Asediul Vienei din 1529: ce s-a oprit atunci și ce nu

Asediul Vienei din 1529 s-a încheiat fără cucerire. Ultimul asalt, cel mai violent, a fost dat joi, 14 octombrie 1529, iar oastea otomană s-a retras în zilele următoare, fără să fi fost silită militar să o facă. Ce s-a oprit atunci la Viena nu a fost înaintarea otomană în Europa Centrală, ci doar una dintre formele ei.

Ce s-a întâmplat la Viena în toamna anului 1529?

Orașul a fost asediat de oastea sultanului Soliman și nu a fost cucerit. În august 1529, chiar înaintea asediului, Ferdinand I de Habsburg reînnoia cererile de lemn pentru întărirea apărării, semn că atacul era așteptat. Suburbiile au fost evacuate, incendiate sau dărâmate la apropierea armatei otomane, ca să nu ofere adăpost asediatorilor.

Asaltul final, cel mai violent, este fixat pe o placă comemorativă vieneză la joi, 14 octombrie 1529. În zilele care au urmat, otomanii s-au retras. Istoricii Johannes Feichtinger și Johann Heiss, care au studiat felul în care orașul și-a amintit acest episod, formulează fără ocolișuri rezultatul: turcii plecaseră, dar nicio victorie nu fusese câștigată.

Retragerea a lăsat în urmă suburbii în ruină și spărturi largi în zidul orașului, lângă Kärntnertor, poarta Carintiei. Asediul Vienei din 1529 nu a fost, așadar, o apărare fără pierderi, ci una care a scos la iveală cât de învechită era fortificația.

De ce s-a retras Soliman de la Viena?

Din pricina aprovizionării și a vremii, nu a unei înfrângeri în luptă. Heike Krause și Christoph Sonnlechner, într-un studiu publicat în Hungarian Historical Review, scriu că orașul a supraviețuit atacului numai fiindcă inamicul, mult mai numeros, avea probleme de aprovizionare, la care s-a adăugat o toamnă foarte rea.

Feichtinger și Heiss adaugă cealaltă jumătate a explicației: otomanii s-au retras fără să fi fost constrânși militar să o facă. Cele două afirmații nu se contrazic, ci se completează. O armată mare, departe de bazele ei, la capătul unui sezon de campanie, cu drumuri desfundate și cu hrana pe sfârșite, nu are nevoie de o înfrângere ca să plece.

Asta nu înseamnă că apărarea nu a contat. Înseamnă că întrebarea corectă nu este cine a câștigat bătălia, ci de ce un asediu pornit cu avantaj zdrobitor de oameni nu a putut fi dus până la capăt. Răspunsul, în 1529, este unul de logistică și de calendar.

Cine a apărat Viena și cu câți oameni?

Apărarea a fost dusă în principal de o garnizoană de trupe străine, nu de cetățenii orașului. Feichtinger și Heiss citează o socoteală de aproximativ 3.500 de cetățeni înarmați, dintre care numai 300 până la 400 au rămas în oraș, și, după istoricul vienez Czeike, în jur de 1.000 de cetățeni care au luptat efectiv. Cei mai mulți locuitori fugiseră.

Comandantul suprem al lui Ferdinand I și președinte al consiliului de război era Niklas, conte de Salm. A fost rănit mortal de o piatră în timpul asediului. Primar al Vienei era Wolfgang Treu.

Cifrele acestea sunt importante pentru că dezumflă o imagine populară, aceea a unui oraș întreg ridicat ca un singur om. Realitatea documentată e mai complicată și, în felul ei, mai interesantă: un oraș golit pe jumătate, ținut de profesioniști plătiți și de o minoritate de locuitori rămași.

Ce a urmat: zidul medieval și bastioanele lui Ferdinand

Lecția militară a fost înțeleasă repede. Zidul medieval nu mai putea face față noii tehnici de asediu, iar tacticile de minare folosite de atacatori arătaseră limpede asta. La aproximativ un an după asediu, Ferdinand I a hotărât să transforme orașul interior într-o cetate și să lase suburbiile în afara ei.

Primele lucrări au început în martie 1531, la bastionul din fața porții Burgtor, considerat de Krause și Sonnlechner cel dintâi bastion unghiular din spațiul de limbă germană. Erau lucrări provizorii, iar greutățile financiare au apărut deja din octombrie 1531.

Din 1531 până pe la 1564, Viena a primit fortificații masive, cu bastioane, valuri de legătură și un șanț lat. Între 1544 și 1555 s-au ridicat cinci bastioane mari de zidărie, în manieră italiană, iar între 1557 și 1563 frontul dinspre Dunăre a primit curtine și un arsenal. Lucrările s-au oprit în mare parte odată cu moartea lui Ferdinand I, în 1564.

Treizeci și cinci de ani de șantier, pentru un asediu care nu a trecut de o toamnă: asta spune, mai bine decât orice cronică, ce spaimă lăsase în urmă anul 1529.

A fost 1529 o victorie creștină? Ce spune cercetarea memoriei

Contemporanii nu au trăit-o ca pe o victorie. Feichtinger și Heiss arată că rezultatul a fost înțeles mai degrabă ca o scăpare fericită dintr-o primejdie, nu ca un triumf. Formula lor este categorică: în 1529 turcii se retrăseseră, dar nu se câștigase nicio victorie.

Imaginea eroică s-a construit mai târziu și cu un scop anume. Fuga locuitorilor din oraș a fost multă vreme privită ca o rușine, ca o lipsă de datorie cetățenească. În secolul al XIX-lea, Viena liberală a avut nevoie de un erou care să salveze onoarea cetățenilor, iar acela a devenit contele de Salm, cu monumente, plăci și nume de străzi. Aniversarea a 350 de ani, în 1879, a fost momentul cheie, iar atunci monumentul funerar al lui Salm a fost reinstalat în Votivkirche.

Deosebirea dintre cele două lucruri merită ținută minte. Apărarea Vienei a fost o faptă de arme reală, iar oamenii care au ținut zidurile au făcut-o cu mijloacele vremii lor, împotriva unei armate incomparabil mai mari. Ce s-a adăugat peste ea, trei secole mai târziu, este o poveste politică, scrisă pentru nevoile altui veac.

Ce a însemnat 1529 pentru Țările Române

Campania din 1529 este o verigă dintr-un lanț care ajunge direct la noi. După victoria otomană de la Mohács, din 29 august 1526, soarta Ungariei s-a hotărât, cum scrie istoricul Géza Pálffy, aproape exclusiv la Istanbul și la Viena. Doi regi au fost aleși în aceeași țară: Ioan Zápolya, ales la 10 noiembrie 1526 și încoronat a doua zi, și Ferdinand de Habsburg, ales la 17 decembrie 1526 și încoronat la 3 noiembrie 1527.

Pálffy arată că, pornind spre Viena în 1529 și apoi în 1532, Soliman socotea că întreaga Ungarie îi va cădea de la sine. După aceste eșecuri a schimbat metoda și a trecut la o încorporare treptată, bucată cu bucată, al cărei prim pas a fost cucerirea Budei, în 1541. Până în 1566, otomanii stăpâneau circa 40 la sută din teritoriul vechiului regat, iar în 1556 a luat naștere Principatul Transilvaniei, vasal otoman până la sfârșitul secolului al XVII-lea.

În chiar anul asediului Vienei, domnul Moldovei, Petru Rareș, era în Transilvania. Potrivit Academiei de Științe a Moldovei, el a purtat în ianuarie și februarie 1529 o campanie acolo, pentru a supune secuii și a-și asigura feudele, iar Zápolya a fost nevoit să îi recunoască vechile stăpâniri, Bistrița și Valea Rodnei cu multe sate, și să îi confirme drepturile asupra Ciceului și Cetății de Baltă. Rareș sprijinea candidatura lui Zápolya la coroana Ungariei, iar Zápolya fusese repus în drepturi cu sprijinul sultanului.

Cum a sfârșit linia aceasta se știe. În septembrie 1538 Soliman a invadat Moldova, a luat Suceava și a instalat un domn al său, iar Rareș a fugit la Ciceu. S-a întors în 1541 acceptând suzeranitatea otomană efectivă și trimițându-și fiii ostatici la Istanbul. Ce nu a reușit la Viena, sultanul a obținut, treptat, la nord de Dunăre.