Moartea lui Potemkin, 16 octombrie 1791: ce a lăsat la Iași

Pe 16 octombrie 1791, pe stilul nou, a murit în stepa dintre Iași și Nikolaev Grigori Alexandrovici Potemkin, comandantul oștilor ruse și omul care ținea în mână negocierile de pace cu Poarta. A murit înainte de a semna pacea pentru care își plimbase cartierul general prin Moldova, de la Galați la Huși. Iar la Iași lăsase ceva ce nu intrase în socotelile nimănui: o tipografie militară din care a ieșit primul ziar tipărit în Principate.

Cine a fost Potemkin și ce căuta în Moldova în 1791?

Grigori Alexandrovici Potemkin era guvernatorul general al Novorossiei, provincia pe care Rusia o clădea la nordul Mării Negre, și comandantul armatei ruse în războiul cu Poarta din 1787. Pe 28 februarie 1791 a venit pentru ultima dată la Petersburg, unde a fost sărbătorit în palatul Tauride. După cinci luni în capitală, odată sosită vestea semnării preliminariilor de pace, a plecat la 24 iulie spre teatrul de operații.

Ajuns acolo, a înăsprit condițiile stabilite la Petersburg și a amenințat că rupe discuțiile dacă Poarta nu le primește. A mutat apoi negocierile de la Galați la Huși, iar gestul avea o țintă precisă: la Galați, în 1711, Rusia fusese partea învinsă, silită să încheie pacea de la Prut. Așa urmărește lucrurile studiul lui Mahir Aslan.

Când a murit Potemkin, pe 5 sau pe 16 octombrie 1791?

În aceeași zi, citită în două calendare. Rusia și țările românești foloseau atunci stilul vechi, calendarul iulian, rămas în secolul al XVIII-lea cu unsprezece zile în urma celui gregorian. Sursele rusești datează moartea lui Potemkin la 5 octombrie 1791, ceea ce dă 16 octombrie pe stilul nou.

Secretarul împărătesei, A. V. Hrapovițki, nota în jurnal, la datele stilului vechi, 12 octombrie, lacrimi și deznădejde, iar 16 octombrie, lacrimi fără încetare. Ecaterina a II-a ar fi întrebat atunci cum poate umple locul lui Potemkin, spunând că nu o vânduse și că nu putuse fi cumpărat. Pasajul este redat astfel în studiul citat, după jurnalul secretarului.

Potemkin avea 52 de ani, născut la 13 septembrie 1739 lângă Smolensk, și a murit de o boală grea, fără să semneze pacea pe care o negociase. Despre locul exact, din datele disponibile se arată stepa de pe drumul dintre Iași și Nikolaev, oraș întemeiat de el în 1789 pentru șantierele flotei.

Ce spun documentele despre tipografia lui Potemkin de la Iași

Cea mai concretă urmă lăsată de Potemkin în Moldova nu este un monument, ci o tipografie. În august 1787 obținuse de la Colegiul Militar o tipografie de campanie care, la început, avea litere chirilice și grecești doar cât să culeagă o pagină pe două coloane. În 1790 tipografia a fost adusă la Iași.

Aici a hotărât să scoată un ziar în limba franceză și, eventual, să tipărească și cărți și manifeste. A cumpărat la Lvov literele latine necesare pentru o pagină pe o coloană și avea un tipograf care putea culege în franceză, un anume Ivan Gennih, venit de la tipografia Colegiului Militar din Sankt Petersburg, din secția edițiilor în limbi străine.

Primul număr al ziarului, intitulat Courrier de Moldavie, este datat 18 februarie 1790. Era un săptămânal de format mic, 16,5 pe 20,5 centimetri, patru pagini, pe o singură coloană, iar între cuvintele titlului stătea stema Moldovei, capul de bour. Tipografia a rămas la Iași până la 15 decembrie 1790, a fost mutată la Bender și readusă pentru o vreme în 1791.

Din aceeași tipografie au ieșit, în 1790 și 1791, și cărți în limba rusă: cercetările lui Arndt asupra creștinismului, traduse de Luka Sicikarev, traducătorul lui Potemkin, și Eseu asupra omului al lui Alexander Pope. Un studiu apărut în 2026 în Scriptorium slavicum așază, din rezumatul publicat de autor, tiparul ieșean de atunci pe trei picioare: tipografia Mitropoliei, cea a lui Mihail Strilbițchi și tipografia de campanie a lui Potemkin.

Ce scria în ziar? Mai ales ce se întâmpla în Europa. Numărul 7 aducea știri din Paris datate 8 martie 1790 și relata ședința Adunării Constituante din aceeași zi, cu discursul lui Barnave despre chestiunea colonială. Veștile soseau din Paris, Viena, Londra, Roma și chiar din America, cu o întârziere de trei sau patru săptămâni, surprinzător de mică pentru epocă.

A existat cu adevărat Courrier de Moldavie? Disputa istoricilor

Vreme de un secol și jumătate, ziarul a fost mai mult o bănuială decât un fapt. Bibliograful rus Sopikov îl menționase în 1813, arătând că în tipografia de campanie a lui Potemkin, din 18 ianuarie până în aprilie 1790, s-a cules un ziar în limba franceză. În 1909, N. Docan semnala o scrisoare din Iași publicată de Wiener Zeitung la 3 martie 1790, despre prospectul unui ziar ce urma să apară în oraș sub titlul Courrier de Moldavie.

Părerile au rămas împărțite. A. D. Xenopol i-a negat existența. Bibliograful Ion Bianu a presupus că ar fi apărut în timpul ocupației austriece, sub comanda prințului de Coburg. În 1922, Nicolae Iorga, în Istoria presei românești, a adus un document care risipea confuziile și întărea părerea celor care admiteau că primul periodic apărut în Moldova fusese tipărit în 1790, la Iași, de armata rusă. Numai că nimeni nu îl văzuse: căutările în bibliotecile și arhivele românești nu dăduseră nimic.

Dezlegarea a venit din fondurile sovietice. În 1950, Georges Haupt a găsit în depozitele Bibliotecii Lenin din Moscova numerele 1, 2, 3, 4 și 7 ale ziarului, iar Biblioteca Academiei Române a obținut fotocopiile. Pe baza lor, Haupt a corectat și ceea ce se credea despre caracterul publicației: Iorga, fără să o fi văzut, presupusese că nu fusese decât un buletin al armatei ruse, iar D. Simonescu o socotea destinată informării ofițerilor ruși. Haupt arată că era un ziar de informare generală, care exprima vederile politice ale lui Potemkin, cel care visa o Dacie Nouă, regat sub protectoratul, dacă nu sub tutela Rusiei.

Tot el respinge citirea ideologică a publicației, după care relatările despre Franța ar dovedi sentimente democratice la ofițerii ruși. Nimic nu autorizează o asemenea concluzie, scrie Haupt, într-o epocă în care guvernul Ecaterinei a II-a întărea pretutindeni reacția politică. Meritul ziarului rămâne altul: a adus într-o regiune fără presă veștile celor mai importante evenimente ale timpului și a întredeschis o fereastră spre Revoluția din 1789.

Ce a urmat după moartea lui Potemkin: pacea de la Iași

Pacea s-a încheiat fără el. Armistițiul de la Galați, de patru articole, fusese semnat la 31 iulie 1791. Negocierile s-au mutat apoi la Huși, însă acolo nu erau destule case pentru delegații, așa că s-a hotărât ca discuțiile să se țină la Iași. Hotărârea este consemnată într-un document din arhiva otomană datat 18 septembrie 1791.

Prima ședință a avut loc la 10 noiembrie 1791, la o lună după moartea comandantului rus, și au urmat cincisprezece în total. În a treia, la 21 noiembrie, s-a lucrat pe un proiect rus de douăsprezece articole. Delegația rusă a cerut să nu se trece la celelalte articole până nu se cade de acord că Nistrul este granița, apoi a ridicat chestiuni nepomenite până atunci: despăgubirile de război, problema Kubanului și cea a regențelor barbarești.

La 7 ianuarie 1792, contele Bezborodko a anunțat că împărăteasa renunță la despăgubiri. Tratatul de la Iași a fost semnat la 10 ianuarie 1792, cu treisprezece articole și o încheiere, și a fost întărit prin actul dat de Yusuf Pașa la 18 ianuarie.

Poarta recunoștea anexarea Crimeii, ceda cetatea Oziului și ținutul dintre Bug și Nistru, iar articolul 3 fixa Nistrul ca graniță între imperii. Malul de nord trecea sub stăpânire rusă necontestată, iar malul de sud, cu Bugeacul, Benderul, Cetatea Albă, Chilia și Ismailul, se întorcea la Poartă. În Caucaz, granița rămânea pe Kuban. Aici e locul unei precizări care se pierde des, pacea din 1792 nu a dat Rusiei Basarabia, ci a adus granița rusă pe Nistru, la marginea Moldovei. Anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru vine douăzeci de ani mai târziu, în 1812.

Ce rămâne neclar

Datele nu sunt toate așezate. Pentru semnarea tratatului, studiile întemeiate pe arhiva otomană dau 10 ianuarie 1792, iar literatura românească și rusă dă 9 ianuarie, respectiv 29 decembrie 1791 pe stilul vechi. Pentru ziar, Sopikov vorbea de 18 ianuarie 1790, iar numărul păstrat e datat 18 februarie, diferență pe care stilul vechi, de unsprezece zile, nu o explică.

Rămân și întrebări pe care cercetarea nu le-a închis: câte numere din Courrier de Moldavie au apărut, cine a fost redactorul, cum ajungea ziarul la cititori. Se păstrează cinci numere, iar numerotarea arată că au ieșit cel puțin șapte.