Mihai Viteazul ia domnia Țării Românești, toamna 1593: ce spun documentele

Ziua de 11 octombrie 1593 circulă de mai bine de un secol drept data la care Mihai Viteazul a luat domnia Țării Românești. Documentele vremii fixează cu totul altceva: căderea lui Alexandru cel Rău în prima jumătate a lui septembrie și primul act al noului domn la 7 decembrie, iar între cele două margini lasă un gol pe care niciun izvor cunoscut nu îl umple.

Ce se spune și ce stă scris

În calendarele istorice românești, în rubricile de tipul „astăzi în istorie” și în emisiunile de aniversare, 11 octombrie 1593 apare ca ziua urcării lui Mihai Viteazul pe tronul Țării Românești. Nu este o invenție răuvoitoare și nu are în spate un fals: este o convenție care s-a așezat prin repetare, în locul unei zile pe care izvoarele nu o dau.

Articolul de mai jos nu scade nimic din ceea ce a făcut Mihai Viteazul. Arată doar până unde merge documentul și de unde încolo începe obișnuința. Cele două margini sigure ale schimbării de domnie sunt la o distanță de aproape trei luni, iar ziua pusă în calendar cade între ele, fără sprijin.

Căderea lui Alexandru cel Rău, în septembrie 1593

Monografia lui Ion Sîrbu, tipărită în 1904 și clădită pe documentele din arhiva Curții de la Viena, pe rapoartele bailului veneției și pe colecțiile maghiare, strânge laolaltă mărturiile despre căderea lui Alexandru cel Rău. Anul nu se împlinise de când acesta căpătase domnia, iar o ceată de boieri, în frunte cu Stroia Buzescu și cu Radu Florescu comisul, ajunsese la Constantinopol să se jeluiască de răutățile lui.

Bailul Veneției scria la 9 iunie 1593 că veniseră oameni săraci din Valahia, să se vaite de pagube și să strige în numele tuturor provinciilor că nu mai pot suferi tirăniile voievodului și dările. La 6 septembrie același martor raporta că domnii Moldovei și ai Țării Românești sunt atât de strânși cu datoriile cu care au luat cârmuirile, iar popoarele atât de stoarse, că nu mai pot purta; ienicerii, supărați că pământenii omorâseră pe unul dintre ei, au făcut presiune la Constantinopol ca Alexandru să fie scos. Și au izbândit, scrie bailul, căci în locul lui fusese pus „un fiu al banului”, primit cu condiția ca și Sinan, generalul, să fie învoit cu alegerea.

Cuvintele sultanului, așa cum le dă aceeași documentație, nu lasă loc de interpretare blândă: domnia i-a fost luată lui Alexandru pentru ca slugile Porții să aibă pace, nu pentru că țara se prăda. Un izvor ardelean, Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum, pune scoaterea la 8 septembrie.

Marginea de sus se vede și mai bine în două piese de cancelarie. La 14 septembrie 1593 principele Transilvaniei primea fermanul împărătesc în care se spune că voievodul Țării Românești Alexandru s-a învrăjbit cu slugile Porții și că, pentru ca acelea să aibă pace de atunci înainte, sultanul i-a luat voievodatul; urma porunca de a-l prinde dacă ar fugi spre Ungaria sau spre țara nemțească și de a-l trimite legat la Poartă. Fermanul se păstrează în arhivele statului maghiar și a fost tipărit în colecția Monumenta comitialia Regni Transylvaniae. De aceeași poruncă se leagă și o scrisoare a lui Sennyei, sol la pașa Timișoarei, din 19 septembrie 1593.

La 25 septembrie 1593, dintr-o scrisoare trimisă din Bistrița, aflăm că lucrul se împlinise: „Vaivoda Transalpinus hisce diebus captus est et vinctus ductus Constantinopolim”, adică voievodul de peste munți a fost în zilele acestea prins și dus legat la Constantinopol. Piesa se află în colecția de documente Hurmuzaki, volumul XI, și este citată de Sîrbu tocmai pentru potriveala cu datul de 8 septembrie.

Ce nu spune niciun document cunoscut: ziua învestirii

Aici se oprește documentul. Sîrbu, după ce trece prin toate aceste izvoare, scrie o propoziție pe care rubricile de calendar au trecut-o cu vederea: „Orice dat despre timpul învestirei și al plecării lui Mihai din Constantinopol ne lipsește”. Nu este o scăpare de redactare, ci concluzia unui capitol întreg închinat ridicării banului Mihai în scaunul domnesc.

Izvoarele narative nu ajută, fiindcă greșesc chiar anul. Cronica lui Szamosközy, care păstrează singură numele boierilor plecați cu jalba, pune suirea lui Mihai în scaun la 1592. Scurta istorie scrisă de logofătul Teodosie, tradusă în latinește și adăugită de Baltazar Walther, tipărită la Görlitz în 1599, dă 1591. Două texte apropiate de domnie, doi ani greșiți: dacă nici ele nu rețin anul, cu atât mai puțin se poate aștepta de la ele ziua.

Nici ediția de documente închinată anume acestei domnii nu umple golul. Culegerea publicată de P.P. Panaitescu în 1936, la Fundația Regele Carol I, adună actele interne și externe privitoare la Mihai Viteazul și începe cu piese din 1595; niciun document datat 1593 nu se află în ea.

Primul punct ferm: 7 decembrie 1593, din București

Marginea de jos a intervalului este un act, nu o cronică. „Întâiul act ce cunoaștem până acum dela el e din 7 Decemvrie 1593, dat din București”, notează Sîrbu, cu trimitere la fondul de documente al Academiei Române. La 7 decembrie 1593, așadar, Mihai era domn, se afla în capitala țării și emitea acte de cancelarie.

Între fermanul de scoatere a lui Alexandru, ajuns în Transilvania la 14 septembrie, și acest act din 7 decembrie încap aproape trei luni în care s-au petrecut lucruri pe care le știm doar ca șir, nu ca date: primirea învestiturii la Poartă, plecarea din Constantinopol, drumul până la Dunăre, intrarea în București și ceremonia de înscăunare.

De unde vine încurcătura

Prima pricină este că „a lua domnia” nu înseamnă un singur lucru. În dreptul vremii, o domnie se socotea începută fie de la numirea Porții și primirea însemnelor, fie de la intrarea în capitală, fie de la ceremonia de ungere. Trei praguri, trei date, toate legitime în felul lor. O listă de calendar trebuie să aleagă una, iar alegerea se face de obicei fără să se spună care prag a fost preferat.

A doua pricină este calendarul. În 1593 deosebirea dintre stilul vechi și stilul nou era de zece zile, așa că o zi scrisă 1 octombrie pe stil vechi se citește 11 octombrie pe stil nou. Dacă ziua din calendarele de azi a intrat pe un asemenea drum, nu putem spune cu certitudine, pentru că izvoarele cunoscute nu dau nici 1 octombrie. Observăm doar că aritmetica face cu putință o asemenea alunecare.

A treia pricină ține de felul în care se scriu listele. O dată fără izvor, odată tipărită, se copiază mai ușor decât se verifică. Nu avem de-a face cu un mit crescut peste un om, ca în cazul legendelor despre voievozi, ci cu o precizie împrumutată: cifra arată riguros tocmai acolo unde documentul tace.

Ce rămâne, dincolo de zi

Rămâne faptul însuși, și el nu are nevoie de ziua exactă ca să stea în picioare. În toamna anului 1593 banul Mihai a luat domnia Țării Românești, în urma căderii lui Alexandru cel Rău, cu sprijinul bănesc al unchiului său după mamă, banul Iane, om bogat și cu trecere mare la Poartă, care fusese el însuși mai înainte ban la Craiova. Așa se obținea o domnie în vremea aceea, cu bani și cu învoirea taberelor de la Constantinopol; nu era un cusur al omului, era mecanismul epocii, iar el l-a folosit mai bine decât cei dinaintea lui.

Rămâne și ce a urmat. La mai puțin de doi ani de la ziua pe care nu o cunoaștem, domnul cumpărat la Poartă stătea cu oastea în fața marelui vizir Sinan, la Călugăreni. Faptul că nu putem scrie o zi în calendar nu mută nimic din asta. Singurul lucru care se schimbă este formularea: în loc de „la 11 octombrie 1593”, un text onest scrie „în toamna anului 1593”, iar unde are loc spune și de ce.

Mai rămâne, în sfârșit, o rezervă de bună purtare: documentarea de față s-a sprijinit pe monografia din 1904, pe ediția de documente din 1936 și pe izvoarele citate de ele. Dacă o ediție critică mai nouă, de felul colecției Documenta Romaniae Historica, a fixat între timp una dintre zilele acestea, atunci data se poate scrie, dar cu trimitere la actul care o dă, nu la obișnuința calendarului.