Masca de la Gilău, singura scoasă dintr-o săpătură controlată

Masca de la Gilău este singura mască romană de paradă din România ridicată dintr-o săpătură controlată. A ieșit la lumină în 1980, din fundul șanțului castrului, la poarta de pe latura sudică, iar stratul în care a căzut îi dă o limită de timp pe care nicio piesă scoasă din apă nu o poate avea. Capitolul acesta urmărește ce a dat săpătura și cât de departe duc dovezile ei.

Ce era castrul roman de la Gilău și pe ce graniță stătea?

Castrul se află la Gilău, în județul Cluj, la vest de Napoca, pe cursul Someșului Mic, în provincia Dacia Porolissensis. Granița pe care o apăra nu era un zid continuu. Coriolan Opreanu, într-o prezentare a Daciei romane publicată de Leibniz-Zentrum für Archäologie, arată că provincia nu a avut o barieră liniară: pe frontieră au fost ridicate castre de trupe auxiliare, în spatele lor o a doua linie de fortificații, iar mai în adânc legiunile. Cifrele de acolo sunt de ordinul a 104 castre cunoscute și 79 de unități militare atestate, cu un efectiv estimat între 35.000 și 40.000 de soldați.

Provincia în care intră Gilău s-a născut dintr-o reorganizare. În 119, Hadrian a retras granița din câmpia de vest spre dealurile de la poalele Apusenilor, a renunțat la câmpia Munteniei și la sudul Moldovei, iar teritoriul rămas în nord a fost împărțit în Dacia Superior, Dacia Inferior și Dacia Porolissensis. Aceeași reorganizare a adus în nord unități de cavalerie: ala Siliana la Gilău, iar trupe călărețe și la Ilișua și la Gherla. Castrul de la Gherla, de unde provin armurile de paradă discutate în capitolul al treilea al dosarului, stă pe aceeași linie și în aceeași logică militară.

Castrul de la Gilău a avut mai multe faze, iar deosebirea dintre ele este cheia pentru tot ce urmează. Prima, numită convențional Gilău I, a fost un castellum mic, de epocă traiană. A doua, Gilău II, a fost o fortificație de pământ extinsă, cu șanțuri săpate în formă de V, mărită substanțial sub Hadrian pentru a primi o ala quingenaria, adică o unitate de cavalerie de circa cinci sute de călăreți. A treia, Gilău III, a înlocuit pământul cu piatra, spre sfârșitul secolului al II-lea. Cristian Găzdac și Dan Isac notează, în volumul lor din 2007 despre castrele de la Cășeiu și Gilău, că șanțurile fazei timpurii au avut o viață scurtă, „from AD 106 until AD 117 or AD 118”.

Cum a fost găsită masca de la Gilău, în 1980?

Masca a apărut în campania din 1980, la cercetarea porții de pe latura sudică a castrului, numită în limbajul de specialitate porta principalis dextra. Săpătura nu căuta obiecte, ci urmărea un profil: o secțiune care a traversat elementele defensive ale fazelor Gilău I, Gilău II și Gilău III, împreună cu turnul de vest al porții din faza de piatră. În acel profil, masca stătea în fundul șanțului în formă de V al fazei de pământ extinse, într-o argilă galbenă, sterilă și umedă, amestecată cu pietriș.

Detaliul care contează cel mai mult nu este obiectul, ci evenimentul care l-a acoperit: șanțul fazei Gilău II a fost umplut și nivelat atunci când fortificația a fost refăcută în piatră. Orice a ajuns în fundul acelui șanț a intrat acolo înaintea momentului umplerii. De aici vine singura limită de timp sigură a piesei, iar restul datării se sprijină pe tipologie.

Poarta în care a fost găsită a fost publicată repede. Studiul despre porta principalis dextra a castrului de la Gilău, semnat de Dan Isac, Alexandru Diaconescu și Coriolan Opreanu, a apărut în Acta Musei Napocensis 18, în 1981, la paginile 85-97, și este trecut de Isac însuși în bibliografia studiului său despre mască. Masca, în schimb, a așteptat. Publicarea ei completă, cu descriere, planșe și argumentare, a apărut abia în 2009, în Ephemeris Napocensis XIX, paginile 191-198. Între găsire și publicare au trecut douăzeci și nouă de ani. Este mult mai puțin decât cele cinci generații de la Gherla, pomenite în capitolul al treilea, dar e tot un decalaj care lasă urme în felul în care piesa a circulat în literatura de specialitate.

Ce s-a păstrat, de fapt, din obiect?

Masca nu a ieșit întreagă. Partea din spate a coifului, calota, era din fier și a dispărut; din ea s-au recuperat doar fragmente mici, pe care se mai văd șuvițe de păr. Fața de bronz are coroziune accentuată, mai ales pe partea stângă, așa cum notează publicarea: „The face-mask suffered a corrosion process especially on the left part of the front side”. Prin urmare, ce se păstrează la Cluj este jumătatea din față a unui coif de cavalerie, nu coiful.

Ce arată obiectul: bronz de un milimetru și jumătate, cu diademă

Dimensiunile date de Isac sunt 24 de centimetri înălțime și 20 de centimetri lățime maximă, cu o grosime medie a foii de bronz de 1,5 milimetri. Piesa a fost lucrată în mai multe tehnici: turnare, ciocănire, decupare pentru ochi și gură, gravură pentru trăsături și pentru păr. Pe partea din spate se păstrează două orificii circulare, unul sus și unul jos, prin care treceau nituri sau curele, adică sistemul prin care fața se lega de calotă.

Chipul se citește în detaliu. Ochii sunt tăiați ca fante lungi, iar sprâncenele sunt discret marcate. Nasul e ușor adunc, cu nările redate ca două cercuri. Gura e semideschisă, cu adâncituri gravate, și aceleași adâncituri apar la bărbie. Părul e redat în șuvițe oblice paralele, despărțite de o cărare la mijloc. Pe frunte stă o lunulă, iar diadema este o bandă simplă, segmentară. Isac descrie piesa drept „a female portrait with a slightly hooked nose”.

Cifrele de la Gilău se citesc mai bine alături de celelalte din corpusul românesc, strâns în capitolul al doilea al dosarului: 1,5 milimetri la Gilău, 0,6 milimetri în zonele subțiri ale coifului de la Islaz, 2 milimetri de fier turnat la masca de la Albeni. Gilău stă la mijloc, iar disputa despre ce rezistă și ce nu rezistă la o lovitură, purtată în capitolul întâi, nu se tranșează pe această piesă. Nimeni nu a propus, pentru exemplarul de la Gilău, un test de rezistență a materialului, cum s-a făcut pentru coiful de la Islaz în 2023.

Chip de femeie sau de bărbat?

În tipologia lui Jochen Garbsch, masca intră la coifurile cu față executată în două părți, varianta A.2. În clasificarea iconografică a lui Kohlert ea este de tipul VI, grupul măștilor cu trăsături numite orientale. Isac adaugă o observație de atelier: piesa este prea îngustă pentru un chip obișnuit de bărbat adult și ar fi putut aparține cuiva cu trăsături particulare. Analogia cea mai apropiată pe care o dă este o mască de la Visegrád, în Pannonia Inferior. Observația lui Liviu Petculescu, pomenită în capitolul întâi, potrivit căreia măștile cunoscute din Dacia sunt feminine, se sprijină și pe acest exemplar.

Ce aduce o săpătură controlată și ce nu poate da o descoperire întâmplătoare?

Trei lucruri, pe care o piesă scoasă din apă nu le are niciodată. Întâi, un loc precis într-o structură cunoscută: nu o zonă, ci șanțul unei faze anume, la o poartă anume. Al doilea, un strat, adică o relație de tipul înainte și după cu alte evenimente datate. Al treilea, o garnizoană, fiindcă un castru are unități atestate, iar o albie de râu nu are.

Pe relația de strat se sprijină cele două unelte de datare cu care lucrează arheologia: terminus post quem, momentul după care un lucru s-a întâmplat, și terminus ante quem, momentul înainte de care s-a întâmplat. Isac le folosește cu grijă și în alte lucrări. În studiul despre reparațiile din castrele Daciei, apărut în Ephemeris Napocensis XVI-XVII, el datează o înălțare a valului cu lut printr-o monedă găsită în acel lut, un antoninian al lui Filip I emis pentru Filip II, și scrie că aceasta este „un excelent terminus ante quem al acestei intervenții constructive”. Într-o notă a aceluiași studiu insistă pe un lucru simplu și ușor de uitat: un terminus valorează cu atât mai mult cu cât intervalul pe care îl închide este mai scurt.

La Gilău, umplerea șanțului joacă rolul acelui terminus. Nu spune când a fost făcută masca și nici când a fost pierdută; spune doar că amândouă s-au întâmplat înainte ca fortificația să treacă la piatră. Diferența față de o piesă scoasă din Olt, cum este masca de la Romula, nu este de grad, ci de natură: acolo nu există nimic de datat în afară de obiectul însuși.

Contextul de la Gilău este bun pentru standardele cercetării de la noi, nu pentru cele absolute. Felix Marcu, într-un articol din Dacia N.S. LV, 2011, despre construcția castrelor din Dacia, observă că există date de săpătură din castrele de la Buciumi, Cășeiu, Gilău, Ilișua, Porolissum și Teregova, dar „in all only at a reduced scale”, fiindcă multe cercetări au fost șanțuri de sondaj late de 1-1,50 metri, în care clădirile de lemn, majoritare în fazele timpurii, se citesc greu. Un profil complet la o poartă este, în logica aceasta, un noroc, nu o regulă a cercetării.

Cum se datează masca de la Gilău?

Răspunsul scurt: a doua jumătate a secolului al II-lea, cu o limită de sus dată de stratigrafie și o limită de jos dată de tipologie. Niciuna nu este un an.

Tipologia dă un interval larg. Garbsch datează tipul între a doua treime a secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea, cu posibilitatea ca exemplarele cele mai timpurii să urce până în epoca lui Traian. Pe tipologie singură, masca de la Gilău ar putea fi oriunde în această plajă de un secol și mai bine.

Stratigrafia strânge intervalul, dar nu îl închide. Isac scrie limpede că stratigrafia nu permite o datare precisă și că umplerea șanțurilor fazei Gilău II s-a făcut probabil spre sfârșitul secolului al II-lea, când castrul a fost refăcut în piatră. Concluzia lui este că masca datează din a doua jumătate a secolului al II-lea, cu un terminus post quem care nu trece de sfârșitul acelui secol.

În același studiu apare și o a doua ipoteză, care nu se suprapune perfect cu prima: pierderea ar fi avut loc în timpul folosirii șanțului, adică din vremea lui Hadrian, în jur de 117 sau 118. Dacă se ia în serios această variantă, piesa poate fi și din prima jumătate a secolului. Cele două formulări trag în direcții puțin diferite, iar partea solidă a argumentului rămâne limita de sus, cea dată de umplere. Nu este o greșeală de raționament, este marja pe care o lasă un șanț folosit decenii la rând: un obiect căzut în el poate să fi ajuns acolo în orice an din acele decenii.

Datarea de la Gilău a devenit apoi unitatea de măsură pentru alte piese. Pe temei tipologic, fiindcă masca de la Romula este de același tip Kohlert VI, Isac a respins datarea propusă de Cristian M. Vlădescu în 1981, care punea piesa de la Reșca în prima parte a secolului al II-lea. Capitolul al patrulea al dosarului a urmărit acel traseu; aici contează mecanismul: piesa cu context devine reper pentru piesele fără context, și nu invers.

Cine era ala Siliana, unitatea de cavalerie din castru?

Isac atribuie masca unui călăreț din ala Siliana, unitatea care a construit faza Gilău II, și scrie direct că „the mask belonged to a horseman of the ala Siliana”. Unitatea nu era locală: a fost transferată din Pannonia Inferior, în cadrul întăririi sectorului nordic sub Hadrian.

Numele complet sub care circulă în literatură este ala Siliana civium Romanorum torquata et armillata, adică o unitate decorată cu torques și cu brățări, distincții militare colective. Dan Isac i-a dedicat mai multe studii, în 1979, în 1983 și în 1992, acesta din urmă despre prefecții care au comandat-o; titlurile apar în bibliografia selectivă pe care Felix Marcu a publicat-o în necrologul lui Isac, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Historia, la paginile 213-215.

Atestările epigrafice nu vin din castru, ci din diplome militare. Florian Matei-Popescu și Peter Rothenhöfer, într-un studiu din Journal of Ancient History and Archaeology 12.1, 2025, strâng unitățile exercitus Daciae Porolissensis atestate în diplomele dintre 150 și 165. Unitatea apare acolo drept „Gallorum et Pannoniorum Siliana” în diplomele din 151, din 154 și din 164, iar în cea din 164 și în forma „catafractaria Siliana cR”. Din diplomele de epocă antonină, cei doi autori trag concluzia că în această provincie „three alae and 12 cohortes were stationed”.

Catafractaria, o unitate de cavalerie grea

Forma „catafractaria” din diploma anului 164 este tentantă, fiindcă termenul desemnează, în general, cavaleria cu călăreț și uneori cal acoperiți de armură. Dar este o singură atestare, într-o enumerare, iar între numele purtat de o unitate și echipamentul ei efectiv nu există o echivalență automată. A lega masca de paradă de o presupusă cavalerie grea ar însemna să se construiască un argument pe un epitet. Ce se poate spune fără riscuri este mai puțin spectaculos: la Gilău a stat o unitate de cavalerie de circa cinci sute de oameni, decorată colectiv, deci cu vechime și cu mijloace pentru echipament de arătat.

Ce nu se poate deduce din atribuire?

Masca a fost găsită în șanț, adică în afara spațiului locuit al castrului, iar legătura cu ala Siliana este o deducție din garnizoană, nu o informație de pe obiect. Piesa nu poartă niciun nume. Spre deosebire de masca de la Romula, care are două inscripții pe lateral, la Gilău nu există nimic de citit. Diplomele legate de locul acesta numesc, la rândul lor, alte unități: una din 26 octombrie 161 sau 162, publicată de Werner Eck, Dan Isac și Ioan Piso în 1994, apare în legătură cu cohors I Britannica, iar o alta, RMD 64, din 21 iulie 164, provine tot de la Gilău. O diplomă enumeră armata provinciei, nu neapărat garnizoana locului unde a fost găsită.

Ce altceva a dat săpătura de la poarta de sud?

Poarta nu a fost săpată o singură dată și nu a avut o singură viață. În studiul lui despre reparații, Isac arată că porta principalis dextra are două etape de reparație în a doua fază de piatră, numite IIa și IIb, iar zidurile mai subțiri ale acestor etape se suprapun peste cele mai groase ale primei faze de piatră. Faza a doua este datată de la mijlocul secolului al III-lea. La porta decumana, pe latura opusă, zidul bastionului nordic a fost îngroșat.

Pentru ultima fază a porții, datarea slăbește, iar autorul o spune: acele de păr găsite acolo susțin, ipotetic, o perioadă de după mijlocul secolului al III-lea, iar locuirea „poate fi și mai târzie”. În clădirea comandamentului, principia, modificările majore aparțin unei a patra faze, târzii, iar un fragment de inscripție imperială provenit din stratul de nivelare dă, scrie Isac, „un valoros terminus ante quem pentru ultima fază a principiei”.

Toate acestea sunt cu un secol mai târzii decât masca. Le-am pus aici pentru un motiv: arată că stratul în care a stat masca nu a fost singurul din acel punct și că un profil la o poartă citește, într-un metru de pământ, o sută cincizeci de ani de armată. Se adaugă un detaliu de inventar: din castrul de la Gilău provin și solzi de bronz dintr-o lorica squamata, fotografiați de Alexandru Rădulescu, cu drepturi la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, și incluși în documentația dosarului de nominalizare pentru frontierele Imperiului Roman din Dacia, la Centrul Patrimoniului Mondial UNESCO, într-un document publicat la 1 septembrie 2020. Echipamentul de paradă nu stătea singur acolo.

Cum știm ce știm: ce acceptă Isac drept dovadă și ce respinge

Un capitol despre o săpătură este și un capitol despre metodă. În studiul din Ephemeris Napocensis XVI-XVII, Isac respinge explicit argumentele ex silentio ale Doinei Benea, construite pe lipsa monedelor sau a altor repere într-un anumit nivel. Lipsa unei dovezi, în felul lui de a lucra, nu produce o concluzie contrară; produce o necunoscută. Disputa privește datarea fazelor târzii din castrele Daciei, nu masca, dar arată ce fel de argument acceptă autorul care a publicat piesa.

Aceeași disciplină se vede în felul în care tratează propria descoperire. Isac nu scrie că masca a fost pierdută în 118 și nu scrie că a fost depusă ritual. Scrie că stratigrafia nu permite o datare precisă, dă limita de sus, propune o ipoteză de pierdere și o lasă marcată drept ipoteză. Pentru un dosar care promite istorie cu dovezi, deosebirea dintre aceste două registre, ce arată stratul și ce crede autorul, este tot ce contează.

Mai departe, piesa de la Gilău arată și limitele unui context bun. Un strat datează depunerea obiectului, nu fabricarea lui și nici folosirea lui. Între atelierul care a bătut foaia de bronz și ziua în care piesa a căzut în șanț pot trece decenii, iar nimic din argila galbenă nu spune câte. Contextul mută discuția din domeniul analogiilor în cel al dovezilor, fără să o încheie.

Ce rămâne deschis la masca de la Gilău?

Cinci lucruri, în ordinea în care contează pentru datare și pentru interpretare.

• Pierdere sau depunere. Isac presupune pierderea, de către un călăreț. Un șanț de la o poartă este însă și locul unde se aruncă lucruri, iar interpretarea religioasă a depunerilor de măști din Dacia, propusă de Tomasz Dziurdzik și pornită de la observația că piesele daciene sunt feminine, nu se poate exclude pe baza stratului. Contextul spune unde a ajuns obiectul, nu de ce. Dezbaterea este subiectul ultimului capitol al dosarului.
• Calota de fier. Din ea s-au păstrat doar fragmente. Fără ea, sistemul de prindere nu se poate studia pe acest exemplar decât prin cele două orificii rămase, iar întrebarea cum se purta efectiv piesa rămâne de răspuns pe alte exemplare, din alte provincii.
• Fața îngustă. Observația lui Isac, că masca pare prea îngustă pentru un bărbat adult obișnuit, este o citire a obiectului, nu o măsurătoare comparată. Nu a fost publicată, pentru piesa de la Gilău, o comparație metrică cu seria de măști din provinciile vecine.
• Decalajul de publicare. Poarta a fost publicată în 1981, masca în 2009. În cei douăzeci și nouă de ani dintre, piesa a circulat în bibliografie pe autoritatea descoperirii, nu pe aceea a unei publicații proprii.
• Analogia. Visegrád este cea mai apropiată piesă pe care o invocă Isac. O comparație sistematică a exemplarului de la Gilău cu seria pannonică nu a fost publicată, iar fără ea eticheta Garbsch A.2 rămâne corectă, dar săracă.

Ce rămâne, dincolo de toate acestea, este un fapt simplu și greu de înlocuit. Dintre toate piesele de echipament roman de paradă descoperite pe teritoriul României, una singură are un strat în spate. Tot ce se poate data cu oarecare siguranță în acest corpus se datează, direct sau indirect, prin ea.