Paharul de aur al lui Vlad Țepeș: ce spune izvorul rusesc

Cea mai cunoscută dovadă de dreptate a lui Vlad Țepeș, paharul de aur lăsat la o fântână pe care nimeni nu a îndrăznit să îl fure, nu vine dintr-un document, ci dintr-o povestire scrisă în slavonă și copiată în 1486 de un călugăr de la mănăstirea Kirillo-Belozersk. Aceeași povestire repetă anecdotele din pamfletele germane, dar cu morala întoarsă: acolo un monstru, aici un domn cumplit și drept.

Ce este, de fapt, povestirea rusească despre Dracula?

Capitolul anterior al dosarului a urmărit pamfletele germane, un singur text anonim pus în circulație la Viena în vara anului 1463 și tipărit de la 1488 încolo. Aproape în același timp, la celălalt capăt al Europei, s-a scris un al doilea text despre același domn, din aceleași anecdote, cu un verdict pe dos. El se numește, în manuscrisele rusești, „Сказание о Дракуле воеводе”, adică povestire despre Dracula voievodul, sau, în copiile mai vechi, „Повесть о Дракуле”, povestea despre Dracula.

Forma lui este tot o listă de episoade, nu o cronică. Nu are ani, nu are cronologie, nu are nume de localități din Transilvania, pe care pamfletul german le înșiră cu precizie. Are șaisprezece episoade în redactarea cea mai veche, fiecare o scenă închisă: solii cu calpacele pironite, rănile cercetate după luptă, cupa de aur de la fântână, săracii strânși la masă și arși, cei doi călugări catolici, negustorul care își lasă galbenii în uliță, meșterii uciși după ce îngroapă butoaiele cu aur, închisoarea de la Buda, trecerea la catolicism, moartea.

Locul lui în literatura rusă veche este, în sine, un fapt de istorie culturală. Ioan Bogdan, care a publicat textul în 1896, scria că povestirea „e una din cele mai interesante producțiuni literare ale Rușilor din sec. 15-lea” și că formează, împreună cu alte două sau trei istorioare, singurele scrieri laice ale acelui veac într-o literatură până atunci numai bisericească. Un domn al Țării Românești a intrat, așadar, în literatura rusă pe ușa pe care se intra atunci dinspre apus.

Paharul de aur al lui Vlad Țepeș: ce scrie în izvor și ce nu scrie

Episodul care a făcut cea mai lungă carieră la noi este al patrulea din redactarea veche. Îl dăm în traducerea lui Bogdan, din 1896, singura versiune românească făcută direct după manuscris:

Într-un loc oarecare era un izvor de apă rece și dulce și mulți din multe părți veneau la acel izvor, de beau apă dintr-însul. Dracula făcu o cupă de aur, mare și frumoasă, și o puse lângă izvorul acela, și toți o beau din acea cupă de aur, o puneau îndărăt la locul ei, și de frică nimenea n-a îndrăznit să pună mâna pe ea, câtă vreme a trăit el.

Povestirea rusească despre Dracula, redactarea cea mai veche, traducere Ioan Bogdan, 1896

Trei lucruri merită observate în fraza asta. Întâi, nu e o anecdotă despre bogăție, ci despre frică: textul o așază imediat după propoziția care spune că nimeni, boier, popă sau om de rând, nu scăpa cu viață dacă fura ori nedreptățea. Al doilea, nu dă niciun loc anume, niciun an, niciun martor. Al treilea, cupa dispare din poveste odată cu domnul: „câtă vreme a trăit el”.

Paharul de aur al lui Vlad Țepeș nu apare în niciun act de cancelarie, în nicio socoteală de oraș și în niciun raport diplomatic păstrat. Apare într-un text literar scris la vreo zece ani după moartea domnului, într-o limbă pe care el nu o vorbea, de un om care nu fusese niciodată în Țara Românească. Asta nu îl face neapărat inventat; îl face neverificabil, ceea ce e altceva.

Unde se păstrează textul și cât de veche e cea mai veche copie?

Copia cea mai veche care se poate lega de un nume stă la Biblioteca Națională a Rusiei, în sbornicul Kirillo-Belozersk numărul 11/1088, la foile 204-217. Scribul este Efrosin, ieromonah la mănăstirea Kirillo-Belozersk, cunoscut cercetării drept unul dintre cei mai productivi copiști ruși ai veacului al XV-lea și omul care a păstrat, între altele, cel mai vechi text slav al Alexandriei sârbești.

Despre data acestei copii, cercetarea nu vorbește cu o singură voce, iar deosebirea merită spusă. Din rezumatul studiului lui Thomas Daiber, apărut în 2017 în „Zeitschrift für Slawistik”, reiese că Efrosin a transcris textul de două ori, prima dată în februarie 1486 și a doua oară în 1490. Fișa expoziției Bibliotecii Naționale a Rusiei dedicate sbornicelor lui Efrosin notează, pentru chiar aceste foi, octombrie 1491.

De ce se poate data altfel același caiet

Nepotrivirea celor două date nu e un amănunt de arhivă. Dmitri Bulanin a arătat, într-un studiu din 2019 în revista „Русская литература”, că sbornicele lui Efrosin sunt conglomerate: caiete de vârste diferite, legate laolaltă târziu, unele scrise încă în timpul vieții lui Chiril de Belozersk, multe lucrate în colaborare. Un codice compus din caiete se datează pe bucăți, nu pe copertă, iar însemnarea de an dintr-o parte nu acoperă toate celelalte.

Numărul copiilor a crescut cu cercetarea, și asta e în sine o măsură a muncii depuse. Bogdan lucra, în 1896, cu șapte manuscrise văzute de el la Sankt Petersburg și la Moscova, dintre care cel mai vechi era sbornicul numărul 358 din muzeul Rumianțev, foile 356-368, pus de el în secolele XV-XVI. Ediția critică a lui Iakov Lurie, apărută la Moscova și Leningrad în 1964 la Editura Nauka, se sprijină pe douăzeci și două de copii. Astăzi, povestirea rusească intră în volumul al doilea al „Corpus Draculianum”, cel care adună tradiția narativă din Europa apuseană, din sud-estul continentului și din statul moscovit.

Cine a scris povestirea rusească despre Dracula?

Răspunsul pe care îl găsește oricine caută este „diacul Fedor Kurițîn”. Răspunsul acesta are o istorie de aproape două secole, și în ultimii ani a fost pus serios la îndoială.

Primul care a legat textul de solia rusă în Ungaria a fost slavistul Alexandr Vostokov, în descrierea manuscriselor contelui Rumianțev, tipărită la Moscova în 1849, la pagina 512. Vostokov observa că autorul trebuie să fi stat în Ungaria pe lângă regele Matia, ca să fi putut adăuga la sfârșit notițele despre familia domnului la Buda, și socotea „cu multă probabilitate” că povestirea se poate atribui secretarului Kurițîn, trimis acolo de Ivan al III-lea pe la 1482, sau unuia din suita lui.

Bogdan a întărit presupunerea cu un argument de cronologie internă. Finalul textului vorbește de cei trei fii ai domnului, dintre care pe cel mai mare, cu numele Mihail, autorul spune că l-a văzut el însuși la Buda, și adaugă că Ștefan voievodul Moldovei „acum domnește el singur în țara Muntenească”. Bogdan îl identifica pe Mihail cu Mihnea cel Rău și arăta că o asemenea frază nu se poate scrie decât între 1481 și 1484. Concluzia lui: „Dacă Vostokov ar fi știut aceste amănunte, nu s-ar mai fi îndoit nici un moment”.

Lurie a mers mai departe. În ediția din 1964 și apoi în cartea lui din 1988, intitulată „Ruși contemporani ai Renașterii. Scribul Efrosin. Diacul Fedor Kurițîn”, el a pus textul în 1485, la întoarcerea lui Kurițîn din Moldova, și a citit în el un tratat politic despre un suveran „crud, dar drept”, de pus lângă scrierile politice ale Renașterii apusene.

Ce a rămas din atribuire după 2017

Aici intervine Daiber. Din rezumatul studiului său reiese un argument de text, nu de simpatie: cele două redacții principale, amândouă databile în anii 1490, se sprijină una pe alta și cer un protograf comun, iar un protograf are nevoie de mai mult timp decât încape între întoarcerea presupusă a lui Kurițîn la Moscova, în 1485, și prima transcriere a lui Efrosin, în februarie 1486. Dacă istoria textului nu se mai potrivește cu misiunea diplomatică, scrie Daiber în același rezumat, „nu mai rămâne niciun argument pentru a lega numele Kurițîn de text”. Tot el socotește lipsită de temei și cealaltă idee a lui Lurie, aceea că povestirea ar fi scrisă pentru a descrie domnia lui Ivan al IV-lea.

Studiul nu ne-a fost accesibil decât în rezumatul publicat de autor, și o spunem deschis. Poziția lui este însă fără echivoc: atribuirea către Kurițîn nu e o certitudine, ci o ipoteză de secol al XIX-lea care și-a pierdut sprijinul cronologic.

De ce are povestirea rusească aceleași anecdote ca pamfletele germane?

Întrebarea a fost pusă de la început, iar primul care a răspuns cu textele în față a fost Bogdan. Verdictul lui: povestirea rusească „este o producțiune rusască independentă de orice isvor occidental”, nu e traducere nici din germană, nici din polonă. Dovada e în numărătoare. Din șaisprezece episoade, numai cinci sunt comune cu narațiunea germană, iar în toate cele cinci redacția diferă.

Exemplul cel mai curat e cel al celor doi călugări. În versiunea rusească, călugărul care îi spune domnului că face rău și că cei trași în țeapă au murit moarte de mucenici este el însuși tras în țeapă, cu replica: fiindcă tu singur ai spus că aceștia sunt mucenici, vreau să te fac și pe tine mucenic. Celălalt, care răspunde că domnul e pus de Dumnezeu să pedepsească pe cei făcători de rele, primește cincizeci de galbeni, cuvântul „tu ești om cu minte” și un car care îl duce până în Ungaria. În varianta germană, în țeapă ajunge călugărul care îl minte pe domn spunându-i că lumea îl laudă. Aceeași schelă, altă morală.

La fel la episodul cămășii: versiunea rusească vorbește de o cămașă nespălată, cea germană de o cămașă prea scurtă. Din deosebirile de felul acesta, scria Bogdan, „se vede că autorul povestii rusești n-a lucrat după versiunea germană, ci că amândouă sunt independente”.

Cercetarea de azi păstrează independența textelor, dar caută mai departe veriga din mijloc. Levente Nagy, profesor la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, arată într-un studiu apărut în 2024 în revista „Studia Litterarum” că solul rus a căpătat la Buda, între 1482 și 1484, o compilație probabil sârbească a anecdotelor, tradusă și prelucrată apoi în slavonă. Argumentele lingvistice pentru un izvod sârbesc le-a adus, după cum notează Nagy, filologul maghiar Zoltán András, în studii publicate din 1985 încoace. Bogdan însuși observase, pe baza unor forme fonetice, că cea mai veche copie trebuie să fi fost făcută undeva în apusul spațiului rusesc de atunci.

De ce era Dracula „cumplit, dar drept” pentru un cărturar rus?

Fiindcă așa arăta, în acei ani, idealul de domnie la Moscova. Nagy pune textul lângă vocabularul puterii din epocă și arată că povestirea nu îl numește pe Dracula doar voievod, ci și „государь”, stăpân, cuvântul care în veacul al XV-lea intră în titlul marelui cneaz al Moscovei și care îl arăta stăpân fără margini peste supușii lui.

Al doilea cuvânt-cheie e „грозный”, cumplit, de temut. Textul spune despre domn „толико грозен бысь”, atât de cumplit a fost, iar epitetul nu e la el o condamnare, ci o calitate de stăpânire. Istoricul rus Alexandr Zimin arătase încă în 1958, după cum rezumă Mihail Odesski într-un studiu din 2015 în revista „Древняя Русь. Вопросы медиевистики”, că descrierea Țării Românești din povestire seamănă cu rânduielile pe care publicistul Ivan Peresvetov le lăuda în veacul al XVI-lea, cu formula rămasă celebră: fără o asemenea groază nu se poate aduce dreptatea în împărăție.

Al treilea strat e bisericesc. Răspunsul călugărului răsplătit, acela că domnul e pus de Dumnezeu să pedepsească pe cei răi și să răsplătească pe cei buni, e o parafrază a Epistolei către Romani, capitolul 13. Nagy citește în cele două răspunsuri ale călugărilor cele două tabere din Biserica rusă de la cumpăna veacurilor XV și XVI: primul călugăr vorbește ca adepții lui Nil Sorski, care cereau retragere și despărțirea de politică, al doilea ca adepții lui Iosif de Volokolamsk, pentru care Biserica era sfătuitoarea și sprijinul marelui cneaz. Cine a alcătuit textul știa de partea cui e.

Aceeași cheie politică a fost citită și dinspre gândirea politică islamică: David M. Goldfrank a publicat în 2017, în volumul colectiv „Vlad der Pfähler, Dracula. Tyrann oder Volkstribun?”, un studiu despre urmele acestei gândiri în cele mai vechi povestiri germane și slave despre Dracula. Îl dăm cu referința completă în lista de surse, fără să îi atribuim concluzii, fiindcă textul nu ne-a fost accesibil.

De unde vin anecdotele: Il Novellino, Ezzelino și Bonfini

Faptul care schimbă cel mai mult lectura este că mai multe episoade nu s-au născut în Țara Românească. Nagy le urmărește într-o colecție italiană de povestiri scurte, „Il Novellino”, alcătuită la sfârșitul veacului al XIII-lea și tipărită întâi în 1476.

Scena celor doi înțelepți care răspund altfel la aceeași întrebare a stăpânului, unul lingușitor și unul drept, e novela a douăzeci și patra din „Il Novellino”, unde stăpânul e împăratul Frederic. Scena săracilor chemați la o masă bogată și arși apoi stă în novela a optzeci și patra, legată de Ezzelino da Romano, stăpânitor adevărat în Vicenza, Verona și Padova, mort în 1259, pe care Dante îl pune în Infern. La Ezzelino sunt arse însă hainele vechi ale săracilor, nu săracii; schimbarea e făcută în povestirile despre Dracula.

Mai e un autor pe care nu îl putem ocoli, fiindcă scrie în anii lui Efrosin. Antonio Bonfini, italianul ajuns la curtea de la Buda în 1486 și însărcinat în 1488 de Matia Corvin să scrie istoria Ungariei, folosește despre domn o formulă aproape identică cu a textului rusesc: un stăpânitor „de o cruzime și de o dreptate nemaiauzite”. Bonfini înșiră și el calpacele pironite, banchetul printre țepe, săracii arși, negustorul florentin care își găsește banii neatinși în drum. Dar încheie altfel: o asemenea asprime, scrie el, se justifică numai într-o regiune barbară, unde ea e singurul mijloc de a ține siguranța.

Deosebirea dintre cele două lecturi e, de fapt, miezul capitolului. Cititorul apusean putea pune cruzimea pe seama răsăritului barbar. Cititorul moscovit de la 1486 o putea pune pe seama dreptății. Aceeași anecdotă, două publicuri, două morale, și niciuna dintre ele nu e, prin ea însăși, o informație despre ce s-a petrecut la Târgoviște.

Ce lipsește din versiunea rusească: porecla Țepeș și numele Vlad

O listă a absențelor spune uneori mai mult decât una a prezențelor.

În povestirea rusească nu apare porecla Țepeș. Nu apare nici numele Vlad: Odesski arată, după ediția lui Lurie, că numele a fost adăugat de un copist din veacul al XVIII-lea. Textul îl numește doar Dracula, și începe, în toate versiunile, cu etimologia numelui. În ediția lui Lurie, incipitul sună așa: a fost în țara Muntenească un voievod creștin de credință grecească, cu numele Dracula în limba vlahă, iar în a noastră diavol, și atât de rău la minte, cât i-a fost și viața lui.

Aici se ascunde însă o deosebire de manuscris care merită spusă, fiindcă arată ce se întâmplă cu un text copiat trei veacuri. În redacția publicată de Bogdan din sbornicul Rumianțev, locul unde Lurie citește „în limba vlahă” sună „în limba latinească”. Iar în cronograful din veacul al XVIII-lea, titlul se lungește și spune limpede că pe limba românească s-a chemat Dracula, ceea ce pe limba rusească înseamnă diavol. Trei copii, trei feluri de a numi limba din care vine numele.

Lipsesc, apoi, țiganii, care în pamfletul german și în poemul lui Michel Beheim au două anecdote întregi. Nagy explică de ce: în Rusia prezența lor e târzie, abia de pe la 1500 și mult timp foarte mică, deci episoadele acelea nu spuneau nimic unui cititor de la Belozersk. Cine a prelucrat textul a tăiat ce nu îi folosea.

Și se vede, în sfârșit, cum se îndepărtează textul de om. Bogdan a observat că, pe măsură ce manuscrisele sunt mai noi, povestea devine mai legendară: redacția veche îl știe domn în Țara Românească, prins și închis de Matia, repus în scaun, cu fii cunoscuți; copiile din veacurile XVII-XVIII îl fac împărat al țării grecești sau pur și simplu împărat și nu mai știu nimic despre familia lui. „Narațiunea istorică devenise o poveste”, scria el.

Cum se încheie povestirea și de ce tocmai asta a plăcut în Rusia?

Finalul e locul în care povestirea rusească se desparte complet de cea germană. Pamfletul tipărit la Nürnberg se încheie cu împăcarea: regele l-a făcut iarăși stăpân, și se spune că a făcut pe urmă multe lucruri bune. Textul slavon se încheie cu o pierzanie.

La capătul temniței de la Visegrad, unde, spune textul, a stat doisprezece ani, regele îi trimite vorbă că poate avea iarăși domnia dacă primește legea latinească, iar de nu, va muri acolo. Urmează fraza care, pentru un cititor ortodox de la 1486, era cea mai grea din toată povestirea: a îndrăgit cele vremelnice mai mult decât cele veșnice, s-a lepădat de pravoslavie, a părăsit lumina și a primit întunericul.

Bogdan a văzut limpede la ce slujea finalul acesta. Popularitatea povestirii în Rusia veche, scria el, vine din interesul național pe care ea îl prezenta: trecerea domnului de la ortodoxie la catolicism, încheindu-i șirul faptelor cumplite, „dădea o satisfacție morală drept-credincioșilor Ruși”, asigurând răsplata cuvenită în cealaltă lume. Un domn crud putea fi admirat; un domn care își schimbă credința trebuia să piară de mâna oamenilor săi, și așa piere în text.

Mai departe, povestirea a fost citită prin Ivan cel Groaznic. Bogdan nota că în vremea acelui țar narațiunea devenise foarte populară și că Țepeșul din text era privit ca un fel de prototip al lui. Din rezumatul studiului lui Daiber reiese că tocmai această lectură e contestată azi, ca o proiecție fără temei obiectiv. Interesul rusesc pentru carte s-a întors, de altfel, și asupra cercetării noastre: în 1897, la un an după apariția cărții lui Bogdan, slavistul Alexandr Iațimirski publica la Sankt Petersburg o prezentare a ei, intitulată „Povestea despre voievodul muntean Dracula în cercetarea unui savant român”.

Ce dovedește asemănarea dintre povestirile slave?

Povestirea rusească nu e singurul text slav despre domn. Al doilea e „Cronicile slavo-serbești” ale contelui Gheorghe Brancovici, scrise la bătrânețe de un om născut în 1645 și mort în 1711 la Cheb, în Boemia, după ce austriecii l-au arestat. Ediția critică a fost începută de lingvista Anna Kretschmer, cu primul volum apărut la Belgrad în 2008 și al doilea în 2011, după un manuscris din Biblioteca Patriarhiei Serbe.

Odesski pune cele două texte slave față în față și constată același procedeu: istoria evenimentelor amestecată cu anecdote, și aceeași atitudine dublă. Brancovici scrie că domnul e pomenit „pentru nemilostivirea și nedreptatea lui neauzite”, dar notează imediat și circumstanța atenuantă: atâta groază a sporit în țara aceea, încât cine ar fi vrut să stea cu avutul său în mijlocul pădurii de munte putea să nu se teamă de nicio pagubă. E, cuvânt cu cuvânt, morala paharului de aur, mutată din Rusia în Serbia.

Brancovici arată și cât de ușor se încurcă numele în veacurile următoare. Pentru el, „Țepeluș”, adică Basarab cel Tânăr, este cel care a fost numit de popor „Vlad Țepeș voievod”, iar la 1512 un alt „Țepeș” se ridică împotriva lui Neagoe Basarab. Autorul recunoaște singur că nu i-e destul de limpede cine a fost care. Odesski amintește că izvoarele scrise prind porecla Țepeș pentru Vlad al III-lea abia la sfârșitul veacului al XV-lea și începutul celui următor, și lasă deschise amândouă explicațiile: ori porecla exista și nu a intrat la timp în documente, ori i s-a lipit mai târziu, dinspre un alt domn.

Concluzia care se poate trage din asemănare e una despre gen, nu despre om. Două literaturi ortodoxe, la două veacuri și jumătate distanță una de alta, au folosit același material de anecdote ca să discute ce înseamnă o domnie dreaptă. Faptul că anecdotele se repetă nu înseamnă că s-au petrecut; înseamnă că erau bune de povestit.

Ce stă în picioare și ce rămâne deschis

Stă în picioare: există un text slavon despre Dracula, alcătuit în anii 1480, păstrat în cel puțin douăzeci și două de copii, dintre care cea mai veche legată de un nume e a lui Efrosin de la Kirillo-Belozersk, în sbornicul Kir.-Bel. 11/1088, foile 204-217; textul nu e traducere din germană, are numai cinci episoade comune cu pamfletul german și le dă altă morală; nu folosește porecla Țepeș și nu dă numele Vlad; se încheie cu lepădarea de ortodoxie ca vârf al vinovăției; iar o parte a anecdotelor lui circula deja în Europa, în „Il Novellino”, legată de alți stăpâni.

Rămâne deschis: cine a scris protograful, fiindcă atribuirea către Fedor Kurițîn și-a pierdut sprijinul cronologic; dacă a existat o compilație sârbească intermediară, cum susțin Zoltán András și Nagy, și cum arăta ea; dacă textul din sbornicul lui Efrosin se datează în februarie 1486 sau în octombrie 1491; și cât din conținutul lui vine din ce s-a auzit la Buda între 1482 și 1484, cât din literatura italiană și cât din ideologia moscovită a vremii.

Ce rămâne, dincolo de anecdote: un domn al unei țări mici a ajuns, în mai puțin de un sfert de veac după moarte, subiect de carte în două literaturi care nu se citeau una pe alta, la Nürnberg și la Belozersk. A ajuns acolo fiindcă se bătuse cu Mehmed al II-lea și fiindcă oricine voia să vorbească despre ce înseamnă o putere aspră avea nevoie de un exemplu. Paharul de aur al lui Vlad Țepeș nu e o informație despre ce păzeau oamenii lui la o fântână. E o informație despre ce căutau, la 1486, cititorii din Moscova într-un domn de la Dunăre.