Bătălia de la Posada, noiembrie 1330: ce spun izvoarele

În noiembrie 1330, oastea regelui Carol Robert de Anjou s-a întors din Țara Românească fără izbândă și fără o bună parte dintre oamenii ei. Bătălia de la Posada este una dintre cele mai cunoscute lupte din istoria românilor, și totuși aproape tot ce pare sigur despre ea vine din afara documentelor. Două studii publicate în 2024 mută chiar punctul de pornire al povestirii.

Ce s-a întâmplat, de fapt, în noiembrie 1330?

Conflictul nu a început în noiembrie. Pricina lui a fost Banatul de Severin, pe care Basarab I îl luase în stăpânire în jurul anului 1327, iar prilejul l-au dat pierderile suferite de domnul Țării Românești la Velbăjd, pe 28 iulie 1330, unde îi dăduse ajutor lui Mihail Șișman împotriva regelui sârb Ștefan Uroș al III-lea. Cronica pictată de la Viena, singurul izvor narativ amănunțit, spune limpede că regele a pornit fără toate forțele sale, fiindcă trimisese mulți războinici în alte expediții la hotarele regatului.

Carol Robert a ocupat Severinul și l-a dat lui Dionisie, fiul lui Nicolae, împreună cu titlul de ban. Atunci Basarab a trimis soli cu o ofertă limpede: 7.000 de mărci de argint ca despăgubire pentru adunarea oștii, cedarea Severinului în pace, plata credincioasă a tributului și trimiterea unuia dintre fiii săi la curtea regală, pe cheltuiala lui. Cerea în schimb un singur lucru, ca regele să se întoarcă acasă în pace. A adăugat și o amenințare: dacă vei înainta, nu vei scăpa de primejdie.

Așa să-i spuneți lui Basarab: el este păstorul oilor mele și îl voi scoate de barbă din bârlog.

Carol Robert de Anjou, în Cronica pictată de la Viena, capitolul 209

Oastea regală a mers spre Argeș, reședința lui Basarab, și a asediat-o. Foametea l-a împins pe rege să primească armistițiul pomenit de cronică, dar întăriri venite din Transilvania, sub un nobil numit Bakó, au atacat Curtea de Argeș și l-au încălcat. Abia atunci, arată Alexandru Madgearu, Basarab a pregătit ambuscada pentru oastea care se întorcea.

Ce spun documentele despre locul bătăliei de la Posada?

Cronica pictată descrie locul într-o singură frază, iar fraza aceea e tot ce avem. Lupta s-a dat într-o vale unde drumul era închis pe amândouă părțile de râpe înalte, iar înainte, acolo unde calea se lărgea, valahii o întăriseră în mai multe locuri cu prisăci. Mulțimea valahilor alerga din toate părțile și arunca proiectile asupra oștirii regale. Termenul latin folosit în cronică, iaculum, înseamnă săgeată sau suliță; nu înseamnă stâncă și nici bolovan.

Restul vine din diplomele regale de după 1330, nu din cronică. Ele sunt adunate în seria D a colecției Documenta Romaniae Historica, iar Maria Holban a arătat, într-o carte din 1981, cum se schimbă limbajul lor în timp: la început insistă pe un loc întunecat și împădurit, închis de prisăci, iar mai târziu reduc totul la două trăsături, întunecat și îngust. Un act din 2 ianuarie 1333 și unul din 13 decembrie 1335 pomenesc și ele prisăcile.

Pe acest temei subțire istoricii au propus, de la apus spre răsărit, următoarele locuri:

• valea Cernei, foarte probabil drumul de intrare al oștii regale, fiindcă izvoarele spun că regele a ocupat Severinul
• valea Oltului
• pasul Rucăr-Bran
• trecătoarea Perișani-Pripoare, pe drumul dinspre Curtea de Argeș spre valea Oltului
• valea lungă și îngustă a Topologului

Niciuna nu se sprijină pe un izvor care numește locul. Toate sunt deducții din geografie și din itinerarul oștii.

De unde vine numele Posada?

Nu din 1330. În limba română, posadă este un substantiv comun și înseamnă trecătoare prin munți sau vad de râu. Numele a intrat în istoriografie prin Nicolae Iorga, care, într-un studiu publicat în Analele Academiei Române în 1915-1916, a hotărât, prin analogie cu o luptă de mai târziu dintre Sigismund I și Vlad I dată într-o trecătoare numită Pazata, că și confruntarea din 1330 s-a dat la Posada. Cu zece ani mai înainte, în Geschichte des rumänischen Volkes, apărută la Gotha în 1905, același Iorga punea Posada în județul Prahova.

Nu există niciun indiciu că un loc numit Posada ar fi existat în 1330, nici acolo unde l-a fixat Iorga, nici în altă parte. Numele a rămas pentru că e scurt și se ține minte, nu pentru că ar fi scris într-un document.

Care este cel mai vechi izvor despre bătălia de la Posada?

Răspunsul surprinde: nu Cronica pictată, ci o cronică scrisă pe malul Mării Baltice. Suplimentul la Cronica Țării Prusiei a lui Peter von Dusburg, care duce povestirea până la moartea Marelui Maestru Werner von Orseln, în noiembrie 1330, cuprinde un episod intitulat despre răzbunarea Domnului. Este cu aproape treizeci de ani mai vechi decât Cronica pictată, compusă în 1358 sau puțin după.

În aceeași vreme în care ungurii distrugeau Kulmerland, regele Ungariei a pornit cu o mare oaste împotriva unui oarecare rege care îi era supus. Pe când invada acel regat, țăranii din acele ținuturi au tăiat la jumătate copacii pădurii prin care ungurii erau siliți să se întoarcă.

Suplimentul la Cronica Țării Prusiei, în traducerea publicată în Revista istorică, 2024

Aici apar țăranii, rustici în latină, și aici apar copacii tăiați. În textul Cronicii pictate nu există nici una, nici alta. Traducerea în germana medievală făcută de Nicolaus von Jeroschin, între 1331 și 1341, adaugă munți înalți, căi înguste și mânia țăranilor, dar o face în versuri rimate, pentru frații ordinului. Pentru cronicarul teuton, înfrângerea regelui Ungariei nu era o izbândă românească, ci o pedeapsă dumnezeiască pentru ajutorul militar dat de unguri lui Władysław Łokietek împotriva cavalerilor teutoni.

Legătura dintre țărani și miniaturile Cronicii pictate a fost făcută mult mai târziu. Nicolae Iorga a susținut-o la Berna, pe 7 mai 1930, la împlinirea a 600 de ani de la luptă, într-o conferință în care compara izbânda românilor cu victoria confederaților elvețieni de la Sempach și cu Războiul de Independență american. Detaliul copacilor tăiați l-a luat de la Peter von Dusburg, fără să spună de unde, iar portul țăranilor l-a citit în miniaturi. Florin Curta și Gregory Leighton au arătat, în Revista istorică din 2024, cât de mult a cântărit această conferință în istoriografia românească de după ea.

A fost campania din 1330 o cruciadă împotriva lui Basarab?

O teză susținută între anii 1990 și 2010 spune că expediția lui Carol Robert a fost o cruciadă împotriva schismaticului Basarab. Suzana Simon și Alexandru Simon au arătat în 2024, în Acta Terrae Septemcastrensis, că documentele nu o sprijină. Pentru papa Ioan al XXII-lea, Basarab era în 1327 un principe catolic, la fel ca Toma Szécsényi, voievodul Transilvaniei, iar același papă a refuzat apoi să binecuvânteze răzbunarea regală. Arheologia merge în aceeași direcție: biserica domnească din Argeș nu a fost arsă de trupele regale, deși reședința lui Basarab din apropiere a fost.

Mai interesant e ce a urmat. Toma Szécsényi, unul dintre cei care îl îndemnaseră pe rege să îl atace pe Basarab, a fost excomunicat de episcopul Transilvaniei, Andrei Szécsi. Pe 6 ianuarie 1331, papa i-a dat voievodului iertarea deplină a păcatelor în caz de moarte, iar pe 10 ianuarie i-a cerut episcopului să nu facă publică excomunicarea, la cererea regelui, care îl convinsese că voievodul lucrase în interesul coroanei.

Ce rămâne după ce cade povestea

Rămâne un fapt mare, pe care niciun izvor nu îl contrazice: în noiembrie 1330, cea mai puternică monarhie din regiune a pornit asupra unei țări tinere, a ajuns la reședința domnului ei și s-a întors acasă fără izbândă, cu regele scăpat prin schimbul de arme cu un cavaler din suita lui. Dezső, cel care a luat asupra sa armele regale, apare în centrul primei miniaturi din Cronică, mort, purtând coiful cu pene de struț și scutul cu crucea dublă.

Basarab I nu apare în narațiunea cronicii decât prin solul său, iar regele îl numește cioban, ca insultă. Cronicarul ungur, scriind pentru curtea de la Buda, îi atribuie totuși magna humilitas, umilință mare, și pune înfrângerea pe seama trufiei alor săi. Când un izvor scris de adversari spune asta, cântărește mai mult decât orice miniatură.

Judecata se face cu mijloacele vremii. În 1330, a ține o oaste capabilă să blocheze o trecătoare cu prisăci, să aștepte zile întregi și să lovească exact la întoarcere însemna o stăpânire organizată, cu oameni care ascultau o comandă. Faptul că nu știm unde s-a petrecut nu micșorează nimic din ce s-a petrecut.