat cercetătorii peste text?

Aproape tot ce se repovestește astăzi. Fiecare afirmație care circulă despre episod este o deducție construită pe text, nu o propoziție din text, iar deducțiile au autori și ani.

• anul 587, rezultat al reconstituirii lui Michael Whitby, care leagă episodul de o campanie de doi ani, 586-587, la paginile 145-150 ale monografiei lui din 1988;
• locul, tabăra de lângă Beroe, Stara Zagora de astăzi, propus tot de Whitby, într-un studiu din 1982;
• lectura după care torna ar fi fost un ordin din manualul militar, pornită de la Constantin Jireček în 1893 și repetată în nota 37 a traducerii engleze din 1986;
• ideea că generalul și-a recrutat armata pe loc, la Alexander Černjak în 1992 și la Nicolae-Șerban Tanașoca în 1993;
• ideea contrară, că oamenii convoiului erau slujitori ai soldaților, cu ani de serviciu, la Elisabeta Negrău în 2024;
• concluzia că limba locului era romanica balcanică, din care provine româna, la Nicolae Saramandu.

Niciuna nu este fantezie. Sunt raționamente făcute de specialiști, cu argumente pe față. Ce se pierde pe drum este tocmai eticheta: în repovestire, deducția se prezintă ca izvor, iar rezervele autorilor cad primele.

Ce a rămas în dispută după două secole și jumătate?

Patru lucruri, toate nerezolvate și astăzi.

• ce s-a strigat: torna, retorna sau detorna, fiindcă singurul autor apropiat de eveniment refuză să dea cuvântul;
• cine erau cărăușii: localnici rechiziționați, cum au citit Petre Ș. Năsturel în 1956 și I. Glodariu în 1964, sau slujitori ai unităților;
• ce înseamnă limba locului și limba părintească: latina obișnuită a unei armate în marș sau graiul unei populații romanizate din partea locului;
• în ce an s-a petrecut, fiindcă lucrări de specialitate apărute în ultimii cincisprezece ani dau trei ani diferiți pentru aceeași noapte.

Cele două poziții de astăzi se pot citi una lângă alta, fiindcă amândouă sunt publicate și libere. Sinteza românească a subiectului se încheie așa:

torna, torna, fratre probează existența populației romanizate în Peninsula Balcanică în secolul al VI-lea și […] prin „limba locului”, „limba părintească” se înțelege limba vorbită de această populație, adică romanica balcanică […] din care provine limba română.

Nicolae Saramandu, Fonetică și Dialectologie, XX-XXI, 2001-2002, p. 248

Rezumatul studiului publicat în 2024 de Elisabeta Negrău conchide pe dos: cele două cuvinte latinești nu ar fi o dovadă îndeajuns de puternică pentru o mostră de romanică balcanică timpurie în Tracia secolului al VI-lea, iar expresia ține de latina populară și de limba taberei. Disputa este deschisă și se cuvine lăsată deschisă.

Ce se vede în cel mai vechi manuscris al lui Theophanes?

Se vede frater, nu fratre. Vaticanus graecus 155 cuprinde Cronografia lui Theophanes de la foaia 64 la foaia 331 și este, împreună cu alte două codice, cel mai vechi martor al textului. Fișa de astăzi a bazei Pinakes, ținută de Institutul de cercetare și istorie a textelor al CNRS, îl datează în secolul al X-lea; Cyril Mango și Roger Scott îl puneau, în 1997, la sfârșitul secolului al IX-lea. Manuscrisul este digitizat integral de Biblioteca Apostolică Vaticană și se deschide de oriunde, gratuit.

Drumul până la rândul căutat se face după titlurile de an, scrise cu majuscule, care taie pagina la fiecare anală: anul lumii, anul întrupării, apoi anii de domnie ai împăratului, ai regelui persan și ai episcopilor celor cinci scaune. La foaia 208 recto se vede un asemenea tabel întreg, iar analul de sub el pomenește cetățile luate de han, printre care Zaldapa și Marcianopolis. Foaia 208 verso se încheie cu barbarii răspândiți prin Tracia și cu straja întâi a nopții.

Rândul, așa cum stă pe pergament

La foaia 209 recto, rândurile 5 și 6, copistul scrie expresia și o rupe la capăt de rând: φρα la sfârșitul unui rând, τερ la începutul celuilalt. Litera cu literă, manuscrisul dă exact textul pe care Carl de Boor l-a tipărit în 1883:

τόρνα, τόρνα, φράτερ. καὶ ὁ μὲν κύριος τῆς ἡμιόνου τὴν φωνὴν οὐκ ἠσθάνετο

Theophanis Chronographia, ed. C. de Boor, Leipzig, 1883, p. 258, r. 16-17

În românește: torna, torna, frate. Iar stăpânul catârcei nu a prins strigătul. Ruptura dintre rânduri are și ea un rost: un copist care ar fi vrut să scrie altceva nu și-ar fi tăiat cuvântul în două acolo. Forma cu doi r nu apare în acest manuscris.

Și la Theophylactus? Ce scrie în Vaticanus graecus 977

Acolo nu există nicio formă a cuvântului frate. Pasajul stă pe foile 52 recto și 52 verso ale codicelui, singurul martor de autoritate al Istoriilor, digitizat și el de Biblioteca Vaticană. Foaia 52 recto se încheie cu animalul care azvârle sarcina și cu cei care veneau în urmă și vedeau. Pe foaia 52 verso vine rezerva autorului, παρηχεῖται γὰρ τοῖς πολλοῖς ἡ βοή, adică strigătul a sunat asemănător pentru cei mai mulți, iar mai jos, pe același rând cu porunca dată unul altuia în limba locului, stă τόρνα, τόρνα. După ele nu urmează un vocativ, ci o precizare a cronicarului: rostind cu cea mai mare tulburare. Lângă rândul acela, în marginea din stânga, o mână târzie a însemnat ceva cu litere latine, pe care nu l-am descifrat.

Ce mai știm despre acest codice

Descrierea lui o face chiar editorul, în prefața ediției din 1887. Codicele, scrie De Boor, este din secolele XI-XII, cuprinde Istoriile la foile 1-184 și Breviarium-ul patriarhului Nikephoros de la foaia 185 încolo, iar la foaia 94 verso poartă însemnarea lui Arsenios, episcop de Samos și Ikaria, datată în anul lumii 6926, adică 1417 sau 1418. Tot el spune că stema familiei Borghese de pe legătură arată sub ce papă a fost legat volumul și că de acolo a fost dus, de Napoleon, la Paris, în Biblioteca Imperială.

Amănuntul acesta se verifică fără bibliotecar. Foaia 1 recto, pe care De Boor o descrie ca ștearsă pe alocuri și perforată, poartă în partea de jos două ștampile: cea neagră a Bibliotecii Apostolice Vaticane și una rotundă, roșie, a bibliotecii din Paris, pe care se citește cuvântul NATIONALE. Titlul de sus se citește exact cum l-a transcris editorul acum o sută treizeci și nouă de ani: Τὰ τοῦ διαλόγου πρόσωπα Φιλοσοφία καὶ Ἱστορία, προλογίζει ἡ φιλοσοφία. Despre mâna care a scris volumul, De Boor notează scurt că este scris cu cea mai mare grijă, cu puține prescurtări, ușor de citit. Așa și arată.

Un singur loc lipsește, și e tocmai cel cu numele autorului. Înaintea cuvintelor care deschid cartea întâi a Istoriei universale, pe foaia a doua, aproape două rânduri au fost răzuite. De Boor le-a restituit din extrasele despre solii alcătuite din porunca lui Constantin al VII-lea și de la Photios, care îi dau amândoi aceleași demnități.

Cât de sigur este textul: ce arată aparatul critic la pagina 258?

Mai puțin sigur decât pare. În aceeași frază din care se citează cele trei cuvinte, aparatul lui Carl de Boor înregistrează șase locuri în care manuscrisele nu se potrivesc între ele. Niciunul nu apare vreodată în citarea curentă.

• numele muntelui: Αἵμου într-un manuscris, Ἐμοῦ în trei, Ἑρμοῦ într-altul;
• în locul hanului, un manuscris scrie Martin;
• omul care strigă: ἕτερος, altcineva, la cei mai mulți; ἑταῖρος, camarad, într-un manuscris; quidam, cineva, la Anastasius Bibliotecarul;
• un manuscris sare peste toată bucata de la altcineva până la să îndrepte povara;
• alt manuscris sare peste cuvintele de la povara până la în limba părintească, adică taie tocmai indicația de limbă;
• φράτρε, în clasa a doua de manuscrise.

Fraza pe care se sprijină o bibliotecă întreagă se clatină, așadar, la fiecare încheietură a transmiterii. Un copist a pierdut muntele, altul a pierdut hanul, al treilea a pierdut limba, iar al patrulea a făcut din omul oarecare un camarad.

Editorul însuși spune de unde vine atâta nesiguranță și cum se iese din ea. Manuscrisele păstrate, scrie el în prefață, coboară toate dintr-o carte foarte stricată, iar arhetipul clasei a doua a fost corectat încă o dată de un cititor, încât acestei clase nu trebuie nicidecum să i se dea crezare. Regula lui de alegere este limpede:

Est igitur inter trium classium lectiones prudenter eligendum ita, ut, si qua Anastasii versione nititur, ubique fere recipienda sit.

Carl de Boor, prefața ediției Theophanes, Leipzig, 1883, p. VII

Adică: între lecțiunile celor trei clase se alege cu socoteală, astfel încât, dacă vreuna se sprijină pe versiunea lui Anastasius, ea trebuie primită aproape pretutindeni. Or, versiunea latinească făcută la Roma în anii 870 are, la pagina 158 a volumului al doilea, patria voce dicens, torna, torna, frater, iar aparatul de la pagina 258 o consemnează ca atare. Propria metodă a editorului duce, prin urmare, la frater.

Cine a copiat manuscrisele cu fratre și când?

Sunt două, și amândouă sunt târzii față de martorii cu frater. Elisabeta Negrău le dă cu locul exact: Parisinus graecus 1711, la pagina 202, pe care îl datează în secolul al XI-lea, și Vaticanus graecus 978, la foaia 140 verso, datat de ea în secolele XI-XII, după De Boor.

Despre cel dintâi, fișa de manuscris a Institutului de cercetare și istorie a textelor spune că este de pergament, din secolul al XI-lea, și îi dă drumul prin mâini cunoscute: Ioannes Abramios, la cumpăna secolelor XV și XVI, apoi cardinalul Niccolò Ridolfi, Piero Strozzi și Caterina de Medici, prin care ajunge în biblioteca regilor Franței. Codicele este digitizat, după microfilm, pe Gallica.

Al doilea pune o problemă pe care dosarul o lasă deschisă, fiindcă nu o poate închide. Aceeași bază de date îl înregistrează astăzi ca fiind scris de Ioannis Sanctamauras, adică John Santamaura, cipriotul care a fost scriptor graecus la Biblioteca Vaticană și a trăit între 1538 și 1614. Negrău spune numai că manuscrisul poartă adaosuri ale lui și că are însemnări latinești din perioade diferite, între care una pusă chiar lângă pasajul nostru, în latina de cancelarie: NT. torna torna frater. Dacă fișa are dreptate, singurul martor al formei cu doi r în afară de cel parizian este o copie de după Renaștere; dacă are dreptate datarea veche, este un codice de secol XI sau XII. Nu se poate hotărî fără manuscrisul în față, iar acesta nu este digitizat. Deosebirea se consemnează aici ca atare.

Ce nu depinde de rezolvarea ei: forma fratre este atestată numai în ramura pe care editorul o socotește cea mai puțin vrednică de încredere, și a intrat în tipar prin edițiile bilingve mai vechi, ale lui Goar și Classen, care se sprijineau pe manuscrisul parizian.

Ce s-a schimbat în cercetare în ultimii douăzeci și cinci de ani?

S-a schimbat tocmai partea de care atârnă totul: felul în care se reconstituie transmiterea textului. După ediția lui Mango și Scott din 1997, Panayotis Yannopoulos a propus, într-un studiu din Byzantion, volumul 70, partea a doua, 2000, paginile 527-553, o altă reconstituire a tradiției manuscrise, în care manuscrisul parizian 1710 este cel mai vechi dintre martori și chiar izvorul traducerii lui Anastasius. Pe acest studiu nu l-am deschis, revista fiind închisă; îl dau după aparatul Elisabetei Negrău, care îl citează la notele 86 și 88.

Tot Yannopoulos a susținut că Theophanes a fost mai degrabă un compilator pasiv al materialului pregătit de Georgios Syncellos, iar conținutul ar trebui pus în seama celui din urmă. Negrău socotește concluzia prea tare, iar Whitby rămâne la ideea unei cronici constantinopolitane folosite de amândoi cronicarii. Pentru dosarul nostru întrebarea nu e academică: dacă expresia vine de la Syncellos, martorul ei se mută cu o generație mai încolo.

Pe lângă asta, datarea manuscriselor s-a mișcat de mai multe ori: Boris Fonkici a scris în 1996 despre data și originea codicelui parizian 1710, N. G. Wilson a colaționat în 1972 codicele de la Oxford pe care De Boor nu l-a cunoscut, iar Filippo Ronconi a reluat în 2015 prima circulație a cronicii, în volumul Studies in Theophanes. Toate trei le dau după notele studiului din 2024, nu din volumele deschise de mine.

Și manualul militar a fost atins. Fișa codicelui Vaticanus graecus 1164, unul dintre cele care scriu comanda cu majuscule latine în mijlocul textului grec, îl dă drept operă a copistului Efrem, de la mijlocul secolului al X-lea, și trimite la un studiu publicat de Marina Kurîșeva în 2020, în revista ISTORIYA, al cărui titlu așază acest codice, împreună cu parizianul 2442 și cu Barberinianus graecus 276, printre manuscrisele anilor 960. Textul articolului este cu abonament; am văzut doar titlul și fișa bibliografică. Dacă datarea se confirmă, cele trei codice sunt cu vreo șaizeci de ani mai vechi decât data care circulă pentru ele.

Cea mai nouă intervenție în dispută nu a primit încă un răspuns scris. La 21 octombrie 2026, indexul bibliografic OpenAlex nu înregistra nicio citare a studiului din 2024.

Ce poate verifica singur un cititor

Tot ce s-a spus mai sus se deschide dintr-un browser, fără bibliotecă și fără abonament. Paginile sunt puține și se numără:

• Theophanes, ediția De Boor, Leipzig, 1883: textul la pagina 258, rândurile 14-18; în aparat, la rândul 16, însemnarea de două cuvinte φράτρε z; prefața, pagina VII, pentru cele trei clase de manuscrise și pentru regula lui Anastasius;
• Vaticanus graecus 155, digitizat de Biblioteca Apostolică Vaticană: cele trei cuvinte la foaia 209 recto, rândurile 5 și 6, cu φράτερ rupt între rânduri; tabelul de ani la foaia 208 recto;
• Theophylactus, ediția De Boor, Leipzig, 1887: textul la pagina 100 și nota 20 de sub el; prefața, paginile VI-VII, pentru descrierea codicelui vatican și pentru cele două rânduri răzuite;
• Vaticanus graecus 977, digitizat: titlul dialogului și cele două ștampile la foaia 1 recto, însemnarea lui Arsenios la foaia 94 verso, pasajul pe foile 52 recto și 52 verso;
• Anastasius Bibliotecarul, în volumul al doilea al aceleiași ediții, 1885, pagina 158: patria voce dicens, torna, torna, frater;
• fișele de manuscris din baza Pinakes: numărul diktyon 67608 pentru Vaticanus 977, 66786 pentru Vaticanus 155, 67609 pentru Vaticanus 978, 51335 pentru Parisinus 1711;
• sinteza lui Nicolae Saramandu, paginile 233-251, și studiul Elisabetei Negrău, paginile 537-561, amândouă în acces liber.

Cine face drumul acesta până la capăt vede singur unde se oprește dovada, și vede și altceva: că un text de secol VII, copiat în secolul al X-lea și tipărit în 1883, se poate astăzi controla rând cu rând de pe un telefon. Dintre toate schimbările petrecute în această dispută de două secole și jumătate, aceasta este cea mai mare.

Ce ar putea închide disputa, și ce rămâne dincolo de ea

Trei lucruri ar schimba socoteala, și niciunul nu este imposibil. Întâi, o colaționare nouă a pasajului pe toți martorii vechi, inclusiv pe codicele de la Oxford, necunoscut editorului din 1883. Al doilea, o verificare a codicelui Vaticanus graecus 978, singurul martor al formei cu doi r a cărui datare este astăzi pusă sub semnul întrebării. Al treilea, manuscrisul Istoriilor semnalat de Peter Wirth, de Moravcsik, de Beševliev și de Colonna, pe care De Boor nu l-a cunoscut.

Trebuie spus și ce nu ar rezolva niciuna dintre ele. Întrebarea de fond, dacă limba din munții Haemus se poate numi română, romanică balcanică sau pur și simplu latină târzie, este o chestiune de definiție, nu de document. Un manuscris nou ar stabili ce literă a scris cineva. Nu ar stabili de când se vorbește românește, fiindcă pentru asta ar trebui mai întâi hotărât ce înseamnă românește, iar doi dintre cei mai buni specialiști români au respins fiecare termenul celuilalt.

Ce rămâne, dincolo de ceartă

Rămân oamenii. Zece mii strânși la Anchialos, dintre care șase mii socotiți buni de luptă, urcați pe poteci de munte cu animale încărcate, într-o noapte de toamnă, ca să cadă în zori peste tabăra unui han. Nu știm numele niciunuia. Un cronicar a găsit vorba lor vrednică de însemnat, iar un călugăr din Constantinopol a copiat-o corect, cu grafie latinească, într-un oraș în care latina ieșise din cancelarie de vreo două sute de ani. Judecată cu mijloacele vremii lui, fapta aceea mică este o ispravă de filolog.

Și mai rămâne biblioteca. O poveste crescută peste un document a pus în mișcare, din 1774 încoace, zeci de studii, două răsturnări publice de poziție și trei descoperiri independente ale aceleiași soluții. Cel mai aspru critic român al tezei, Petru Zugun, încheie tocmai așa: eroarea de traducere a lui Philippide a stimulat studiul latinei populare balcanice. Dosarul nostru se încheie la fel. Nu cu un verdict, ci cu o listă de pagini pe care oricine le poate deschide.