Romanizarea Daciei: o limbă se hotărăște în casă, nu la curte

Prestigiul unei civilizații împrumută cuvinte. Limba se hotărăște acolo unde oamenii trăiesc laolaltă și unde copiii aud ce se vorbește în casă.

Lucrul care trebuie explicat

Vorbim o limbă romanică într-un colț de Europă înconjurat de slavi, de maghiari și de greci, la o mie de kilometri de cea mai apropiată rudă a ei. Provincia romană care ar trebui să explice asta a durat 165 de ani, adică mai puțin decât a trecut de la Unirea Principatelor până azi. Și nu a cuprins nici tot teritoriul pe care se vorbește astăzi românește: în Maramureș, pe versantul nordic al Carpaților, în Moldova și în jumătatea răsăriteană a Munteniei, Roma nu a stăpânit niciodată, sau a stăpânit scurt și cu întreruperi.

Deci este ceva de explicat, iar explicația „a fost romanizare” nu explică nimic, fiindcă romanizarea este tocmai numele lucrului pe care vrem să îl înțelegem.

Articolul acesta urmărește un singur fir, și el se poate spune într-o propoziție: cuvintele se împrumută de la cine are putere, prestigiu sau modă, dar limba se hotărăște acolo unde oamenii trăiesc laolaltă și unde copiii aud ce se vorbește în casă. Curtea dă vocabular. Satul dă limba. Tot ce urmează, de la tăblițele de ceară din Apuseni până la harta graiurilor din Pind, este același principiu văzut pe cazuri diferite.

Cum se schimbă o limbă, și cum nu

Sunt două fenomene deosebite, cu cauze deosebite, iar discuția se încurcă fiindcă li se spune la fel.

Împrumutul lexical este intrarea unor cuvinte străine într-o limbă care rămâne ea însăși. Gramatica, numeralele, pronumele, numele părților corpului și ale rudeniei, felul în care limba se transmite de la părinți la copii, toate rămân pe loc. Schimbarea de limbă este altceva: o comunitate încetează să mai transmită copiilor limba părinților și trece la alta. Prima se vede în dicționar, a doua se vede în cimitir și în școală.

Prestigiul unei civilizații mai puternice produce, de regulă, împrumut. Pentru schimbare mai trebuie și altceva: greutate demografică și conviețuire, adică mulți vorbitori ai limbii noi, așezați în aceleași locuri, pentru generații.

Iar schimbarea, când se produce, este lentă. Galica se mai vorbea, în contexte restrânse, în secolele al V-lea și al VI-lea, adică o jumătate de mileniu după cucerirea Galiei de către Cezar. Asta are o consecință care se vede mai jos: cei 165 de ani ai provinciei Dacia sunt puțini, deci au nevoie de o explicație anume, nu de o regulă generală.

Limba română are, în chestiunea asta, un dosar neobișnuit de bogat

Rar se întâmplă ca o limbă să fie supusă, în mai puțin de o mie de ani, la atâtea încercări diferite, și să le avem pe toate documentate. Dosarul acesta este mai valoros decât orice teorie, fiindcă arată ce face prestigiul când lucrează singur.

Slavona de cancelarie. Din secolul al XIV-lea până în vremea lui Cuza, limba scrisă a bisericii și a cancelariei în Țara Românească și în Moldova a fost slavona, iar româna s-a scris cu slove chirilice. O parte însemnată a cuvintelor slave din limbă nu a venit din contactul cu slavii, ci pe cale cultă, prin biserică și prin cancelarie: evanghelie, cazanie, vornic, stolnic. Marius Sala numește asta o influență pe direcție verticală, a unei clase dominante asupra altui neam, adică același fel de influență pe care a avut-o latina savantă asupra limbilor romanice apusene. Uneori cuvintele au coborât și în vorba de toate zilele: post și pomană au înlocuit vechii termeni latinești sec, păstrat numai în expresia lăsata secului, ajun și comand.

Greaca domniilor fanariote. Între 1711 în Moldova, 1716 în Țara Românească, și 1821, limba curții, a școlii înalte și a unei bune părți din administrație a fost greaca. Ladislau Gáldi a consemnat, pentru anii aceia, în jur de 1.225 de cuvinte de origine neogreacă atestate în română. Pentru româna veche, de la începutul secolului al XVI-lea până la 1780, Emanuela Timotin a identificat în jur de 850 de împrumuturi directe. Stratul a fost, deci, gros, și a acoperit registrul public: curtea, dregătoriile, școala.

Franceza secolului al XIX-lea. Din anii 1830, franceza devine principala sursă de cuvinte noi, iar terminologia științifică românească se construiește aproape toată pe împrumut francez. Primul dicționar tipărit de neologisme la noi este al lui Ioan D. Negulici, din 1848. Procesul se numește în lingvistica românească relatinizare: limba își ia din apus, pe cale cultă, cuvinte pe care le pierduse sau nu le avusese niciodată. Cazul este cel mai curat dintre toate, fiindcă îi lipsesc toate condițiile materiale: nicio colonizare, nicio conviețuire, nicio administrație, nicio armată. Numai prestigiul unei civilizații mai avansate și moda vremii.

Engleza de azi. Al patrulea val se petrece sub ochii noștri și se poate urmări în direct, în informatică, în limbajul corporativ, în presă. Mecanismul este același, iar sursa prestigiului s-a mutat peste ocean.

Limbile puterilor vecine. Mai este un canal, care nu trece printr-o școală, ci prin politică. Boierii și pretendenții la tron ai evului mediu românesc au locuit, mulți dintre ei și cu anii, în Transilvania, în orbita puterii de la nord de Carpați, iar Moldova a stat secole în orbita Poloniei și, mai târziu, a Rusiei. În vocabularul reprezentativ al românei au fost selectate 33 de cuvinte de origine maghiară, adică 1,27 la sută: ademeni, alcătui, bănui, bântui, cheltui, fel, gingaș, gând, hotar. Cele mai multe sunt însă împrumuturi mai târzii, făcute de graiurile din Transilvania, nu de limba literară. La fel stau lucrurile cu bulgara, sârba, ucraineana, rusa și poloneza: elemente în cea mai mare parte periferice, mai frecvente în graiurile care au fost în atingere cu limbile respective.

Instituția era, totuși, adâncă. În regatul maghiar, deci și în Transilvania, limba oficială a fost latina până în 1844, iar în Principatul Transilvaniei maghiara devenise limba legiferării și a administrației încă din 1565. Un român transilvănean a trăit, prin urmare, secole într-un stat a cărui limbă scrisă era mai întâi latina, apoi maghiara, și nici una, nici cealaltă nu i-a luat limba de acasă.

Cinci încercări, niciuna soldată cu schimbarea limbii. Concluzia nu este că româna ar fi deosebit de tare. Este că prestigiul singur nu schimbă limba nimănui. De aici urmează și o consecință pe care o reținem pentru partea despre Dacia: romanizarea nu se poate explica prin „Roma era mai avansată”, deși Roma era mai avansată.

O precauție de măsurare, fără care cifrele mint

Dacă vrem să știm cât de grecizată era limba în 1800, nu ne uităm în dicționarul de azi. În vocabularul reprezentativ al românei contemporane, elementul grecesc este de 1,11 la sută, adică 25 de cuvinte, iar cel turcesc de 0,69 la sută, adică 18 cuvinte. Alături de cele 1.225 de cuvinte consemnate de Gáldi pentru 1711 până la 1821, cifra arată nu cât de subțire a fost influența, ci cât s-a pierdut pe drum. Sala o spune direct: multe dintre cuvintele grecești care circulau în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea nici nu mai sunt cunoscute astăzi. Arhon, sluger, arnăut, caftan, zapis au murit împreună cu dregătoriile pe care le numeau.

Cele două cifre nu se împart una la alta, fiindcă vin din instrumente diferite: Gáldi a numărat atestări în textele epocii, Sala a numărat ce stă în miezul limbii de acum. Contrastul dintre ele este însă chiar lucrul folositor.

Și mai trebuie ținut minte că limba română nu a fost, la niciun nivel istoric, un lucru unitar. Stratul grecesc stătea mai ales în vorba curții, a cancelariei și a orașului, nu în satul din Apuseni. Norma scrisă, școala și presa au uniformizat limba târziu, iar arhaismele și regionalismele din dicționare sunt chiar urma acelei neuniformități.

Singura dată când s-a întâmplat altfel: slavii

Toate încercările de mai sus au fost încercări de prestigiu. Una singură a fost altfel, și tocmai de aceea este cea mai instructivă: slavii s-au așezat printre localnici și au trăit în aceleași locuri cu ei, generații. Dacă firul urmărit aici este bun, aici trebuie să se vadă o influență mult mai adâncă decât la franceză sau la greaca fanariotă.

Și se vede. Rolul de superstrat, pe care în limbile romanice apusene l-a avut elementul germanic, și mai cu seamă francul în franceză, în limba română l-a avut slava. Numărul cuvintelor vechi slave este mare, din cele mai diferite domenii, și 233 dintre ele apar chiar în vocabularul reprezentativ al românei: bici, boală, bogat, boier, brazdă, ceată, ciocan, citi, clădi, clește, clipi, coajă, coborî, cocoș, comoară, cosi, croi, drag, iubi, nevastă. Elementul slav stă acolo pe rangul al patrulea, exact rangul pe care îl are elementul germanic în vocabularul reprezentativ francez.

Potrivirea aceasta de rang nu este o coincidență, și aici se vede cel mai bine că româna nu este o excepție într-o familie curată. Wilhelm Meyer-Lübke, părintele lingvisticii romanice comparate, a atras atenția asupra faptului în discursul ținut la Academia Română în 1930, iar Sanda Reinheimer Rîpeanu a analizat toate cazurile: termenului slav din română îi corespunde, în limbile romanice apusene, fie un termen de origine germanică, fie un împrumut cult din latină. Bogat este riche în franceză, ricco în italiană, rico în spaniolă și portugheză, toate germanice. A păzi și a păstra sunt garder, guardare, guardar. Nevoie este besoin, bisogno. Iar podbeal, știr, bujor, pelin, râs, lebădă, prilej, pricină, vrajbă, slave la noi, au în apus corespondente luate din latină pe cale cultă.

Sextil Pușcariu a găsit pentru asta imaginea cea mai bună. Dacă se pune „Tatăl nostru” românesc lângă cel franțuzesc, tocmai cuvintele care sunt latinisme culte în rugăciunea franceză, sanctifier, volonté, offense, tentation, délivrer, sunt la noi slavonisme: sfinți, voie, greșeală, ispită, izbăvi. Unde apusul a avut franci și latină de școală, noi am avut slavi și slavonă. Același gol umplut, din altă vecinătate.

Verdictul lui Sala trebuie citit întreg, fiindcă amândouă jumătățile lui contează: aportul masiv al elementului vechi slav la lexicul românesc nu a afectat structura latinească a acestuia, deși prin cuvintele acestea limba română se deosebește mult de celelalte limbi neolatine. Suntem, dintre neolatine, cea mai marcată de slavi. Și tot am rămas în familie.

Două trăsături se dau de obicei ca influență slavă și nu sunt dovedite ca atare. Păstrarea genului neutru: Alexandru Rosetti o explica prin slavi, iar I. Fischer a arătat că este o reorganizare petrecută în latina târzie, cu două mărci noi, terminația -ora, devenită -uri la noi, și acordul cu adjectivul feminin, aceleași trăsături fiind documentate într-o fază veche a italienei și a sardei. Numeralele de tipul unsprezece: socotite de obicei influență veche slavă, dar Fischer presupune la baza lor formule analitice latine, unus super decem, unul deasupra lui zece, și observă că așa se însemnează pe răboj, a unsprezecea crestătură deasupra primelor zece, iar păstoritul a fost ocupația de bază a populațiilor romanice de la noi.

Patru limbi romanice de est, adică același experiment cu patru vecini

Dacoromâna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna sunt urmașele latinei vorbite în părțile de răsărit ale fostului Imperiu Roman. Faptul că latina s-a vorbit, înăuntrul Imperiului Roman de Răsărit, pe o suprafață întinsă din Peninsula Balcanică explică distribuția de azi, cu vorbitori la nord și la sud de Dunăre. Pușcariu a numit româna comună „limba vorbită de strămoșii dacoromânilor, aromânilor, meglenoromânilor și istroromânilor de astăzi, înainte ca orice legătură între ei să fie întreruptă”. Când s-a rupt legătura aceea este o chestiune disputată în literatură.

Pentru firul urmărit aici, cele patru limbi sunt mai folositoare decât orice argument, fiindcă sunt același fond latin pus în patru vecinătăți diferite. Iar rezultatul se poate citi pe un singur cuvânt. Ancheta dialectală a Institutului „Iorgu Iordan si Al. Rosetti” al Academiei Române arată, pentru noțiunea „față”, următoarele: în dacoromână și în istroromână, termenul moștenit din latină are concurent împrumutul slav obraz, în Banat, Crișana și Transilvania, respectiv la Sușnievița; în meglenoromână se spune, tot slav, ubráz; iar în aromâna din Pind, enclavă în mediu grecesc, se păstrează fáță, din latinescul facia. În același Pind se păstrează mai bine și terminologia agricolă latinească: arátru, din aratrum, plugul.

Stratul slav nu este, deci, așezat uniform peste limbă. Este cel mai gros acolo unde au fost slavii și cel mai subțire în enclavele de munte. Aceasta este semnătura conviețuirii: o modă nu alege după hartă, iar vecinii aleg după hartă, fiindcă sunt vecini cu cineva anume. Conviețuirea merge mult mai adânc decât prestigiul, exact cum spune firul, dar nici ea nu a mers până la capăt.

Acum se poate privi Dacia

Izvorul pe care se sprijină de obicei discuția este Eutropius, în Breviarium, cartea a VIII-a, la capitolul despre Hadrian: „propterea quia Traianus victa Dacia ex toto orbe Romano infinitas eo copias hominum transtulerat ad agros et urbes colendas. Dacia enim diuturno bello Decibali viris fuerat exhausta”, adică fiindcă Traian, după ce a învins Dacia, adusese acolo din toată lumea romană mulțimi nenumărate de oameni, ca să lucreze câmpurile și să locuiască orașele, iar Dacia fusese golită de bărbați de lungul război al lui Decebal.

Izvorul se citește cu data pe el. Eutropius scrie în jurul anului 369, la peste două secole după fapte, și o spune ca motiv al unei hotărâri a lui Hadrian, nu ca rezultat al unui recensământ. Cât despre cifrele care circulă pentru populația Daciei, doi locuitori pe kilometru pătrat sau două sute de mii de daci, ele nu se găsesc în izvoare și nu au, în textele care le repetă, autorul estimării, deci nu se pot folosi.

Partea pe care Eutropius o spune însă limpede, aducerea de oameni din toată lumea romană, se poate vedea la lucru, și aici se află miezul întregii povești.

Tăblițele de la Alburnus Maior

În galeriile romane redeschise la Roșia Montană între 1786 și 1855 au fost găsite peste treizeci de tăblițe cerate, unele distruse chiar în clipa descoperirii, din cauza contactului cu aerul, altele dispărute pe drum. S-au păstrat 25.

Cea mai veche este un contract încheiat la 6 februarie 131, redactat de un jurist, Valerius Firmus, în folosul unor oameni cu nume illyre: Verzo, fiul lui Beusas, și Dasius, fiul lui Verzo. Alta, din 20 mai 164, este un contract de închiriere a forței de muncă, încheiat la Immenosum Maius. Arendașul și scriitorul actului sunt cetățeni romani; ceilalți sunt peregrini, adică oameni fără cetățenie, iar numele lor arată de unde veniseră: unul illyro-dalmatin, altul greco-oriental, altul din Orient.

Sunt, deci, mineri și meșteri fără cetățenie, strânși dintr-o jumătate de imperiu într-un sat de munte din Apuseni, care își fac actele între ei în latină, pentru că latina era singura limbă pe care o aveau toți. Nu un guvernator, nu un episcop, nu o școală, nu moda vremii. O piață a muncii în care oameni de patru origini trebuie să se înțeleagă zilnic.

Asta este tocmai condiția lipsă la toate celelalte cinci valuri: nu prestigiu de sus, ci greutate de oameni și conviețuire. Iar tăblițele mai arată și altceva, important fiindcă modelul romanizării a fost criticat mult pe motiv că ar funcționa numai pentru elite: oamenii aceștia nu erau o elită. Nu aveau nici măcar cetățenie.

Cât a fost provincia, și cât nu

Traian a cucerit Dacia, dar nu a făcut provincie din tot ce cucerise, iar partea aceasta lipsește din aproape toate repovestirile.

La întemeierea provinciei au staționat două legiuni, a XIII-a Gemina la Apulum și a IV-a Flavia Felix la Berzobis; a V-a Macedonica apare mai târziu, cu datarea discutată în literatură. Trupele auxiliare erau, după diplomele militare din mai 105, nouă alae și douăzeci și una de cohorte.

Muntenia a rămas sub supravegherea guvernatorului Moesiei Inferior, cu castre auxiliare ridicate numai în câteva poziții cheie. Că trupele erau deja la nordul Dunării se vede dintr-un document de evidență militară, un pridianum al cohortei I Hispanorum veterana, care arată soldați ai unității la nord de fluviu încă din septembrie 105. După moartea lui Traian, roxolanii au redeschis ostilitățile, iar Hadrian a încheiat pace cu ei și a retras garnizoanele din Muntenia. Din ce a rămas s-a format provincia Dacia Inferior, probabil din anul 118, cuprinzând teritoriul dintre Jiu și Olt și sud-estul Transilvaniei, cu granița pe Olt.

Abia la începutul domniei lui Septimius Severus frontiera a fost mutată iar spre răsărit, pe vechiul drum militar al lui Traian care lega castrul legionar de la Novae de colțul sud-estic al Transilvaniei: așa-numitul limes Transalutanus. Lovită puternic de atacul carpilor din anul 247, Dacia Inferior a fost pierdută, împreună cu toată Dacia, pe vremea lui Gallienus.

Pentru oamenii din jumătatea răsăriteană a Munteniei, Roma a fost, deci, când graniță, când vecin de peste graniță, de două ori în două generații.

Oamenii de dincolo de graniță

„Dacii liberi” nu sunt nici un popor, nici o unitate politică. Este numele pe care îl dăm, din comoditate, populațiilor din trei zone deosebite între ele. La răsărit de Carpați, în Moldova și în nordul Munteniei, stau carpii, care ajung în secolul al III-lea la o anumită unitate politică și devin o problemă militară serioasă pentru imperiu. La nordul arcului carpatic, în Maramureș și în zona numită azi Carpații Păduroși, stau grupurile pe care izvoarele le numesc, printre altele, costoboci; despre ei avem o mărturie contemporană la Pausanias, care scrie că o ceată de prădători numiți costoboci a năvălit în Grecia pe vremea lui și a ajuns, între alte orașe, la Elateia. La apus de munți, dincolo de fortificațiile de la Porolissum, este a treia zonă, spre Tisa superioară.

Populația de dincolo de graniță nu era un bloc dacic curat, și asta trebuie spus fiindcă schimbă felul în care se citesc săpăturile. În zona de nord-vest, locuirea începe arheologic abia după anul 160, odată cu venirea unor populații ale culturii Przeworsk din sudul Poloniei și din Slovacia orientală, împinse de la nord de goți; rezultatul este o populație amestecată, daco-germanică. În Câmpia Munteniei, trăsăturile culturale ale populației sunt dacice, dar sunt și elemente sarmatice și germanice.

Ce arată săpăturile

Cifrele sunt mai mari decât s-ar crede. Repertoriul descoperirilor din epoca romană imperială din nord-vestul României, întocmit de Alexandru V. Matei și Ioan Stanciu în 2000, cuprinde 296 de puncte: 183 așezări, 18 descoperiri funerare și 92 de descoperiri izolate, printre care monede și tezaure. Pentru imaginea întregului bazin al Tisei superioare se adaugă 200 de puncte din Slovacia orientală, peste 70 din nord-estul Ungariei și în jur de 120 din Ucraina transcarpatică.

La răsărit de Carpați, cifra care spune cel mai mult este cea a banilor: în Barbaricumul est-carpatic au fost descoperite peste 100 de tezaure de denari datate în secolele al II-lea și al III-lea. Nu monede răzlețe, tezaure. Lângă ele stau categorii de import mai rare, vase de sticlă romane în așezările dacilor liberi, inscripții pe amforele ajunse în Moldova. În Câmpia Munteniei, așezarea de la Mătăsaru dă cronologia zonei: un prim nivel de locuire din vremea lui Hadrian până în primul deceniu al secolului al III-lea, al doilea pe parcursul secolului al III-lea și până în primele decenii ale secolului al IV-lea.

Mai grăitoare decât importurile este însă producția locală. În a doua fază a așezărilor din nord-vest, elementele culturii Przeworsk aproape dispar, iar locul lor îl ia o cultură materială cu trăsături dacice și cu influențe romane puternice, numită Blazice-Bereg. Casele sunt mari, dreptunghiulare, pe stâlpi de lemn; apar urme de metalurgie a fierului și numeroase cuptoare de olărie; ceramica este lucrată la roată, fină, cenușie, iar o parte însemnată este ornamentată cu motive imprimate de factură romană. Adică nu se mai cumpără oala romană, se face pe loc, cu roata și cu cuptorul. Cuvântul folosit de cercetătorul care a studiat zonele acestea, Coriolan Horațiu Opreanu, este aculturație, iar locuirea se prelungește până spre anul 350, adică vreo optzeci de ani după ce imperiul a părăsit provincia, în 271.

Ce nu poate arăta o oală

Obiectele arată schimb, imitație tehnologică și modă. Nu arată în ce limbă vorbeau oamenii care le foloseau. O oală cenușie lucrată la roată dovedește că meșterul învățase meseria într-un atelier roman sau de la cineva care o învățase acolo; nu dovedește ce vorbea acasă. Dacă ar dovedi, atunci jumătate din Europa de nord, plină de importuri romane, ar fi vorbit latina.

Cât de atent trebuie citit materialul se vede și dintr-un rezultat negativ. Fibulele barbare găsite în castrele romane din Dacia nu se regăsesc în cimitirele și așezările barbare din zona de interacțiune de alături; sunt, în schimb, identice cu cele din castrele de pe frontiera panonică, și sunt fibule mici de bronz din costumul femeiesc, deci purtate probabil de sclavele sau de concubinele soldaților. Până și direcția în care au circulat obiectele trebuie, prin urmare, argumentată.

Rămâne, așadar, o despărțire limpede: că oamenii de dincolo de graniță au fost aculturați se arată cu obiecte; că au trecut la latină nu se poate arăta cu obiecte. Pentru limbă există alte indicii, cu greutăți diferite, și ele se iau pe rând.

Ce se poate spune despre limbă

Transferul de oameni, care este cel mai bine documentat. Partea cea mai mare din explicație nu este o osmoză peste graniță, ci o mutare de populație, și despre ea există o propoziție scrisă. Aurelius Victor, în De Caesaribus, la capitolul despre Dioclețian: „Carporumque natio translata omnis in nostrum solum, cuius fere pars iam tum ab Aureliano erat”, adică neamul carpilor a fost strămutat tot pe pământul nostru, iar o parte din el fusese strămutată încă mai înainte de către Aurelian. Nu romanii s-au dus la carpi; carpii au fost aduși, cu neamul întreg, înăuntru, în două etape. Iar cine este așezat într-o provincie romană, între vorbitori de latină, se află exact în condițiile descrise la începutul acestui articol: număr mare, conviețuire, transmitere spre copii.

Schimbul economic. Cele peste 100 de tezaure, sticla, amforele, ceramica la roată, cuptoarele. Frontiera romană nu a fost un zid, a fost o piață. Mecanismul este bine documentat și explică aculturația, dar nu se poate măsura cu el cât a contribuit la limbă.

Creștinarea în latină. Vocabularul creștin de bază al românei este moștenit din latină: biserică, cruce, înger, Dumnezeu, rugăciune, botez, creștin, credință, duminică, sărbătoare. Multe sunt cuvinte latine cu sensul schimbat în uz creștin: basilica era clădirea unde se făcea judecată, communicare însemna a împărți cu cineva. Termenii slavi vin pe urmă, din secolele al IX-lea și al X-lea, și privesc mai ales ierarhia și slujba. Cronologia contează: creștinarea populației romanizate de la nordul Dunării se petrece în bună parte după retragerea administrației, deci aici lucrează o instituție de limbă latină fără stat roman, exact în răstimpul și în locurile unde statul lipsea.

Coborârea spre zonele joase, în evul mediu. Modelul are miezul lui: habitatul românesc medieval este dens în zona de deal și subcarpatică, iar așezările se înmulțesc spre câmpie mai târziu, pe măsură ce stăpânirile se organizează și drumurile de comerț se mută. Ion Donat a făcut, în 1956, inventarul așezărilor din Țara Românească în secolele al XIV-lea până al XVI-lea, lucrarea de referință pentru distribuția aceasta, iar din ea se citează de obicei un total de 1.175 de așezări.

Modelul are însă două limite. Câmpia nu era goală înainte: pentru sudul României în secolele al VIII-lea până al XI-lea, sinteza arheologică a Emiliei Corbu numără cercetări în șaptezeci și patru de localități, cu locuințe și cuptoare, unele săpate și publicate integral, la Dridu, Bucov, Căscioarele, Capidava, Dinogeția. Iar a doua limită este logică și cântărește mai mult: o coborâre explică unde ajung vorbitorii, nu de ce vorbesc latina. Ca să cobori o limbă dintr-un loc în altul, trebuie să o ai deja. Coborârea aparține, deci, istoriei habitatului, nu explicației romanizării.

Latina după 271, și o deosebire care se pierde

Se spune des că latina a continuat la noi prin cancelarii, fiind limba diplomației în tot evul mediu. Afirmația trebuie pusă pe două coloane, fiindcă pe una este adevărată și pe cealaltă nu.

În Europa catolică latina a fost limba actelor, iar în regatul maghiar, deci și în Transilvania, a rămas limba oficială până în 1844. Pentru un român transilvănean, latina nu era o limbă moartă, era limba în care se scria despre el.

În Țara Românească și în Moldova a fost însă exact pe dos. Formularea lui Sala este cea mai limpede: românii, singurul popor latin de religie ortodoxă, nu au putut apela la latină, care era folosită în apusul romanic în școli, în administrație și mai ales în biserică, și au apelat la vechea slavă, limba de cultură de aici.

Și tot Sala arată cealaltă față a monedei, care este partea cea mai frumoasă a poveștii. Scăpată de presiunea latinei literare, atât de puternică în apus prin școală și prin biserică, româna s-a putut dezvolta nestingherit după tendințele latinei târzii. Așa a ajuns să fie cea mai latină dintre limbile romanice, nu printr-un plus adus de latina savantă în curs de veacuri, ci prin evoluția firească a tendințelor latinești. Imaginea este a lui Ernst Gamillscheg: limba română, copilul despărțit timpuriu de familie, a păstrat cu mare fidelitate trăsături vechi familiare.

Despre împăratul vlaho-bulgar se poate spune strict atât cât scriu actele. În 1204, cancelaria lui Inocențiu al III-lea i se adresa așa: „Calojoanni, illustri Bulgarorum et Blacorum regi”, lui Caloian, ilustrul rege al bulgarilor și al vlahilor. Dar o notă din registrul papal spune că scrisoarea venită de la el fusese tradusă din bulgară în greacă și abia apoi în latină. Latina de acolo este a cancelariei papale, nu a lui. Documentul arată cum îi vedea Roma, nu ce vorbeau ei.

Ce rămâne nesigur, și de ce merită spus

Că româna este o limbă romanică nu se discută; se dovedește cu gramatica și cu vocabularul moștenit. Cum s-a petrecut trecerea se discută, și de vreo treizeci de ani se discută aprins.

Modelul clasic al romanizării, moștenit de la Theodor Mommsen și de la istoriografia de secol XIX, a fost criticat susținut începând cu Martin Millett, în 1990, care mută accentul de la cauzalitatea de sus în jos la elitele locale, și cu Greg Woolf, în 1998, pe cazul Galiei. David Mattingly susține că modelul moștenește o grilă colonială care ascunde caracterul de exploatare al stăpânirii romane, și că romanizarea nu a fost o politică deliberată. Lucrări mai noi propun în locul ei noțiunea de creolizare, pe motivul că modelul funcționează pentru elite și nu funcționează pentru masa populației provinciale. Pe acest fond, explicația prin greutate demografică și conviețuire este o ipoteză de lucru bine susținută, nu starea încheiată a cercetării.

Nu se știe, mai departe, în ce proporție a lucrat fiecare mecanism dincolo de graniță: transferul de populație este documentat în scris, schimbul în obiecte, iar o cântărire între ele nu a fost făcută. Nu se știe datarea despărțirii celor patru limbi romanice de est. Iar Sala lasă deschisă o întrebare pe care o lăsăm și noi: care erau termenii latinești moșteniți, folosiți înainte de a intra din slavonă cuvinte ca evanghelie sau călugăr, și cum arăta „Tatăl nostru” înainte de influența veche slavă.

Un singur lucru de ținut minte

Prestigiul împrumută cuvinte. Conviețuirea hotărăște limba.

Așa se explică de ce cinci valuri de prestigiu, unele de câte cinci secole, nu au scos româna din familia ei, de ce slavii au lăsat urma cea mai adâncă fără să o scoată nici ei, de ce stratul acela slav este gros în Banat și subțire în Pind, și de ce 165 de ani de provincie au fost de ajuns acolo unde niște mineri fără cetățenie, veniți din patru colțuri de imperiu, nu aveau altă limbă comună decât latina.

Povestea nu are nevoie de miracol. Are nevoie de oameni așezați laolaltă.

Lucrări citate care nu au ediție electronică

Următoarele lucrări sunt citate în text după ediția tipărită sau după alți autori, și nu au o adresă electronică proprie.

• Alexandru V. Matei, Ioan Stanciu, Vestigii din epoca romană (sec. II-IV p. Chr.) în spațiul nord-vestic al României, Zalău și Cluj-Napoca, 2000, repertoriul celor 296 de puncte, citat după Opreanu 2009
• Gheorghe Bichir, Geto-dacii din Muntenia în epoca romană, București, 1984, pentru cronologia așezării de la Mătăsaru, citat după Opreanu 2009
• Emilia Corbu, Sudul României în Evul Mediu timpuriu (secolele VIII-XI). Repere arheologice, Muzeul Brăilei, Editura Istros, Brăila, 2006
• Ion Donat, „Așezările omenești din Țara Românească în secolele XIV-XVI”, Studii, IX, 1956, nr. 6
• Gheorghe Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, București, 1960, citat după Sala 2006
• Wilhelm Meyer-Lübke, Rumänisch und Romanisch, discurs la Academia Română, București, 1930, citat după Sala 2006
• Ladislau Gáldi, Les mots d’origine néo-grecque en roumain à l’époque des Phanariotes, citată după Timotin 2015
• „Latin and the Language Question in Hungary (1700-1844). A Survey of Hungarian Secondary Literature”, Das Achtzehnte Jahrhundert und Österreich 28, pp. 211-319, și partea a doua în vol. 30, 2016, pp. 237-290
• S. Keay, N. Terrenato (ed.), Italy and the West. Comparative Issues in Romanization, Oxbow Books, Oxford, 2001