Zamolxe, zeul unic al dacilor? Ce scrie, de fapt, la Herodot

Se spune des, și se crede ușor, că dacii nu se temeau de moarte fiindcă se credeau nemuritori, și că aveau un singur zeu, Zamolxe, o religie spirituală și înaltă, mai veche decât creștinismul și pregătindu-l. Verificăm aici de unde vine fiecare bucată a acestei afirmații. Răspunsul scurt: totul pornește din patru capitole scrise de un grec, în jurul anilor 430 î.Hr., care își pune singur sub semnul întrebării propria informație și încheie spunând că nu știe dacă Zamolxe a fost om sau zeu.

Ce se afirmă și cât circulă

Afirmația are mai multe straturi. Geții se credeau nemuritori. Zamolxe era zeul lor, unul singur, deci aveau un monoteism înaintea creștinismului. A fost un reformator real, care a învățat la Pitagora. Religia lor era fără chipuri de zei, iar muntele sfânt Kogaionon se poate arăta cu degetul pe hartă. Pe aceste rânduri s-au clădit cărți, filme, pelerinaje la Sarmizegetusa și în Bucegi, un cult neopăgân și o bună parte din discursul protocronist de după 1989.

Înainte de orice: faptul că o poveste crescută peste geți nu se confirmă nu îi micșorează pe geți. Au fost, scrie chiar Herodot, „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”. Au ținut oști, au ridicat cetăți în munte, au lucrat fierul și aurul, au negociat cu Roma. Meritul acela rămâne întreg și după ce povestea se subțiază.

De unde vine povestea lui Zamolxe

Izvorul este Herodot, Istorii, cartea a patra, capitolele 93 până la 96. Acolo apare participiul grecesc athanatizontes, „cei care se fac nemuritori”, și obiceiul: geții nu socotesc că mor, iar cel care se duce pleacă la Salmoxis. Odată la cinci ani aleg prin tragere la sorți un sol și îl trimit la zeu azvârlindu-l în vârful a trei sulițe. Dacă moare străpuns, zeul le este binevoitor; dacă nu, se trimite altul. Aceiași traci trag cu arcul spre cer, la tunet și la fulger, amenințând zeul, „neștiind alt zeu în afară de al lor”.

Aici se află, în toată literatura, singurul temei al monoteismului getic: o propoziție, atârnată nu de o învățătură, ci de gestul de a trage cu arcul într-o furtună. Herodot povestește o ciudățenie etnografică, nu o teologie, și spune de fapt că geții nu recunosc alt zeu decât pe al lor, ceea ce privește exclusivitatea cultului, nu numărul zeilor din lume. În același pasaj el dă două nume, Salmoxis și Gebeleizis, și îl numește pe personaj când daimon, când zeu.

Capitolul 95 este cel pe care îl citează toată lumea: Salmoxis ar fi fost rob la Samos, la Pitagora, s-a îmbogățit, s-a întors acasă, i-a învățat pe fruntași că nu vor muri, apoi s-a ascuns trei ani într-o încăpere subpământeană și a reapărut în al patrulea. Numai că Herodot deschide capitolul cu „după cum aflu de la grecii care locuiesc lângă Hellespont și Pont” și îl încheie cu „acestea se spune că le-a făcut”: o poveste grecească de colonie, nu o mărturie getică despre sine.

Iar în capitolul 96 Herodot își spune părerea, și e cea mai importantă frază a dosarului: nici nu respinge, nici nu crede prea mult povestea cu încăperea subpământeană, iar apoi scrie: „fie că a fost un om Salmoxis, fie că este un daimon al geților, de la ei, rămâie cu bine”. Formula grecească, chairéto, e o despărțire scurtă: lasă asta. Singurul martor refuză cronologia pitagoreică, refuză să aleagă între om și zeu și pleacă de la întrebare. Fiecare construcție de mai târziu rezolvă o întrebare pe care el a lăsat-o anume deschisă.

Ce arată celelalte izvoare

Dan Dana, autorul celei mai complete cercetări a dosarului, a numărat peste o sută de texte grecești scrise de vreo șaizeci de autori antici și bizantini. Verdictul lui: biografia antică a personajului „nu are nicio bază istorică”, iar singura sursă demnă de atenție este Herodot.

Două exemple schimbă dosarul. Zamolxe vindecătorul sufletului, cel care spune că nu poți trata trupul fără suflet, vine dintr-un singur loc: dialogul Charmides al lui Platon, unde Socrate pune replica în gura unui trac. Este literatură filozofică, nu etnografie, iar Dana o numește ficțiune platoniciană. Apoi Strabon, în Geografia VII.3.5, scrie că Zamolxe a fost făcut mai întâi „preot al zeului celui mai cinstit la ei”. Preot al altui zeu, deci: pasajul invocat cel mai des ca dovadă a monoteismului presupune, în litera lui, un panteon.

Ce spune pământul

Aici dosarul e cel mai sărac. Dana constată că despre Zamolxe nu există nicio sursă arheologică, iconografică sau epigrafică: nicio inscripție cu numele lui, nicio imagine identificată, nicio instalație de cult atribuită. Gelu Florea, arheolog la Universitatea Babeș-Bolyai, care a săpat la Sarmizegetusa Regia, scrie că panteonul dacic este „în realitate aproape complet necunoscut”, și pune „statul teocratic” și „aniconismul mitologiei dacice” printre noțiunile discutabile sau de-a dreptul false.

Chiar numele de „sanctuare” dat șirurilor de plinte de piatră de la Grădiștea Muncelului este o interpretare, nu o constatare. Coriolan Horațiu Opreanu arată că a fost propusă în 1929 de D. M. Teodorescu, fără temei documentar, și oficializată în Istoria României din 1960. Aplicând criteriile lui Colin Renfrew pentru identificarea unui sanctuar, el constată că locul nu le îndeplinește aproape pe niciunul: lipsesc pardoseala, chipurile divine, altarele, urmele de jertfe și oasele de animale sacrificate, iar inventarul unuia dintre ele numără 119 piese de metal, în majoritate cuie. Opreanu propune construcții laice, probabil hambare pe piloni. Teza lui este minoritară, dar arată cât de subțire e materialul pe care s-a așezat imaginea celor nouă temple.

Kogaionon nu este localizat. Cantemir a legat Ceahlăul de el doar ca presupunere, iar majoritatea istoricilor români îl pun pe Dealul Grădiștei printr-un raționament, nu printr-o descoperire: dacă puterea politică și cea religioasă erau strâns legate, atunci muntele sfânt era lângă capitală. Nu există dovadă fizică. Nici un text în limba dacă nu s-a păstrat.

Cum s-a transformat povestea

Monoteismul getic nu este o idee antică, ci una modernă, și se poate data. În anii 1920 și 1930, Vasile Pârvan propune o religie getică idealistă și spiritualistă, iar teologul Ioan G. Coman teoretizează un monoteism „etnic” getic drept precursor al creștinismului. Elenistul D. M. Pippidi i-a răspuns pe loc, în 1943: asta înseamnă „a lua drept fapte stabilite speculații inspirate de dorința de a atribui religiei gete cât mai multă originalitate”. Iar în 1944, C. Daicoviciu publică în Apulum articolul „Herodot și pretinsul monoteism al geților”.

Stratul următor vine de la Mircea Eliade, cu studiul Zalmoxis din volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1970. Eliade citește povestirea lui Herodot drept coerentă și îi aplică propriul scenariu: coborârea în subpământ ca moarte iniatică, ascunderea și reapariția, un cult al nemuririi sufletului. Obiecția lui Dana este de metodă: dacă povestea coborârii este versiunea grecilor din Pont, așezată deja într-o grilă pitagoreică, de ce să fie socotită o mărturie despre credințele getice? Teza a devenit totuși repede opinie comună în istoriografia occidentală „fără să fi fost supusă vreunei verificări”.

Povestea capătă apoi utilizări politice documentate. Legionarul Al. Cantacuzino scrie în 1935 că „concepția legionară a morții fraternizează, douăzeci de secole mai târziu, cu învățăturile lui Zamolxis”. Din anii 1970, regimul Ceaușescu recuperează dacismul, iar traducerea românească a lui Eliade, din 1980, îi întărește prestigiul. Florea notează însă că discursul arheologic profesionist a rămas, în mare, în afara acestor idei.

Ce rămâne întrebare legitimă

Nu totul se închide. Că geții aveau un rit prin care trimiteau un sol la o divinitate, prin moarte violentă, este descris de Herodot și nu are de ce să fie pus la îndoială ca obicei relatat. Dana propune chiar că athanatizein nu descrie o credință generală în nemurire, ci exact acest rit, ceea ce schimbă sensul, nu faptul. Ce fel de divinitate era Salmoxis rămâne o întrebare deschisă. Despre religia geto-dacică, scrie Opreanu, „știm prea puțin”.

Cum se recunoaște o poveste umflată

• Citatul fără cadru. Dacă un text citează robia la Pitagora, dar taie fraza în care Herodot spune că o aude de la greci și că nu o crede prea mult, atunci nu citează, ci selectează.
• Un singur izvor dat ca mai multe. Peste o sută de texte antice sună impresionant, dar aproape toate repovestesc același Herodot. Întrebați care e cel mai vechi.
• Dovada care lipsește, dată ca dovadă ascunsă. Absența unei inscripții cu numele Zamolxe este absență, nu conspirație, iar lipsa unei dovezi nu devine dovadă pentru contrariu.
• Interpretarea veche luată ca fapt. „Sanctuarele” de la Sarmizegetusa și „calendarul dacic” sunt interpretări contestate între cercetători, nu descoperiri.
• Potriveala prea bună. O religie monoteistă, ascetică, a nemuririi, condusă de o elită, este exact forma de care avea nevoie o anumită ideologie în anii 1930.