Formarea poporului român: ce spun, de fapt, dovezile

Dacia a fost provincie romană 165 de ani. Apoi urmează aproape un mileniu din care nu avem niciun izvor care să spună cine locuia la nord de Dunăre și ce limbă vorbea. Din această tăcere s-a născut cea mai lungă dispută a istoriografiei românești.

De ce este formarea poporului român o întrebare atât de greu de închis

Între anul 271, când administrația romană părăsește provincia Dacia, și anul 1222, când un document al cancelariei regale ungare pomenește o „terra Blacorum” la marginea Țării Bârsei, se întind aproape o mie de ani din care nu avem nicio sursă scrisă care să spună limpede cine locuia la nord de Dunăre și ce limbă vorbea. Această tăcere de nouă secole și jumătate este miezul problemei.

Provincia Dacia a fost romană 165 de ani, din 106 până în 271. Este cea mai scurtă stăpânire romană dintre toate provinciile din care au ieșit limbi romanice. La sud de Dunăre, în Moesia și în Tracia, stăpânirea a durat peste șapte secole. Iar limba romanică majoritară a regiunii, româna, se vorbește azi tocmai la nord, unde romanii au stat cel mai puțin. Lucian Boia numea această asimetrie, în „Istorie și mit în conștiința românească” (Humanitas, 1997), punctul de plecare al tuturor disputelor.

Întrebarea nu este dacă românii vorbesc o limbă romanică; asta nimeni serios nu contestă din anii 1830, de când Friedrich Christian Diez a așezat româna, în „Grammatik der romanischen Sprachen” (1836), printre limbile romanice. Întrebarea este pe ce teritoriu s-a format limba și populația care o vorbește.

Răspunsurile s-au împărțit, de două secole și jumătate, în două familii: una susține că populația romanizată a rămas la nord de Dunăre și după 271, cealaltă că românii s-au format la sud și au urcat mai târziu. Între ele s-au așezat, încă din secolul al XIX-lea, poziții de mijloc. Ce urmează nu este pledoaria niciuneia, ci inventarul dovezilor: ce spune fiecare, cât cântărește și unde se oprește.

Ce spun izvoarele antice despre retragerea din Dacia?

Retragerea aureliană este, paradoxal, cel mai bine documentat moment al poveștii și tot ea produce cele mai multe neînțelegeri. Patru autori antici o pomenesc, toți scriind la cel puțin optzeci de ani după eveniment.

Eutropius, funcționar imperial care își încheie „Breviarium ab Urbe condita” în jurul anului 369, scrie în cartea a IX-a, capitolul 15, că împăratul Aurelian, văzând Illyricum și Moesia pustiite, a renunțat la provincia de peste Dunăre și i-a mutat pe romani din orașele și de pe ogoarele Daciei în mijlocul Moesiei, unde a întemeiat o Dacie nouă. Tot Eutropius scrisese mai devreme, despre cucerirea lui Traian, că împăratul a adus în Dacia „mulțimi nesfârșite de oameni din toată lumea romană”, pentru a popula ogoarele și orașele.

Flavius Vopiscus, unul dintre autorii culegerii „Historia Augusta”, repetă informația în biografia lui Aurelian. Rufius Festus o reia în „Breviarium rerum gestarum populi Romani”. Iordanes, în „Romana”, scrisă pe la 551, o consemnează încă o dată.

Văzând Illyricum devastat și Moesia pierdută, a părăsit provincia Dacia, pe care o făcuse Traian dincolo de Dunăre, și i-a scos pe romani din orașele și de pe ogoarele Daciei, așezându-i în mijlocul Moesiei.

Eutropius, Breviarium, IX, 15 (c. 369)

Aici încep problemele de interpretare. Textul latin spune „Romanos”. Cine erau acești romani: armata și administrația, cu familiile lor, sau întreaga populație? Adepții continuității arată că un stat antic nu avea cum să strămute sute de mii de țărani peste Dunăre și că retragerea a fost una a aparatului de stat. Adversarii lor arată că textul nu face nicio distincție și că a citi în el doar armata înseamnă a-i adăuga ceva ce nu scrie.

Un al doilea detaliu contează: Aurelian a creat, la sud de Dunăre, o provincie nouă numită tot Dacia, Dacia Aureliana. Numele s-a mutat înaintea oamenilor, așa că orice sursă târzie care pomenește „Dacia” trebuie întâi verificată: despre care dintre ele vorbește.

Din secolul al IV-lea până în secolul al XI-lea, izvoarele scrise nu mai spun nimic direct despre populația de la nord de Dunăre, în afară de nume de popoare migratoare: goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, maghiari. Aceasta este tăcerea din care se hrănește disputa.

Când apar românii, prima dată, în documente?

Prima mențiune care îi privește aproape sigur pe români nu vine dintr-un act de cancelarie, ci dintr-o piatră funerară din nordul Europei. Pe una dintre pietrele runice de la Sjonhem, în insula Gotland, ridicată în jurul anului 1050, doi părinți își pomenesc fiul: „Blakumen l-au trădat într-o călătorie.”

Cine erau blakumen? Victor Spinei, Florin Curta și Florin Pintescu îi identifică drept vlahi; Omeljan Pritsak a susținut că erau cumani, iar Judith Jesch că termenul ar putea însemna „oameni negri”. Spinei a răspuns că numele apare în saga și înainte de sosirea cumanilor în vest. Piatra nu spune nimic despre limbă sau teritoriu, dar arată că pe drumul spre Bizanț, în jurul anului 1050, trecea un grup cu acest nume.

Ce scriu bizantinii

La sfârșitul secolului al XI-lea, un general bizantin cunoscut sub numele de Kekaumenos scrie un manual de sfaturi practice, „Strategikon”, între 1075 și 1078. Despre vlahii din Grecia, cu care avusese de furcă, notează că ar coborî din daci și din bessi și că locuiau odinioară lângă Dunăre și lângă Sava. Este prima sursă care leagă explicit vlahii de populațiile antice ale regiunii și de zona dunăreană.

Un secol mai târziu, Ioan Kinnamos scrie despre vlahii întâlniți de armata bizantină că „se spune că sunt coloniști veniți demult din Italia”. Nu este o demonstrație, ci ce circula la Constantinopol în secolul al XII-lea, dar arată că originea romană a vlahilor era o informație curentă în afara oricărei mize politice moderne.

Ce scriu documentele din Ungaria

„Gesta Hungarorum”, cronica scrisă de un notar anonim al regelui Béla în jurul anului 1200, pune în calea cuceritorilor maghiari trei conducători locali: Menumorut în Crișana, Glad în Banat și Gelou, numit „quidam Blacus”, un oarecare vlah, în Transilvania. Anonymus scrie însă la trei sute de ani după evenimente, nu numește nicio sursă și inventează episoade întregi. Alexandru Madgearu i-a dedicat o carte, „The Romanians in the Anonymous Gesta Hungarorum: Truth and Fiction” (2005), tocmai pentru a separa ce poate fi verificat de ce nu.

Documentele de cancelarie sunt mai sigure, fiindcă sunt contemporane cu faptele pe care le consemnează:

• 1222: un act regal pomenește o „terra Blacorum”, o țară a vlahilor, la hotarul Țării Bârsei.
• 1223: mănăstirea cisterciană de la Cârța primește un domeniu descris ca „terra exempta de Blaccis”, pământ luat de la vlahi, între râurile Arpaș și Cârțișoara.
• 1224: diploma andreană numește sudul Transilvaniei „silva Blacorum et Bissenorum”, pădurea vlahilor și a pecenegilor.
• 4 iunie 1247: diploma prin care regele Béla al IV-lea dăruiește cavalerilor ioaniți teritorii la sud și est de Carpați pomenește patru formațiuni conduse de Litovoi și Seneslau, numiți voievozi ai românilor, și de cnezii Ioan și Farcaș.

Maria Crîngaci Țiplic și Ioan Marian Țiplic au arătat, într-un studiu publicat în revista „Transilvania” în 2016, că aceste formule nu sunt ornamente de cancelarie: ele delimitează teritorii fiscale și juridice concrete, ceea ce presupune comunități deja așezate și recunoscute la data actului, nu grupuri sosite cu o generație înainte.

Cum s-a născut disputa și ce i s-a răspuns

Întrebarea despre formarea poporului român nu a apărut într-un laborator, ci într-un conflict de drepturi politice. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, românii din Transilvania cereau recunoașterea ca națiune, iar unul dintre argumentele lor era vechimea pe loc.

Franz Joseph Sulzer, jurist și ofițer austriac, publică între 1781 și 1782 „Geschichte des transalpinischen Daciens” și susține pentru prima dată sistematic contrariul: românii s-ar fi format la sud de Dunăre și ar fi urcat în Transilvania abia în Evul Mediu târziu.

Forma clasică a tezei o dă însă Robert Roesler, în „Romänische Studien” (Leipzig, 1871). Argumentele lui sunt patru. Dacia a fost o provincie de colonizare, cu populație băștinașă puțină și slab romanizată. Retragerea din 271 a fost totală. Ipoteza refugiului în munți este neverosimilă, pentru că oameni obișnuiți cu o civilizație urbană nu se fac păstori. Iar vlahii ar fi urcat treptat din Moesia, dinspre epoca stăpânirii cumane, devenind numeroși abia după secolul al XIII-lea.

Teoria a fost primită în epocă drept ce era: un instrument al argumentației politice din Ungaria dualistă, unde întâietatea pe teritoriu se traducea în drepturi. Asta nu îi anulează însă automat argumentele, la fel cum miza națională a răspunsului românesc nu le anulează pe ale acestuia. Dovezile se cântăresc separat de motivele celor care le-au adunat.

Ce au răspuns Xenopol și Onciul

Răspunsul cel mai amplu vine de la A.D. Xenopol, în „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană” (Iași, 1884). El arată că inscripțiile din Dacia dovedesc existența dacilor după cucerire și romanizarea lor, că, oricât de mari ar fi fost pierderile războaielor, femeile și copiii au rămas, și întoarce argumentul migrației: dacă romanitatea din Moesia era atât de puternică încât să umple Dacia, de ce a dispărut din Moesia?

Dimitrie Onciul, în studiile din 1885 și 1886, propune o poziție mai nuanțată, care avea să se dovedească cea mai durabilă. El acceptă că romanizarea a fost inegală: puternică în vestul Ardealului, Banat și Oltenia, slabă în Moldova și în estul Munteniei. Și acceptă un aport dinspre sudul Dunării, dar îl consideră secundar, o întărire numerică a unui nucleu care exista deja. Poziția lui a intrat în istoriografie sub numele de teoria admigrării.

Onciul adaugă un argument lingvistic care circulă și azi: româna are un vocabular agricol latin bogat, ceea ce nu se potrivește cu ipoteza unor păstori nomazi sosiți târziu.

În 1937, Gheorghe I. Brătianu publică „Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain”, cartea care a dat formula cea mai cunoscută a problemei. Brătianu nu pretinde că enigma e rezolvată; el o numește enigmă tocmai pentru că sursele lipsesc.

După 1950, în România comunistă, varianta cea mai rigidă a continuității a devenit doctrină de stat, iar în anii lui Nicolae Ceaușescu, istoria a fost transformată într-un pilon al naționalismului oficial. De cealaltă parte, în 1986, Academia Maghiară publica, sub coordonarea lui Béla Köpeczi, o istorie a Transilvaniei în trei volume care relua teza imigraționistă. Momentele acestea contează pentru cititorul de azi: o parte din literatura pe care o găsește a fost scrisă sub comandă.

Ce spune limba română despre locul unde s-a format?

Limba este singurul izvor care a supraviețuit intact din perioada fără documente. Ea vorbește însă despre vecini și îndeletniciri, nu despre coordonate geografice.

Cuvintele de dinainte de latină

Cuvintele moștenite dintr-un substrat prelatin se identifică prin eliminare: ce nu e latin, grecesc vechi sau slav, și are corespondent în albaneză, este candidat. Marius Sala rezuma situația astfel: Alexandru Rosetti și Grigore Brâncuș au reținut între 86 și 89 de cuvinte sigure, stabilite prin comparația cu albaneza, la care Brâncuș adaugă încă 43 „probabil de substrat”. În vocabularul reprezentativ al românei moderne rămân doar 23 de astfel de cuvinte, adică 0,96% din total.

Câmpurile lor semantice sunt elocvente: relief (groapă, mal, măgură), plante (brad, copac, coacăză), animale (barză, cioară, măgar), părți ale corpului (ceafă, gușă), viață pastorală (brânză, brâu, căciulă). Brâncuș a arătat, în revista „Limba română” (2013), că aceste cuvinte nu sunt moștenite din traco-dacă, ci împrumutate în latina dunăreană, exact ca în albaneză, ceea ce presupune conviețuire îndelungată, dar nu spune pe ce mal al Dunării.

Cuvintele creștine

Terminologia creștină de bază a românei este latină: biserică, Dumnezeu, cruce, înger, a boteza, creștin, păgân, preot, Paște, duminică, sărbătoare. Dana-Luminița Teleoacă a inventariat, într-un studiu publicat în „Anuar de lingvistică și istorie literară” (2024), 32 de termeni latini panromanici cu valoare religioasă moșteniți în română, dintre care 23 fac parte din vocabularul reprezentativ.

Argumentul tras din asta este că strămoșii românilor au primit creștinismul pe filieră latină, înainte de contactul masiv cu slavii. Contraargumentul este că terminologia organizării bisericești și a slujbei este slavă (a sluji, vecernie, utrenie, praznic, duh), deci structura ecleziastică a venit mai târziu, din lumea slavo-bizantină. Ambele sunt adevărate: descriu două straturi diferite.

Numele apelor

Cele mai mari râuri din spațiul carpatic poartă nume antice: Danubius, Marisus, Alutus, Samus, Crisius, Tibiscus, devenite Dunăre, Mureș, Olt, Someș, Criș, Timiș. Faptul că numele au supraviețuit presupune o populație care să le transmită. Discuția este cine a fost veriga intermediară.

Poziția majoritară în lingvistica românească este că formele actuale ale unora dintre aceste hidronime trădează trecerea prin gura unor vorbitori slavi, ceea ce ar însemna că romanicii le-au primit înapoi, nu că le-au purtat neîntrerupt. Sorin Paliga a susținut contrariul, într-un studiu publicat în „Dacoromania” (1998-1999): evoluțiile fonetice ar fi explicabile direct, fără intermediar, prin trăsături ale dialectelor trace nordice. Este una dintre cele mai tehnice dispute ale dosarului și nu s-a încheiat.

Adversarii continuității invocă, în schimb, un alt fapt: în fosta Dacie nu supraviețuiește practic niciun nume de așezare romană. Apulum, Napoca și Potaissa nu au dat numele orașelor de azi, în timp ce în Britania, de unde latina a dispărut cu totul, s-au păstrat peste douăzeci.

Unde s-a format limba română, la nord sau la sud de Dunăre?

Problema formării poporului român este, în bună măsură, problema teritoriului pe care s-a format limba. Aici lingvistica a produs, recent, o mutare de perspectivă.

Punctul de plecare clasic este linia trasată de istoricul ceh Konstantin Jireček în „Geschichte der Serben” (1911): o graniță care traversează Peninsula Balcanică și desparte zona de influență latină, la nord, de cea greacă, la sud. Linia a fost rafinată ulterior de Kaimio (1979) și criticată de MacLeod (1982), care a arătat că Roma nu a avut o politică lingvistică unitară, ci decizii locale.

Nicolae Saramandu, într-un studiu apărut în „Fonetică și dialectologie” (XLI, 2022), propune să se renunțe la ideea unui „teritoriu originar” restrâns, din care dialectele s-ar fi împrăștiat. El vorbește despre un continuum romanicum întins „de la Adriatica la nordul Carpaților”, presărat cu insule de nelatinofoni, care s-a fragmentat după secolul al VII-lea, odată cu așezarea slavilor în sud. În această citire, deosebirile dintre dacoromână, aromână, meglenoromână și istroromână nu se explică prin durata despărțirii, ci prin poziția geografică a fiecărui grup în interiorul aceleiași pânze romanice.

Reperele cronologice folosite de lingviști: Philippide plasa sfârșitul românei comune în secolul al VII-lea, Pușcariu vorbea din 1910 despre o „română primitivă”, despărțirea aromânei de dacoromână este pusă înainte de secolul al XI-lea, iar cea a istroromânei nu mai devreme de secolul al XIII-lea.

Cea mai veche urmă a acestei latine vorbite este o expresie păstrată accidental. În timpul unei campanii bizantine din anii 587 și 588 în Balcani, un soldat a strigat, în limba locului, „torna, torna, fratre”, întoarce-te, frate, ca să avertizeze că un animal de povară își pierduse încărcătura. Episodul este relatat de Theophylact Simocatta în secolul al VII-lea și de Theophanes Mărturisitorul în secolul al IX-lea. Nu este română, este latină balcanică vorbită, dar este dovada că ea se vorbea, la acea dată, în armata bizantină din Balcani.

Gottfried Schramm, în „Ein Damm bricht” (1997), a folosit tocmai analiza numelor și a cuvintelor pentru a susține că nucleul romanității răsăritene se afla la sud de Dunăre. Concluziile lui rămân minoritare în România, dar metoda a rămas.

Ce arată arheologia între secolele IV și X?

Dacă limba nu poate localiza, obiectele pot, cel puțin în principiu. O limită se vede repede: oalele nu vorbesc, iar un vas nu spune ce limbă vorbea cel care mânca din el. Înaintea ei stă însă una și mai simplă, de care se discută mult mai rar: ce nu s-a săpat nu poate fi citit.

Ce s-a săpat

Cel mai discutat sit este complexul de la Brateiu, în județul Sibiu, cu mai multe necropole din epoci diferite. Brateiu 1 este o necropolă de incinerație din secolul al IV-lea, monografiată de Ligia Bârzu în 1973. Brateiu 3 este o necropolă gepidă cu aproape 300 de morminte de inhumație. Brateiu 2 datează din secolul al VIII-lea și începutul celui de-al IX-lea și cuprinde circa 244 de morminte, dintre care 210 incinerații, 45 în urne, și 34 de inhumații de tip avar.

Interpretarea necropolei Brateiu 1 desparte școlile: arheologii români subliniază practici funerare de tradiție romană, cei maghiari, germani și austrieci subliniază caracterul gotic al culturii materiale. Toți sunt de acord că acea populație dispare sau pleacă în a doua jumătate a secolului al IV-lea.

Culturile arheologice ale mileniului se succed astfel: Sântana de Mureș-Cerneahov, de la sfârșitul secolului al III-lea până în secolul al V-lea, cu sate care depășesc uneori 20 de hectare și ceramică fină lucrată la roată, ultimele obiecte datând în jurul anului 430; Ipotești-Cândești, până în secolul al VII-lea, cu așezări efemere sub 5 hectare și ceramică tot mai des lucrată cu mâna; cultura Dridu, apărută în jurul anului 680 la Dunărea de Jos, cu sate mari nefortificate și creștere demografică în secolul al VIII-lea.

Alexandru Madgearu, în „Continuitate și discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII” (Editura Universității din București, 1997), teză de doctorat susținută sub îndrumarea lui Stelian Brezeanu, a formulat distincția care lipsea din dezbatere: continuitatea culturală, continuitatea etnică și continuitatea de locuire sunt trei lucruri diferite, care pot merge separat. Civilizația urbană romano-bizantină se destramă, ruptura culturală este reală, iar asta nu implică automat dispariția populației.

Necropolele din Transilvania secolelor IX-XII

Ioan Marian Țiplic a inventariat 63 de necropole din Transilvania pentru intervalul dintre sfârșitul secolului al IX-lea și prima jumătate a secolului al XII-lea, însumând circa 3.247 de morminte. Ele se grupează în serii distincte, definite de arheologul sas Kurt Horedt: grupul Ciumbrud (32 de morminte), legat de mediul slav apusean; Blandiana A, cu circa 100 de înmormântări, atribuit unei populații venite de la sud de Dunăre; Blandiana B, din jurul anului 1000; grupul Cluj, cu războinici maghiari din prima jumătate a secolului al X-lea; grupul Mediaș, citit ca fuziune între slavi și o populație locală de tradiție romanică. Cea mai mare necropolă, la Alba Iulia-Stația de Salvare II, numără circa 1.200 de morminte, iar atribuirile etnice sunt contestate de la un cercetător la altul.

Una dintre cele mai vechi construcții de zid legate de o elită românească din Transilvania este biserica de la Streisângeorgiu, în județul Hunedoara. O inscripție din altar datează lucrările din 1313 și 1314, iar săpăturile au scos la iveală sub ea faze mai vechi și morminte din secolele XII și XIII. Nicolae Iorga o numea cea mai veche ctitorie de nemeși români din Ardeal.

De ce nu a răspuns încă arheologia la întrebare

Înainte de a întreba ce spun săpăturile, merită întrebat unde s-a săpat. Repertoriul Arheologic Național înregistra, la 19 septembrie 2026, 29.024 de situri pe teritoriul României. Irina Oberländer-Târnoveanu, care a coordonat ani la rând această bază de date, scria în revista „Plural” în 2013, când repertoriul avea 17.700 de situri, că un inventar realist al țării ar trebui să cuprindă cel puțin 100.000. Cu alte cuvinte, harta arheologică a României este, după estimarea celor care o întrețin, departe de a fi completă.

Cea mai mare parte a ce s-a adăugat vine din descoperiri întâmplătoare și din cercetări preventive, adică din săpături dictate de traseul unei autostrăzi sau de un proiect imobiliar. Localizarea lor nu ascultă de o întrebare de cercetare, ci de locul unde se sapă fundații. Paul Damian și Corina Borș arătau, în „Cercetări arheologice” (2007-2008), că zona Roșia Montană a rămas practic neexplorată arheologic până în anul 2000, cunoscută doar prin descoperiri întâmplătoare, iar programul Alburnus Maior, pornit în 2001, a devenit cea mai amplă cercetare preventivă din România din ultimele cinci decenii. Ce l-a declanșat nu a fost o întrebare istorică, ci un proiect minier.

Consecința pentru dosarul de față este directă. Tocmai zonele în care o populație latinofonă ar fi avut cele mai mari șanse să reziste, dealurile înalte și depresiunile subcarpatice și carpatice, departe de drumurile mari și de vetrele urbane, sunt și cele în care s-a săpat cel mai puțin și cel mai neplanificat. Pe picior de munte nu se construiesc autostrăzi, deci nu se fac nici cercetări preventive, iar săpăturile sistematice s-au concentrat de un secol pe siturile spectaculoase: cetăți dacice, orașe romane, biserici medievale. Ce lipsește din aceste zone lipsește, în primul rând, pentru că nu a fost căutat.

La asta se adaugă natura urmelor. O comunitate pastorală care locuiește în case de lemn, își mută stânele, nu bate monedă, nu scrie și nu ridică ziduri lasă aproape nimic din ce caută de obicei un arheolog. Romanii au lăsat cărămidă, inscripții, drumuri și conducte; o așezare de vale carpatică din secolul al VII-lea lasă câteva gropi, urme de pari și cioburi nedecorate, greu de datat și mai greu de atribuit. Aceeași limită explică de ce și despre daci, civilizație în bună măsură orală și construită în lemn, se poate spune mult mai puțin decât despre provincia romană care le-a urmat.

Peste toate acestea stă starea disciplinei. Arheologia românească a lucrat decenii sub presiune ideologică, întâi pentru a susține o teză de stat, iar în multe locuri a funcționat apoi ca justificare de activitate instituțională, nu ca program de cercetare. Rezultatul se vede în ce nu s-a publicat: loturi scoase din pământ acum zeci de ani și rămase neinventariate, rapoarte oprite la stadiul de notă preliminară, șantiere deschise și lăsate. Raportul Comisiei Prezidențiale din 2009, citat de Oberländer-Târnoveanu, punea degradarea patrimoniului pe seama legislației insuficient elaborate și a aplicării ei defectuoase. Un sistem organizat empiric astfel nu are cum să producă, deocamdată, răspunsul pe care i-l cerem.

Cât cântăresc, de fapt, monedele și obiectele creștine?

Două categorii de descoperiri sunt invocate cel mai des ca dovezi ale continuității. Amândouă merită o privire mai atentă.

Donariul de la Biertan

În 1775, în pădurea Chimdru, la circa cinci kilometri de Biertan, județul Sibiu, a fost găsit un disc de bronz purtând monogramul lui Hristos și o placă cu inscripția latină „Ego Zenovius votum posui”, eu, Zenovius, am pus acest dar. Obiectul este datat în secolul al IV-lea, adică după retragerea aureliană. Interpretarea curentă este că piesa provine de la un candelabru dintr-un lăcaș creștin și atestă comunități creștine de limbă latină în Transilvania post-romană.

Obiecția nu a fost niciodată înlăturată: un obiect izolat, fără context arheologic, poate fi pradă de război, marfă de negoț sau import. O singură piesă nu poate susține existența unei populații. Ea dovedește sigur un singur lucru: că un obiect creștin cu inscripție latină a ajuns în Transilvania în secolul al IV-lea. Rămâne o piesă singură, într-o regiune unde nimic din secolele de după retragere nu a fost căutat sistematic.

Monedele romane târzii

Monedele sunt mai numeroase și de aceea mai utile statistic. Delia Moisil a publicat în 2009 un bilanț al monedei romane târzii descoperite în Barbaricum pe teritoriul României: 1.332 de monede de bronz, 62 de argint și 67 de aur ca descoperiri izolate, plus circa 5.100 de piese din tezaure. Pe limesul dunărean, pentru aceeași perioadă, cifrele sunt de peste 10.000 de monede izolate și peste 20.000 din tezaure.

Cele 52 de tezaure se repartizează inegal: 21 în Transilvania, 9 în Banat, 8 în Muntenia, 5 în Oltenia și unul singur în Moldova. Bronzul domină până în 378, după care aproape dispare departe de limes, iar aurul din secolul al V-lea provine mai ales din emisiuni ale lui Theodosius al II-lea, legate de tributurile plătite hunilor.

Concluzia autoarei este prudentă și merită reținută: distribuția arată o integrare economică reală, dar periferică, în structurile romane pe tot parcursul secolului al IV-lea, plăți către federați goți și, mai târziu, subsidii către huni, și o prăbușire a economiei monetare după 378. Monedele dovedesc schimburi, nu etnie. Cineva le folosea; cine anume, ele nu spun.

Ce poate și ce nu poate spune genetica?

În ultimii ani, ADN-ul vechi a schimbat multe capitole de istorie europeană, și s-ar aștepta de la el să tranșeze și acesta. Deocamdată nu a făcut-o, din motive care merită explicate.

Genetica populațiilor actuale spune puțin despre secolul al V-lea. Un bilanț al diversității cromozomului Y în populația României, publicat de Marius Bembea în revista „Cureus” în august 2024, descrie o populație asemănătoare cu vecinii din sud-estul Europei. Rezultatul nu discriminează între ipoteze: și continuitatea, și o migrație dinspre sudul Dunării l-ar produce, pentru că populațiile implicate sunt înrudite.

ADN-ul antic este mai promițător, dar depinde de eșantioane. Un studiu publicat în „Science Advances” în 2024, care a analizat 295 de probe și a obținut 103 genomuri prin secvențiere profundă, a documentat trecerea de la epoca avară la cea a cuceririi maghiare în Bazinul Carpatic și a găsit o discontinuitate marcată între cele două populații. Siturile analizate (Zalavár, Székesfehérvár, Visegrád, Himod) se află însă în vestul Bazinului Carpatic, nu în Transilvania, iar studiul nu își propune să spună nimic despre vlahi. Pentru spațiul care ne interesează aici nu s-au publicat încă serii comparabile, și nici nu se pot publica înainte să existe necropolele săpate din care să fie prelevate.

Limita de fond ține însă de metodă: genomul nu are limbă. O populație poate schimba limba fără a schimba genele, cum s-a întâmplat în Galia romanizată. Dacă ADN-ul vechi va contribui la acest dosar, o va face arătând mișcări de populație între secolele IV și X, nu spunând cine vorbea latinește.

Cum lucrează cercetătorii pe un dosar fără documente

Patru metode produc, împreună, tot ce se poate ști. Fiecare are un domeniu de valabilitate pe care nu îl poate depăși.

• Critica de izvor. Se stabilește când a fost scris un text, pe ce sursă se bazează autorul, ce interes avea și ce putea ști. Așa s-a arătat că Eutropius și Vopiscus depind de o sursă comună din secolul al III-lea, și tot așa s-a arătat cât de puțin se poate folosi Anonymus pentru secolul al IX-lea.
• Diplomatica și paleografia. Un act medieval se datează și se autentifică după formularul cancelariei, după scriere, sigiliu și martori. Așa se știe că diploma ioaniților este din 4 iunie 1247 și nu un fals târziu, iar formulele ei despre voievozi și cnezi descriu instituții reale.
• Arheologia stratigrafică și datarea absolută. Straturile dau succesiunea, iar radiocarbonul și dendrocronologia dau anii. Două limite o încadrează: materialul nu poartă etichete etnice, deci atribuirea unei necropole unui popor este întotdeauna o interpretare, nu o măsurătoare; iar harta săpăturilor este ea însăși incompletă și distribuită după alte criterii decât întrebările de cercetare.
• Lingvistica istorică. Din comparația limbilor romanice și din legile fonetice se reconstituie forme și cronologii relative: ce cuvânt a intrat înaintea cărui altul, ce schimbare a precedat ce contact. Ea poate data straturi de împrumuturi, dar nu le poate da coordonate geografice.

Din combinația lor rezultă o regulă pe care cititorul o poate aplica singur: orice afirmație categorică despre secolele IV-X la nord de Dunăre, în orice direcție, depășește ce pot susține astăzi sursele.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Se poate demonstra, cu dovezi care nu sunt contestate de niciuna dintre tabere:

• Româna este o limbă romanică, ieșită din latina vorbită, cu un substrat prelatin comun cu albaneza și un strat masiv de împrumuturi slave.
• Dacia a fost provincie romană 165 de ani, iar administrația și armata s-au retras sub Aurelian, între 271 și 275.
• În secolul al VI-lea se vorbea latină populară în Balcani, iar episodul „torna, torna, fratre” din 587 o atestă direct.
• Vlahii apar în surse bizantine din secolul al XI-lea și în documente din Ungaria din primele decenii ale secolului al XIII-lea, iar formulările acestora din urmă descriu comunități deja instalate și recunoscute juridic.
• Spațiul carpato-dunărean a fost locuit continuu între secolele IV și X: satele, necropolele și monedele o arată. Ce limbă se vorbea în ele, nu o arată.

Rămâne deschis miezul: proporția în care populația romanizată din Dacia a supraviețuit pe loc, raportul dintre nucleul nord-dunărean și cel sud-dunărean în formarea poporului român, și momentul în care romanicii devin majoritari în Transilvania.

O comparație calibrează așteptările. În Britania, provincie romană aproape 370 de ani, de două ori mai mult decât Dacia, latina dispare complet după 410. În Galia și în Hispania, unde Roma cade în aceeași epocă, romanitatea rezistă, fiindcă cuceritorii germanici, minoritari, au adoptat limba celor cuceriți. Nici dispariția, nici supraviețuirea unei limbi romanice nu sunt automate.

Este important cum se formulează această incertitudine. Nu avem o demonstrație arheologică a continuității, dar nici nu avem o cercetare care să fi căutat-o acolo unde ar fi avut sens să o caute. Sunt două lucruri diferite, iar confuzia dintre ele a produs, în ambele tabere, concluzii mai ferme decât permit datele.

Această incertitudine nu este o opinie a unei tabere. „The Cambridge History of the Romance Languages” (2013) constata că datele istorice, arheologice și lingvistice disponibile nu oferă un răspuns definitiv, iar „The Oxford Guide to the Romance Languages” (2016) repeta că localizarea și întinderea teritoriului în care a luat naștere daco-romanica rămân nesigure. Acestea nu sunt lucrări românești și nici maghiare; sunt manuale de referință ale romanisticii internaționale.

Ce rămâne din întrebare

Formarea poporului român este una dintre puținele probleme mari de istorie europeană în care miza politică a fost, timp de două secole, mai mare decât cantitatea de informație disponibilă. Cele două se întrețin: cu cât sunt mai puține date, cu atât e mai mult loc pentru convingeri.

Ce s-a schimbat, totuși, în ultimele decenii, este calitatea întrebării. Distincția lui Madgearu între continuitatea culturală, cea etnică și cea de locuire a desfăcut un nod. Propunerea lui Saramandu, de a înlocui „teritoriul originar” cu un continuum romanic întins pe ambele maluri ale Dunării, face vechea dilemă nord sau sud mai puțin ascuțită: dacă romanitatea răsăriteană a fost o pânză continuă, întrebarea nu mai este de unde au venit, ci cum s-a rupt pânza.

Ce se poate spune cinstit este atât: la nord de Dunăre a existat populație neîntrerupt; limba română s-a format în romanitatea răsăriteană, pe un spațiu care cuprindea ambele maluri; românii apar în documente ca așezați, nu ca sosiți; și nu avem cum să stabilim, deocamdată, proporțiile. Deocamdată este cuvântul care contează. Întrebarea nu a rămas deschisă pentru că ar fi fost cercetată până la capăt fără rezultat, ci pentru că nu a fost cercetată sistematic acolo unde trebuia. Câtă vreme dealurile înalte și depresiunile carpatice rămân o pată albă pe harta săpăturilor, orice concluzie tare, în orice direcție, spune mai mult despre cel care o rostește decât despre secolele despre care pretinde că vorbește.