Nicolae Mavrogheni, mort în 1790: legenda cu cerbi și actele otomane

Pe 30 septembrie, calendarul zilei îl trece pe Nicolae Mavrogheni, domnul Țării Românești care a murit sub sabia otomanilor în 1790. Este unul dintre cei mai povestiți domni fanarioți și, în același timp, unul dintre cei mai prost documentați: aproape tot ce circulă despre el vine din scrieri de secol XIX, nu din actele vremii. Merită, așadar, o despărțire limpede între ce arată documentele, ce a crescut peste ele și ce rămâne al lui.

Cine a fost Nicolae Mavrogheni și cum a ajuns pe tronul Țării Românești?

Mavrogheni s-a născut pe insula Paros, în jurul anului 1735. Cercetarea cea mai recentă pe documente otomane, semnată de Sophia Laiou, arată că nu provenea nici din Fanarul Constantinopolului, nici din sărăcie: familia lui era, în formularea autoarei, una „de avere și influență politică considerabile” pe insulă. Cariera și-a făcut-o în flota otomană, unde a ajuns dragoman, adică tălmaci și om de legătură al amiralității, între 1770 și 1786.

Numirea lui ca domn, în 1786, s-a făcut prin protectorul său, marele amiral Cezayirli Gazi Hasan Pașa, cu sprijinul ambasadorului francez Choiseul-Gouffier. Detaliul important, consemnat de Laiou din documente, este reacția Fanarului: casele grecești din capitala otomană au încercat, prin intermediari, să îl convingă pe sultanul Abdülhamid I să nu facă această numire, iar demersul lor a eșuat. Mavrogheni a intrat în București pe 15 mai 1786, după un drum de optsprezece zile de la Constantinopol, oprindu-se mai întâi la mănăstirea Văcărești.

Cu doi ani mai devreme, în 1782, pe când era încă dragoman al flotei, întemeiase o fundație pioasă, un vakıf, cu act întărit de judecătorul flotei otomane: peste 1.800 de dönümuri de pământ pe Paros și Naxos, mori, stâne, prăvălii, biserici și mănăstiri, plus 2.500 de guruși dați cu împrumut, din care se întrețineau trei cișmele în satul lui natal, școli și ajutoare pentru marinarii bolnavi. Omul care ajunge domn la București în 1786 are deci deja un dosar de ctitor.

Ce a făcut în cei patru ani de domnie?

Domnia lui coincide aproape exact cu războiul austro-ruso-turc început în august 1787. Istoricul Ștefan Ionescu, care a studiat Bucureștii acelor ani, rezumă situația simplu: transformarea Țării Românești „într-o linie avansată de apărare a Imperiului otoman” l-a obligat pe domn „să ia măsuri excepționale”. Hanurile orașului au fost prefăcute în forturi, mănăstirile în fortărețe, iar în jurul Bucureștilor s-a săpat, după toate aparențele, un șanț de apărare.

Banii i-a strâns brutal. Cronica vremii consemnează că, în a patra zi de domnie, a pus „satara de bani” pe mitropolit, pe episcop, pe boieri și pe marii negustori, cerând fiecăruia șaizeci sau cincizeci de pungi. Pitarul Hristache, autorul celei mai vechi povestiri românești despre el, descrie și celălalt mecanism: vânzarea rangurilor către oameni mărunți, care alergau „care de care” după caftan, și strângerea unei oști, „pentru vărsare de sânge”.

• 1787: ridică la București biserica ce îi poartă numele, cu hramul Izvorul Tămăduirii, înzestrată cu moșii luate de la boieri.
• Aduce apele de la Crețulești și lasă în urmă șaptesprezece cișmele publice, gata până în 1789.
• Patrulează personal noaptea prin oraș, uneori deghizat, iar cronicarul Dionisie Eclesiarhul, contemporan, îl descrie drept „un om înnalt, uscățiv la obraz și strașnic”.
• 3 octombrie 1789: părăsește Bucureștii înaintea intrării trupelor austriece și se retrage la Giurgiu.

Aici apare o nepotrivire pe care cititorul român o întâlnește rar. Istoriografia noastră îi încheie de obicei domnia în 1789, odată cu plecarea din capitală. Documentele otomane spun altceva: Mavrogheni și-a păstrat titlul de voievod al Țării Românești până în septembrie 1790. A fost, în ultimul an, un domn fără scaun, care conducea incursiuni peste Dunăre și care a avut, în iunie 1790, un succes la Calafat.

Când și unde a fost ucis, de fapt, Mavrogheni?

Aici stă surpriza. Ziua de 30 septembrie 1790, sub care apare în calendare, nu am găsit-o afirmată în niciunul dintre studiile academice consultate. Sophia Laiou, lucrând în arhiva otomană, scrie doar că el „și-a păstrat poziția de voievod al Țării Românești până în septembrie 1790, când a fost executat”, fără să dea ziua. Ștefan Ionescu, plecând de la cronicile grecești publicate de Constantin Erbiceanu în 1888, plasează execuția „în una din zilele primei decade a lunii septembrie” acelui an.

Sursele nu se potrivesc nici în privința celui care a dat ordinul. Documentul otoman invocat de Laiou arată că execuția a fost poruncită de marele vizir de atunci, Rusçuklu Hasan Pașa, și că motivul consemnat în act este vag până la insignifianță: a fost pedepsit pentru „purtarea lui rea”, su-i hareketine binaen. Cronicile grecești folosite de Ionescu vorbesc, în schimb, de un capugiu trimis de sultan, care i-a ieșit în față în satul Biela, la sud de Dunăre, unde a fost tăiat și îngropat de oamenii lui în malul râului.

Chiar și soarta capului este disputată: cronicile spun că a fost dus la Constantinopol ca dovadă a uciderii, în vreme ce Laiou observă, pe baza actelor, că „capul retezat al lui Mavrogheni nu a fost expus în fața porții palatului”. Un singur reper este ferm: ordinul de confiscare a averii lui, scris pe actul fundației din 1782, este datat 5 Safer 1205, adică în prima jumătate a lui octombrie 1790. Actul vine după execuție și se împacă bine cu o moarte petrecută în septembrie.

De unde vine povestea trăsurii trase de cerbi?

Aici documentele tac și literatura vorbește. Cea mai bună pistă pe care am găsit-o privește cealaltă anecdotă celebră, aceea cu calul făcut boier. Ștefan Ionescu o urmărește până la sursa ei și o dezleagă într-o singură frază: versiunea o dă „I. A. Vaillant în lucrarea sa «La Romanie»”, tipărită la Paris în 1844, „într-o formă, neconfirmată de nici un document, bazându-se, desigur, pe tradiția orală”. Cu alte cuvinte, povestea este consemnată de un francez filoromân, cu peste cincizeci de ani după moartea domnului, din ce se spunea prin oraș.

Trăsura cu cerbi cu coarne aurite nu apare nici măcar în studiul lui Ionescu, cea mai densă cercetare asupra domniei lui la București. Ea circulă prin gravuri și prin repovestiri târzii. Absența dovezii nu este dovada contrariului: nu putem spune că scena nu a existat, ci doar că nu am găsit niciun act al vremii care să o consemneze.

Merită observat și faptul că cea mai veche relatare românească întinsă despre el nu este deloc ostilă. „Istoria faptelor lui Mavrogheni vodă”, scrisă de pitarul Hristache în 1817 și tipărită abia în 1862, este un poem pe care George Călinescu l-a numit „burlesc muntean” și care, cum arată Ana-Maria Lepăr, construiește o imagine pozitivă a domnului. Legenda neagră este mai nouă decât personajul.

O versiune în legătură cu împrejurările în care Mavrogheni și-a căftănit calul ne-o redă I. A. Vaillant în lucrarea sa «La Romanie», într-o formă, neconfirmată de nici un document, bazându-se, desigur, pe tradiția orală.

Ștefan Ionescu, 1966

Ce rămâne din Mavrogheni, dacă legenda cade?

Rămâne destul. Rămâne un om ajuns pe tron împotriva voinței caselor fanariote, care a domnit patru ani în cel mai greu moment posibil, cu două armate imperiale la graniță, și care a comandat efectiv trupe, lucru rar la fanarioți. Istoricul otoman Cevdet Pașa îl descrie, potrivit lui Laiou, ca pe un slujbaș devotat, plăcut de soldați, care a cheltuit o parte însemnată din avere pentru nevoile armatei otomane și care nu s-a adăpostit la dușmani, „cum au făcut unii dintre ceilalți voievozi ortodocși”.

Rămân, mai ales, lucrurile pe care le poate vedea oricine: biserica Izvorul Tămăduirii, ridicată în 1787, și apa adusă în oraș. Judecate cu mijloacele vremii, cișmelele publice ale unui oraș de pământ și de lemn nu sunt decor, ci infrastructură. La fel fundația din 1782, cu școli și ajutor pentru marinari bolnavi. Un domn poate fi în același timp aspru la dări și ctitor.

Unde se opresc dovezile?

Nu știm ziua morții. Nu știm cine a dat, de fapt, ordinul, sultanul sau vizirul. Nu știm ce s-a întâmplat cu capul. Nu avem, în sursele la care am ajuns, nimic solid despre oastea pe care a strâns-o, despre numărul arnăuților și al pandurilor sau despre luptele de la graniță, deși toate acestea circulă din carte în carte. Rapoartele consulare austriece publicate de Eudoxiu de Hurmuzaki și cronicile otomane traduse în seria de izvoare orientale rămân de cercetat. Până atunci, formularea corectă este „executat de otomani în septembrie 1790”, nu „pe 30 septembrie 1790”.