Bătălia de la Giurgiu, 1595: cum a căzut ultima cetate otomană de la Dunăre

Pe 20 octombrie 1595, după câteva zile de lupte pe malul Dunării, garnizoana otomană din cetatea Giurgiului a capitulat. Bătălia de la Giurgiu din 1595 a încheiat contraofensiva care, în numai două săptămâni, îi scosese pe oamenii lui Sinan Pașa din Târgoviște și din București. Cetatea era ultimul punct otoman de pe linia Dunării, iar felul în care a căzut se povestește astăzi mai spectaculos decât îl arată izvoarele.

Ce s-a întâmplat în bătălia de la Giurgiu din 1595?

Oastea aliată a lui Sigismund Báthory și a lui Mihai Viteazul a ajuns la Giurgiu pe urmele armatei otomane care se retrăgea spre Dunăre, a prins pe malul stâng o bună parte din bagajele și din artileria lui Sinan Pașa și a asediat apoi cetatea din insulă. Garnizoana a rezistat și s-a predat a treia zi.

Drumul până acolo fusese scurt. După ce Târgoviștea a fost luată cu asalt, Sinan Pașa a dat foc Bucureștiului întărit și s-a retras în grabă spre Giurgiu, singurul loc pe care putea trece Dunărea. Sinteza „Erdély története”, apărută în 1986 la Akadémiai Kiadó, editura Academiei Maghiare de Științe, spune limpede ce a urmat: grosul armatei otomane a izbutit să treacă pe celălalt mal, iar ariergarda și garnizoana au fost ucise de urmăritori. Bătălia de la Giurgiu nu a fost, deci, o confruntare în câmp deschis, ci o urmărire încheiată cu un asediu.

De ce conta cetatea din insulă?

Cetatea nu era în oraș, ci pe insula de pe brațul Sfântul Gheorghe al Dunării, la sud de Giurgiu, pe o suprafață de 1,072 hectare. Fișa Repertoriului Arheologic Național, ținută de Institutul Național al Patrimoniului, îi urmărește istoria pe unsprezece faze de construcție și refacere, documentate arheologic. Prima fază este o fortificație poligonală de piatră de la începutul veacului al XIV-lea, iar fișa păstrează drept ipoteză, nu drept fapt, construirea ei de către genovezi.

Vechimea locului se vede în documente. Cetatea apare în izvoare înainte de 1386, în „Itinerariul de la Bruges” și în „Codex Latinus Parisinus”, adică exista și fusese distrusă încă înaintea domniei lui Mircea cel Bătrân. Cel mai vechi document intern care numește Giurgiu este datat 11 mai 1409 și a fost dat de Mircea cel Bătrân chiar „din cetatea Giurgiului”. Refacerea lui a înglobat vechea fortificație, care a devenit turn de colț pe latura de nord-vest.

După domnia lui Radu cel Frumos, cetatea a trecut definitiv sub stăpânire otomană. Turcii o numeau Yergöğü. În noiembrie 1594, oastea Țării Românești o asediase deja o dată, fără să o ia, dar producându-i stricăciuni mari: asediul a început, după registrele otomane, pe 16 noiembrie 1594.

Cine a comandat oastea creștină?

Răspunsul scurt este că nu Mihai Viteazul singur. „Erdély története” dă comanda supremă a oastei aliate lui Bocskai István, omul de încredere al lui Sigismund Báthory. Oastea era în cea mai mare parte transilvăneană: trupe princiare, bandierii nobiliare, auxiliari habsburgici și moldoveni. Secuii fuseseră chemați pe gospodărie, circa 15.000 s-au adunat la Codlea la începutul lui septembrie, iar pe 15 septembrie Sigismund le-a restituit vechile libertăți, după care au mai venit vreo 8.000.

La începutul lui octombrie armata a trecut granița pe lângă Brașov, iar Mihai Viteazul i s-a alăturat. Mai era și un contingent italian. Din rezumatul tezei de doctorat a lui Gianluca Masi, susținută la Universitatea Babeș-Bolyai în cotutelă cu Universitatea Ca’ Foscari din Veneția, reiese că detașamentul trimis în 1595 de Ferdinand I de Medici era comandat de Silvio Piccolomini, având alături pe Imperiale Cinuzzi și pe secretarul Filippo Pigafetta. Precizăm că am citit rezumatul tezei, nu lucrarea întreagă.

Ce spun documentele despre dată: 20 sau 30 octombrie 1595?

Aici izvoarele par să se contrazică, iar explicația este calendarul. „Erdély története” dă asaltul asupra Târgoviștei pe 18 octombrie, evacuarea Bucureștiului de către Sinan Pașa pe 20 octombrie, ajungerea aliaților la Giurgiu pe 25 octombrie și eliberarea Țării Românești până la 29 octombrie. Vechea istorie militară a lui József Bánlaky dă însă atacul asupra Târgoviștei pe 5 octombrie, cetatea căzând a treia zi.

Diferența este constantă, de zece zile, adică exact decalajul dintre calendarul iulian și cel gregorian în 1595. Concordanța se verifică imediat: Târgoviștea pe 8 octombrie stil vechi este 18 octombrie stil nou, iar sosirea la Giurgiu pe 15 octombrie stil vechi este 25 octombrie stil nou. Pe aceeași socoteală, Călugărenii se dau în istoriografia românească 13/23 august 1595, tot cu zece zile.

• Târgoviște: 8 octombrie stil vechi, 18 octombrie stil nou.
• Sosirea la Giurgiu: 15 octombrie stil vechi, 25 octombrie stil nou.
• Căderea cetății: 20 octombrie stil vechi, 30 octombrie stil nou.

Prin urmare, data de 20 octombrie 1595, cea care circulă în calendarele românești, este data de stil vechi. În calendarul pe care îl folosim astăzi, cetatea a căzut pe 30 octombrie. Trebuie spus cinstit că această potrivire este o reconciliere a cronologiilor citite, nu o dată confirmată de o sursă instituțională românească, iar multe liste populare amestecă cele două stiluri în același șir de date.

S-a rupt podul de peste Dunăre sub greutatea fugarilor?

Povestea care circulă spune că podul s-a rupt sub greutatea otomanilor care fugeau și că mii de oameni s-au înecat. Documentele arată altceva, în două puncte. Întâi, podul nu era o improvizație: studiul lui Yusuf Heper, publicat în 2023 în „Genel Türk Tarihi Araştırmaları Dergisi” pe baza registrelor otomane mühimme și a cronicilor vremii, arată că între Rusciuc și Giurgiu se construia un pod începând din iulie 1595, cu corăbii făcute la șantierul de la Nicopole și cu lemn rechiziționat din mai multe sangeacuri, iar paza lui fusese dată lui Sokullu Hasan Pașa.

Al doilea punct este mai important. Bánlaky scrie că podul a fost spart de focul tunurilor aliate, în timp ce unitățile otomane încă treceau, iar cei rămași pe mal au fost uciși ori împinși în Dunăre, cu tunuri și bagaje aruncate în apă ca să nu cadă în mâna dușmanului. Podul s-a rupt, deci, dar ca țintă de artilerie, nu sub greutatea fugarilor. Iar „Erdély története” nu pomenește deloc podul și spune că grosul armatei trecuse deja. Sinan Pașa însuși a trecut râul în taină.

Câți luptători au fost și ce a urmat?

Cifrele sunt locul unde istoriografia veche și cea nouă se despart. Bánlaky dă oastea aliată la circa 60.000 de oameni, jumătate pedestrime și jumătate călărime, cu 75 de tunuri, și armata lui Sinan Pașa la vreo 100.000 la Călugăreni. Sinteza Academiei Maghiare din 1986 este mult mai strânsă: aproximativ 40.000 de oameni pentru Sinan Pașa în vara lui 1595, circa 17.000 pentru Mihai Viteazul la Călugăreni, scăzuți apoi la vreo 8.000, și o oaste aliată de aproape 40.000 în octombrie. Prada luată la Târgoviște se numără mai precis: 44 de tunuri mici și două piese de 56 de livre.

Despre sfârșit, lucrurile sunt clare și mai puțin triumfale decât s-ar crede. Țara Românească era liberă până la 29 octombrie stil nou, iar Sigismund Báthory l-a dezlegat pe Mihai de obligațiile de vasalitate luate pe 20 mai 1595, când Țara Românească recunoscuse suzeranitatea transilvăneană, cu Moldova urmând pe 3 iunie. Cetatea din insulă, însă, nu a rămas românească: fișa Repertoriului Arheologic Național urmărește stăpânirea otomană ca neîntreruptă după Radu cel Frumos și înregistrează următoarea schimbare de stăpân abia în 1770, când orașul a fost luat de ruși.