Divanul ad-hoc al Moldovei, 7 octombrie 1857: 84 de deputați, două voturi contra

Pe 7/19 octombrie 1857, în a șaptea ședință publică, divanul ad-hoc al Moldovei a votat rezoluția cu dorințele fundamentale ale țării. Au fost prezenți 84 de deputați, iar textul a trecut prin apel nominal cu unanimitate minus două voturi. Cei doi care s-au opus au nume și au avut argumente, iar Unirea Principatelor nu era primul punct al rezoluției, ci al doilea.

Ce s-a votat la Iași pe 7/19 octombrie 1857?

S-a votat un proiect de dorințe generale, citit în ședință de deputatul ținutului Dorohoi, pe care Adunarea l-a adoptat în aceeași zi, prin apel nominal. Divanul ad-hoc al Moldovei se deschisese cu două săptămâni mai înainte, la 22 septembrie stil vechi, adică 4 octombrie stil nou, sub prezidenția mitropolitului Moldovei.

Data merită lămurită. În secolul XIX diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian era de douăsprezece zile, deci 7 octombrie stil vechi este 19 octombrie stil nou, o zi de luni. Divanul Țării Românești a primit un proiect asemănător la 8 octombrie și l-a votat a doua zi, la 9/21 octombrie. De aici și formula „7-8 octombrie”, care acoperă două adunări diferite, nu două zile de dezbatere la Iași.

Cadrul fusese stabilit de Tratatul de la Paris din 30 martie 1856. Prin el, Principatele ieșeau de sub protectoratul rusesc și intrau sub garanția colectivă a puterilor semnatare, iar sultanul se obliga să convoace în fiecare dintre ele un divan ad-hoc care să exprime dorințele populației privind organizarea viitoare. Istoricul Gheorghe Cliveti observă că acestor adunări le-a fost rezervat rolul unui test european, nu al unui organ de decizie.

Care au fost cele cinci dorințe ale Moldovei?

Au fost cinci, nu patru, iar Unirea nu stă pe primul loc. Textul votat, așa cum l-a tipărit la câteva zile „L’Étoile du Danube”, ziarul în limba franceză al cauzei unioniste, cere în ordine: respectarea drepturilor Principatelor și îndeosebi a autonomiei lor, în cuprinderea vechilor capitulații încheiate cu Înalta Poartă; unirea Principatelor într-un singur stat, sub numele de România; un prinț străin ereditar, ales dintre dinastiile domnitoare ale Europei, cu moștenitorii crescuți în religia țării; neutralitatea și inviolabilitatea noului stat; și o adunare obștească în care să fie reprezentate toate interesele națiunii.

Union des principautés en un seul État, sous le nom de Roumanie.

punctul al doilea al rezoluției, în textul publicat de „L’Étoile du Danube”, 5 noiembrie 1857

Unirea era deci punctul al doilea, dar preambulul rezoluției o numește el însuși „dorința cea mai însemnată”. Formularea populară potrivit căreia cea dintâi dorință a fost Unirea este inexactă ca descriere a documentului și corectă ca descriere a intenției politice. Tot de aici vine și confuzia dintre patru și cinci: programul național circula în epocă rezumat la „cele patru puncte”, adică unire, autonomie, prinț străin și constituție, în timp ce textul votat are cinci puncte numerotate.

Cu câte voturi a trecut rezoluția?

Din cei 84 de deputați prezenți, doi s-au ridicat ca să ceară cuvântul pentru o propunere concurentă, iar rezoluția a fost votată, în formularea ziarului de epocă, „cu unanimitate minus două voturi”. Adică 82 pentru și 2 contra.

Cei doi nu sunt anonimi. Primul a fost Nectarie Hermeziu, locotenent de episcop al Romanului. Al doilea, logofătul Alexandru Balș, deputat al marilor proprietari din ținutul Putna, care și-a motivat votul spunând că privilegiile Moldovei sub sultani erau mai avantajoase decât cele ale Țării Românești. Este argumentul separatist moldovenesc în formă pură: unirea ar coborî statutul juridic al Moldovei.

Opoziția avea o construcție ideologică. Nicolae Istrati, eruditul din Fălticeni, trimitea memorii liderilor europeni susținând că majoritatea absolută a Moldovei se opune unirii, iar în 1858 candida la tronul Moldovei. Clerul nu a fost nici el un bloc: avea șapte mandate unioniste, printre deputați se aflau Filaret și Neofit Scriban, Calinic Miclescu și Melchisedec Ștefănescu, dar unul dintre cele două voturi contra a venit de la un ierarh.

Aici trebuie corectată o cifră care circulă masiv. Se spune adesea că rezoluția a trecut cu 81 de voturi din 83. Nu este scorul votului, este rezultatul alegerilor: din cele 83 de mandate, 81 fuseseră obținute de partida unionistă. Cele două numere sunt ușor de confundat și au ajuns, de la o sursă la alta, să fie date drept rezultat al votului din 7/19 octombrie.

Cine a prezentat rezoluția și cine a scris-o

Istoriografia atribuie prezentarea lui Mihail Kogălniceanu, iar Academia Română scrie limpede că, în ședința a șaptea, la 7 octombrie 1857, el a prezentat proiectul de rezoluție. Kogălniceanu, născut la Iași în 1817, era deputat al marilor proprietari pentru ținutul Dorohoi și a făcut parte din comisia însărcinată cu redactarea dorințelor, alături de Petre Mavrogheni, Lascăr Catargiu și Vasile Mălinescu. Mai târziu a fost prim-ministru al Moldovei și al României, apoi președinte al Academiei Române.

O precizare de onestitate: relatarea contemporană vorbește despre „deputatul ținutului Dorohoi”, fără să dea numele în acel loc, iar Dorohoiul avea cinci deputați. Atribuirea se sprijină pe convergența indiciilor, ținut, categorie electorală și calitatea de membru al comisiei de redactare, nu pe un proces-verbal citit de noi. Textul în clar se află în volumul VI, partea I, al ediției de documente a Academiei Române, publicată în 1896, pe care nu am putut-o parcurge integral.

O a doua capcană: lui Kogălniceanu i se atribuie, în ziua precedentă, 6/18 octombrie, un discurs distinct de proiectul din 7/19. Cele două sunt amestecate frecvent, de unde și datele contradictorii din materialele de popularizare.

De ce se vorbește despre alegeri furate în 1857?

Fiindcă primul scrutin, din iulie 1857, a fost organizat de caimacamul Nicolae Vogoride pe liste pe care el însuși le fabricase. Au fost arestări, destituiri, amenințări și bătăi, iar din listele electorale a fost ștearsă majoritatea celor socotiți unioniști. Ziarul unionist adaugă însă un amănunt pe care narațiunea populară îl șterge: unioniștii nu au pierdut doar prin fraudă, ci s-au și abținut, din indignare, astfel încât la vot au participat practic numai antiunioniștii.

Reacția diplomatică a fost dură. Franța, Rusia, Prusia și Sardinia au coborât pavilioanele și au rupt relațiile cu Poarta. Merită reținut cum a fost purtat formal conflictul: nu pe chestiunea unirii, ci pe regularitatea alegerilor. Vizita lui Napoleon al III-lea la Osborne, în 9 august 1857, a deschis înțelegerea cu guvernul britanic, iar alegerile au fost reluate între 10 și 17 septembrie 1857. Despre tranzacția de la Osborne, cercetarea arhivistică britanică a arătat încă din 1936 că relatările anterioare aveau nevoie de corecturi, deci este un episod disputat, nu un fapt simplu.

Criteriul oficial de alcătuire era reprezentarea intereselor tuturor claselor, nu proporția din populație. Țărănimea a avut 14 deputați ai comunelor rurale, pentru prima dată într-o mare adunare deliberativă de la noi, dar în comisiile de câte șapte membri intra un singur țăran. Chiar ziarul unionist recunoștea, în septembrie 1857, că opinia rurală nu se putuse exprima liber. În noiembrie, desființarea clăcii era încă prima pe ordinea de zi, însoțită de formula „cu respectarea proprietății boierești”.

Ce a rămas din cele cinci dorințe

Mai puțin decât se ceruse, și totuși destul. Convenția de la Paris din 7/19 august 1858 a dat Principatelor numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, dar le-a lăsat doi domni, două guverne și două adunări separate, sub suzeranitatea Porții și garanția colectivă a Marilor Puteri. Nici prințul străin, nici statul unic nu au fost acordate. În schimb, Convenția desființa privilegiile și rangurile boierești, proclama egalitatea cetățenilor în fața legilor și punea capăt Regulamentelor Organice, devenind ea însăși constituția țărilor noastre.

Puterile garante au respins, așadar, dorințele fundamentale, iar din acest refuz s-a născut politica românească a faptului împlinit. La 5 și la 24 ianuarie 1859, aceleași adunări l-au ales domn pe Alexandru Ioan Cuza, cu 48 de voturi la Iași și cu toate cele 64 de buletine la București, exploatând faptul că textul Convenției nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane în ambele Principate.

Ceea ce rămâne nu este o unanimitate care nu a existat, ci un lucru mai greu: un program scris, votat public, cu nume și cu voturi numărate, pe care diplomația europeană a putut să îl refuze, dar nu să îl ignore. Dimitrie A. Sturdza, cel care a editat mai târziu documentele, a numit divanurile ad-hoc „laboratoriul dogmatic și tehnic al Renașterii României”. Cei doi care au votat împotrivă nu strică imaginea, o întregesc: au existat oameni care au cântărit altfel interesul Moldovei, iar Unirea s-a făcut cu ei în sală, nu în absența lor.