Ultimatumul otoman din 5 octombrie 1455: 2.000 de galbeni ceruți Moldovei

Pe 5 octombrie 1455, cancelaria sultanului Mehmed al II-lea trimitea Țării Moldovei un text scurt și fără ocolișuri: pace, în schimbul unui haraci anual de 2.000 de galbeni, cu primul termen de plată la trei luni. Hârtia a ajuns la logofătul Mihul, iar răspunsul țării a venit abia opt luni mai târziu, la Vaslui. Așa începe, în documente, primul tribut al Moldovei către Poarta otomană.

Ce cerea sultanul de la Moldova în 1455?

Cerea bani, nu pământ și nu oaste. În studiul semnat de Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely, apărut în volumul despre cucerirea otomană a Balcanilor, textul sultanului este rezumat limpede: Mehmed al II-lea anunța că încheie pace cu Moldova în schimbul unui haraci anual de 2.000 de ducați de aur, iar termenul pentru prima plată era de trei luni. Nicio clauză despre domn, despre hotare sau despre cetăți.

Cererea nu venea din senin. Constantinopolul căzuse în 1453, iar noul stăpân al strâmtorilor își întorsese atenția spre Marea Neagră. Liviu Pilat arată că în vara anului 1454 flota otomană atacase Caffa, iar negocierile cu Moldova au trecut prin două domnii, a lui Alexăndrel și a lui Petru Aron, până în octombrie 1455, când Moldova a acceptat ideea plății.

Petru Aron nu era un domn așezat pe un tron liniștit. Andrei și Valentina Eșanu îi socotesc trei stăpâniri scurte, în 1451-1452, 1454-1455 și 1455-1457, iar la tron ajunsese ucigând pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare. Pilat observă că, spre deosebire de rivalul său sprijinit de Ungaria, Petru Aron se putea bizui doar pe ajutor turcesc și tătăresc. Un domn în această situație nu avea cum să poarte un război cu armata care luase Constantinopolul doi ani mai înainte.

Ce scrie, de fapt, în documentele din 1455 și 1456?

Avem trei acte, nu unul, iar fiecare spune altceva. Împreună, ele arată o negociere, nu o capitulare semnată într-o zi.

• 5 octombrie 1455: textul sultanului. Studiul „Autour des relations moldo-ottomanes” îl numește o somație, nu un tratat. Cere haraciul anual de 2.000 de galbeni și dă trei luni pentru prima plată. A fost primit de logofătul Mihul.
• 5 iunie 1456, la Vaslui: adunarea reprezentanților țării împuternicește același logofăt să ducă banii la sultan. Aici se ia hotărârea, nu în octombrie.
• 9 iunie 1456: Mehmed al II-lea confirmă încheierea păcii și garantează negoțul moldovenesc în tot imperiul său. Data din calendarul musulman este 5 regeb 860.

Actul de la Vaslui este cel mai grăitor dintre cele trei, fiindcă în el vorbește țara despre sine. În traducerea dată de Liviu Pilat, textul spune că moldovenii nu erau datori să plătească, dar, nefiind cu ce să se apere, s-au sfătuit împreună și au primit plata ca pe o măsură vremelnică, până când milostivul Dumnezeu se va milostivi de ei. Este o formulare de om care știe ce face și știe și cum va fi judecat.

Actul din 9 iunie, în schimb, este rece și scurt. Studiul citat mai sus îl numește o simplă înștiințare, atât de sumară încât în original nici destinatarul nu este precizat. Partea care conta pentru Moldova era însă acolo: pacea și dreptul de negoț în tot imperiul.

De ce a acceptat Petru Aron să plătească?

Pentru că nu avea cu ce să refuze și pentru că banii cumpărau ceva. Liviu Pilat vorbește despre o schimbare radicală a politicii pontice a Moldovei, pusă în mișcare de interese economice, în primul rând de privilegiile de negoț acordate de sultan, și nu de o supunere politică adevărată. Pentru o țară ale cărei drumuri de marfă coborau spre Marea Neagră, un asemenea drept cântărea mult.

Suma în sine spune și ea ceva. Andrei și Valentina Eșanu consemnează, în tabelul cronologic al cărții lor despre epoca lui Ștefan cel Mare, că din 1456 Țara Moldovei începe să plătească Imperiului Otoman un tribut de 2.000 de galbeni. Este o cifră mică pe lângă ce vor plăti domnii de mai târziu, iar asta arată că la mijlocul secolului al XV-lea raportul nu era încă cel de la 1600.

Cum s-au păstrat actele și de ce le putem citi azi?

Printr-o întâmplare care ține de biografia unui singur om. Hârtiile au rămas la logofătul Mihul, iar în 1457, când Ștefan cel Mare ia tronul, Mihul fuge în Polonia cu ele. Așa au intrat în arhiva regală polonă, iar după împărțirile Poloniei au trecut în arhive rusești. Textele au fost tipărite în 1887, iar originalul otoman a fost editat de Friedrich Kraelitz în 1921, la Viena, în prima ediție completă a documentului în limba lui.

Detaliul merită o clipă de atenție. Despre primul tribut al Moldovei știm atât de bine tocmai pentru că un dregător căzut în dizgrație nu și-a lăsat hârtiile în urmă. Dacă Mihul ar fi rămas în țară, actele ar fi avut soarta celor mai multe documente de cancelarie din acel secol, adică dispariția.

A vândut Petru Aron țara turcilor?

Propoziția circulă de multă vreme, dar documentele nu o susțin. Actul de la Vaslui nu cedează nimic din țară: Moldova își păstrează domnul, sfatul, oastea și alianțele, iar plata este pusă pe hârtie ca soluție de moment, luată fiindcă nu exista mijloc de apărare. Nu se vorbește nici despre cetăți predate, nici despre garnizoane primite, nici despre vreun jurământ de credință pe viață.

Nici varianta întoarsă pe dos nu rezistă. Plata a fost reală și a deschis o relație tributară care va ține secole, iar istoricii nu o numesc la fel: Gorovei și Székely văd în 1456 întemeierea formală a raportului tributar, în timp ce Pilat insistă că la temelia lui a stat un calcul comercial, nu o subordonare politică asumată. Disputa nu este despre fapte, ci despre cum se cântăresc ele.

Nefiind cu ce să ne apărăm, ne-am sfătuit împreună.

Actul adunării de la Vaslui, 5 iunie 1456, în traducerea lui Liviu Pilat

Ce rămâne, dincolo de mit, este o hotărâre de guvernare. Un sfat de țară mică, fără mijloace pentru un război cu cel mai puternic stat din răsăritul Europei, a cumpărat timp și drum de marfă cu 2.000 de galbeni pe an și a lăsat instituțiile țării neatinse. Judecată cu mijloacele anului 1455, asta nu este o trădare, ci o socoteală. Faptul că același Petru Aron ajunsese la tron printr-o crimă rămâne, la rândul lui, adevărat; cele două lucruri nu se anulează unul pe altul.