Cranii de la Abydos: 18 din 46 au fracturi făcute în jurul morții

Patruzeci și șase de cranii scoase acum un secol din mormintele care înconjoară complexele funerare ale primilor faraoni au fost reexaminate cu metode de medicină legală. Optsprezece dintre ele, adică 39 la sută, poartă fracturi produse în jurul momentului morții. Studiul, apărut la 5 octombrie 2026, nu închide o dispută veche de peste o sută de ani, dar îi schimbă termenii.

Mormintele din jurul regilor

La Umm el-Qaab, în Abydos, în jurul complexelor funerare ale regilor din Dinastia I, datată în studiu între circa 3078 și 2900 înainte de Hristos, au fost îngropați sute de dregători și meșteșugari ai curții. Obiceiul acestor morminte secundare dispare odată cu începutul Dinastiei a II-a.

William Matthew Flinders Petrie, care le-a săpat la începutul anilor 1920 și a publicat în 1900 și 1925, a crezut că oamenii aceia au fost sacrificați pentru a-l însoți pe rege. Argumentul lui era că un număr atât de mare de gropi închise deodată nu putea veni din morți naturale. Totuși, Petrie a notat că dovezile de traumă letală lipseau.

George Andrew Reisner, în 1936, a susținut interpretarea cealaltă: erau funcționari și preoți ai cultului funerar, îngropați pe măsură ce mureau, și a observat că multe gropi fuseseră sigilate separat. De aici pornesc cei o sută de ani de discuție.

Ce arată cele 46 de cranii

Roselyn A. Campbell, de la Departamentul de Antropologie al Universității Purdue, a reexaminat 46 de cranii păstrate în colecția Duckworth, la Cambridge, provenite din mormintele secundare ale complexelor lui Djer, Djet și Merneith. Doi indivizi au fost lăsați în afara analizei, fiindcă din ei se păstrează doar mandibula.

Pe 18 dintre cele 46 de cranii, adică 39 la sută, există traumă perimortem, adică produsă în jurul momentului morții, și potențial letală. Cea mai frecventă este fractura liniară care traversează bolțile parietale. Mai rare sunt leziunile prin tăiere: o rănire penetrantă în latura capului și o lovitură de retezare într-un ochi. Au fost observate și leziuni mai vechi, vindecate sau în curs de vindecare.

Autoarea argumentează că arma nu a fost o măciucă, fiindcă o lovitură de măciucă produce de obicei fracturi înfundate, nu liniare. Iar poziția leziunilor, deasupra liniei pe care medicina legală o numește marginea pălăriei, arată lovituri intenționate, nu căzături. Fracturile liniare provoacă des hematoame, iar fără intervenție chirurgicală, scrie Campbell, în lumea veche aproape toate hematoamele erau mortale.

De ce nu s-a văzut asta mai devreme

Partea cea mai interesantă a lucrării nu este despre Egipt, ci despre istoria propriei discipline. Petrie a fotografiat oasele și a aplicat parafină pe ele, inclusiv în jurul fracturilor. Campbell citește gestul ca dovadă că el a văzut leziunile, dar le-a pus pe seama deteriorării de după moarte. În anii 1920, cunoștințele despre cum se produc fracturile și despre ce face pământul cu un os nu permiteau deosebirea.

Restul povestește singur cum se lucra atunci. Petrie a măsurat circa 80 de cranii, a trimis 60 la Departamentul de Eugenie al University College și a reîngropat oasele lungi ale 96 de indivizi. Sexul l-a stabilit mai ales din numele și titlurile scrise pe stelele funerare; estimările ulterioare făcute pe cranii, de Morant și Motley, au dat 37 de bărbați și 10 femei.

Campbell respinge și vechea citire potrivit căreia mormintele ar fi adăpostit un harem regal. Un schelet de femeie nu înseamnă automat o soție de rege, iar între titlurile de pe stele nu apare nicio soție și niciun copil regal.

Ce spune autoarea și ce nu spune

Nu există nicio cale de a dovedi că aceste leziuni au provocat moartea.

Roselyn A. Campbell, Universitatea Purdue

Concluzia ei este măsurată: ipoteza lui Petrie poate fi corectă, iar acum avem în plus o idee despre felul în care unii dintre acești oameni ar fi putut muri. Că e vorba de sacrificiu, asta rămâne o interpretare, nu un fapt stabilit. Articolul a apărut în revista Frontiers in Environmental Archaeology și este liber la citit, sub licență Creative Commons.

Ce nu se știe încă

• Cât de reprezentativ este lotul. Cele 46 de cranii acoperă doar 5 până la 15 la sută din populația îngropată la fiecare complex funerar.
• Când anume s-au produs loviturile. O fractură perimortem nu poate fi fixată cu precizie înainte, în timpul sau imediat după moarte.
• Dacă estimările de sex ale lui Petrie erau bune. Oasele de sub craniu au fost pierdute sau reîngropate la comun, iar parafina acoperă culoarea și suprafața fracturilor.
• De ce 28 de cranii nu au nicio leziune de felul acesta. Dacă toți ar fi fost uciși în același fel, proporția ar fi trebuit să fie alta.
• Cum se potrivește cu starea de sănătate din copilărie. Un studiu din 2006 semnat de Keita și Boyce a găsit o sănătate mai bună la cei îngropați în jurul complexelor funerare decât la cei din jurul mormintelor regale, iar legătura dintre asta și statutul de adult nu este lămurită.