Pisania de la Războieni, 8 noiembrie 1496: Ștefan își scrie înfrângerea

Pisania de la Războieni, în ținutul Neamțului, se încheie cu o dată precisă: luna noiembrie 8, anul 7004, al patruzecelea al domniei. Este ziua în care Ștefan cel Mare a pus punct unei inscripții în care își povestește, la persoana întâi, cea mai grea înfrângere a domniei lui. Puține texte medievale românești fac asta.

Ce scrie în pisania de la Războieni?

Pisania de la Războieni este, înainte de orice, o pagină de cronică pusă pe perete. Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely o caracterizează așa în monografia lor din 2005, cea mai bună istorie academică a domniei.

Pisania bisericii de la Războieni este și ea o pagină de cronică. Îndepărtându-se de tipicul inscripțiilor din această categorie, ea reproduce un text dictat de domnul însuși.

Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior, 2005

Textul, în traducerea Repertoriului monumentelor din 1958 reprodusă de aceiași autori, începe cu anul bătăliei și se termină cu anul zidirii. Miezul lui este acesta:

Și noi, Ștefan voievod, și cu fiul nostru, Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26; și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei.

Pisania bisericii din Războieni, traducerea Repertoriului, 1958

Mai departe, inscripția spune de ce s-a ridicat lăcașul: ca rugă pentru domn, pentru doamna Maria și pentru fiii Alexandru și Bogdan, și „pentru amintirea și întru pomenirea tuturor dreptcredincioșilor creștini care s-au prăpădit aici”. Hramul este al Arhistrategului Mihail, adică exact sărbătoarea zilei de 8 noiembrie, Soborul Sfinților Arhangheli, cum îl numește calendarul Patriarhiei Române.

Ediția lui Nicolae Iorga din 1905 dă și textul slavon, și o traducere în care se vede un amănunt netezit mai târziu: dușmanul venit alături de sultan este Basarab voievod, „căruia i se zicea Laiot”, adică Basarab Laiotă cel Bătrân, domnul Țării Românești. Iorga lămurește și de ce inscripția scrie Pârâul Alb, nu Valea Albă: în numele câmpului de luptă, cuvântul vale are sensul păstrat până azi la munte, acela de râu.

De ce pisania se datează 1496 și nu 1495?

Inscripția dă trei repere de dată, nu unul: anul 7004 de la facerea lumii, anul 40 „curgător” al domniei și ziua de 8 noiembrie. Toate edițiile pisaniei, de la Iorga în 1905 la Repertoriul din 1958, citesc 7004 ca 1496.

Reperul care ține socoteala este anul de domnie. Gorovei și Székely explică formula: anul curgător „era acela încă neîmplinit, cuprins între două aniversări din ani succesivi”, iar aniversarea lui Ștefan era 12 aprilie, ziua urcării pe tron în 1457. Anul 40 curgător merge, deci, de la 12 aprilie 1496 la 11 aprilie 1497, iar un 8 noiembrie din acest an nu poate fi decât 8 noiembrie 1496.

Verificarea vine de pe alte ziduri. În toamna anului 1495 au fost sfințite bisericile de la Dorohoi, la 18 octombrie, și de la Huși, la 30 noiembrie, iar pisania de la Dorohoi dă anul 39 al domniei. Dacă octombrie 1495 este anul 39, atunci noiembrie 1496 este anul 40, și socoteala se închide. Aceiași autori semnalează, de altfel, că inscripția de la Huși dă greșit anul 38, la o lună distanță de cea de la Dorohoi, și pun nepotrivirea pe „neatenția lapicidului”.

Un al doilea argument vine din pomelnicul inscripției. La 26 iulie 1496, exact la douăzeci de ani de la bătălie, a murit Alexandru, fiul și moștenitorul domnului. Pisania îl pomenește viu.

Menționarea lui în pisanie dovedește, pe de o parte, că înălțarea bisericii începuse înainte de acest eveniment trist și, pe de altă parte, că pisania a fost și ea săpată înainte de moartea lui Alexandru, lăsându-se numai locul pentru trecerea datei de sfârșit.

Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely, Princeps omni laude maior, 2005

Cu alte vorbe, ziua de 8 noiembrie a fost scrisă la urmă, într-un loc lăsat gol dinainte. Tot aici se cuvine semnalată o scăpare de tipar: traducerea din Repertoriul de la 1958 tipărește „noiembrie 18”, greșeală rămasă nesemnalată în erata volumului.

Ce s-a întâmplat la Valea Albă, la 26 iulie 1476?

Letopisețul de curte, păstrat în cronicile slavo-române publicate de Ioan Bogdan, spune lucrurile fără ocoliș.

A venit însuși împăratul turcesc, numit Mehmet beg, cu toate puterile sale și cu Băsărab voievod cu ei, și a făcut război cu ei la Pârâul Alb și au biruit atunci blestemații turci și cu muntenii hicleni.

Letopisețul anonim al Moldovei, la anul 6984

Cifrele sunt partea cea mai discutată. Cea mai nouă tratare academică a efectivelor, un studiu publicat de Andrei Mirea în Revista Istorică în 2023, arată că în mai 1476 Ștefan adunase între 32.000 și 40.000 de oameni, după trei izvoare contemporane independente.

În iulie, însă, cu câteva zile înainte de bătălie, izvoarele dau în tabăra domnului doar 6.000, 10.000, 12.000 sau 20.000 de oameni, adică în jurul curții lui. În 1477, solii lui Ștefan au recunoscut la Veneția că la Valea Albă luptase „cum la mia corte”, cu curtea sa. Scăderea oștirii din mai în iulie se vede, scrie Mirea, limpede în izvoarele vremii.

Oastea otomană ar fi numărat 150.000 de oameni, cifră din izvoarele turcești reținută de Gorovei și Székely. Pierderile moldovene consemnate de izvoarele scrise sunt, în schimb, mici față de tonul cronicii: 200 de morți și 800 de prizonieri, cifre ale lui Donado da Lezze, zis Angiolello, aflat atunci în tabăra otomană, morții fiind confirmați și de cronicarul polon Jan Dlugosz. Aceiași autori atrag atenția că 200 pare puțin față de impresia lăsată de letopiseț.

Ce au găsit arheologii sub altarul bisericii?

Săpătura de la începutul anilor 1970, publicată de Gheorghe I. Cantacuzino în Memoria Antiquitatis, a dat răspunsul cel mai concret. Raportul, citat de Gorovei și Székely, descrie pe suprafața acoperită de altar și naos „un strat compact în care au fost depuse oseminte reînhumate, înainte de construcția bisericii”.

Amănuntul care schimbă înțelesul ctitoriei este altul. Osemintele fuseseră dezgropate după o vreme destul de lungă, strânse și reînhumate într-o groapă mare, săpată acolo unde urma să se ridice biserica, iar în porțiunea cercetată lipseau craniile. Cantacuzino a legat gestul de obiceiul paleocreștin al bisericii înălțate deasupra criptei unor martiri: „probabil în concepția lui Ștefan cel Mare cei care își dăduseră viața luptând împotriva păgânilor erau asemuiți martirilor din perioada de început a creștinismului”.

Andrei Pippidi a ajuns la aceeași concluzie: destinația lăcașului ridicat deasupra unor oseminte fără tidve, asemenea unor moaște, este limpede, un martyrium. Nu toate propunerile au ținut. Ion I. Solcanu a presupus că cei reînhumați ar fi fost oșteni luați prizonieri și decapitați de turci; Gorovei și Székely resping ipoteza într-o propoziție, spunând că „nu are nici un temei”.

Biserica este azi monument istoric de interes național, cu codul NT-II-m-A-10647.01 și cu datarea 1496, ca parte a ansamblului Mănăstirea Războieni. Mănăstirea însăși a venit mult mai târziu: fișa Repertoriului Arheologic Național arată că a fost întemeiată în 1734, desființată în 1959 și redeschisă în 1990.

Scrie în pisanie că au murit 4.000 de oameni?

Nu. Cifra nu există în inscripție. Ambele ediții ale pisaniei spun același lucru, fără niciun numeral: au căzut acolo „mulțime mare de ostași ai Moldovei”. Aceeași formulă, fără număr, stă și în textul slavon tipărit de Iorga.

Cifra vine dintr-un izvor narativ german. Armurierul Jörg din Nürnberg, aflat atunci în serviciul lui Mehmed al II-lea, a lăsat o relatare în care Ștefan ar fi avut 12.000 de oameni, dintre care 7.000 uciși în jumătate de oră de luptă; așa citește ediția critică a lui Costin Feneșan, din Revista Arhivelor, 1982. În volumul de izvoare Războieni, tipărit în 1977, același text apare însă cu 4.000. Gorovei și Székely semnalează divergența și trimit la paginile în care Feneșan lămurește ce a dus la exagerarea pierderilor.

Așa se naște confuzia. În același volum din 1977 stau alături textul pisaniei și relatarea lui Jörg, iar cifra din al doilea a migrat, în vorbirea de zi cu zi, pe zidul de la Războieni. Ce se poate spune cu temei este doar atât: nu e în pisanie și este lectura divergentă a unui izvor pe care editorul lui critic îl socotește exagerat.

Ce rămâne, după ce cade cifra

Rămâne aproape tot. Un domn care pierde o bătălie și pune să se sape asta în piatră, la persoana întâi, fără să mute vina pe altcineva, face un lucru rar în Europa vremii lui. Pisania nu este o mărturisire de vinovăție, cum se spune uneori; este consemnarea propriei înfrângeri într-un text votiv, acolo unde regula genului cerea izbândă.

Rămâne și biserica, ridicată douăzeci de ani mai târziu deasupra unui osuar, numai pentru pomenirea celor căzuți. Numele Războieni nici nu exista la 1476: Gorovei și Székely arată că apare abia la începutul veacului al XVII-lea, în documente din 1620 și 1623. Locul a fost botezat de ce s-a petrecut acolo.

Și rămâne ce a urmat. Campania din 1476 nu a încheiat domnia: sultanul a plecat fără Moldova, iar Ștefan a mai domnit douăzeci și opt de ani. Pisania de la Războieni este, în fond, textul unui om care a avut timp să își cântărească înfrângerea și a hotărât să nu o ascundă.