Dacii râdeau la moarte și plângeau la naștere? Ce scrie, de fapt, la Herodot

Se spune, din manual în manual și din postare în postare, că dacii râdeau la moarte și plângeau la naștere, fiindcă se credeau nemuritori. Afirmația are o sursă precisă, Herodot, și se poate verifica rând cu rând. Verificarea dă un rezultat neașteptat: obiceiul de a jeli la naștere și de a serba la moarte se află la Herodot, dar nu despre geți. El îl scrie despre trausi, un alt trib tracic. Despre geți, în aceeași operă, spune altceva, iar acel altceva este chiar temeiul expresiei „dacii nemuritori”. Mai jos, capitol cu capitol, ce scrie în documente.

Ce se afirmă și cât circulă

Formula circulă în două variante. Prima spune că dacii nu se temeau de moarte, fiindcă o socoteau o trecere, nu un sfârșit. A doua, mai categorică, spune că plângeau la naștere și râdeau la moarte. Prima variantă are acoperire în izvoare. A doua are acoperire, dar în alt loc decât se crede.

Expresia „dacii nemuritori” a ajuns, la noi, un fel de formulă de identitate. Tocmai de aceea merită citită la sursă: pentru ea există un text anume, care se poate deschide și verifica.

De unde vine povestea

Sursa este Herodot, Istorii, cartea a IV-a, scrisă în secolul al V-lea î.Hr. Relatarea apare în contextul expediției regelui pers Darius la Dunăre. Herodot scrie că, înainte de a ajunge la Istru, Darius i-a supus pe geți, „care se pretind nemuritori”. Adaugă un detaliu pe care partea entuziastă a poveștii îl lasă de obicei afară: tracii din alte cetăți s-au predat fără luptă, iar geții au rezistat cu încăpățânare și au fost robiți îndată. În același rând, Herodot îi numește „cei mai viteji și mai drepți dintre toți tracii”.

În capitolul următor explică în ce consta credința. Geții credeau că nu mor, ci că cel care piere merge la zeul Salmoxis, numit de unii dintre ei și Gebeleizis. O dată la cinci ani alegeau prin sorți un om și îl trimiteau sol la Salmoxis, cu însărcinarea de a-i spune nevoile lor. Trei oameni țineau trei sulițe, alții îl apucau de mâini și de picioare și îl aruncau în vârfurile lor. Dacă murea din aruncare, socoteau că zeul le este binevoitor; dacă nu, îl învinuiau pe sol și trimiteau altul în locul lui. Herodot încheie cu o observație: la tunet și la fulger, aceiași oameni trag cu arcul spre cer, ca o amenințare adresată zeului, fiindcă nu cred în alt zeu decât al lor.

Ce arată dovezile

Aici apare partea care schimbă discuția. Povestea cu plânsul la naștere și bucuria la moarte se află tot la Herodot, dar în cartea a V-a, capitolul 4, și acolo el face o distincție explicită. Începe prin a spune că despre geți, „care se pretind nemuritori”, a vorbit deja, și trimite cititorul la cartea a IV-a. Apoi trece la altcineva: trausii. Despre ei scrie că, în toate celelalte privințe, urmează obiceiurile tracilor, dar la naștere și la moarte fac altfel. Când se naște un copil, rudele se așază în jurul lui și se plâng de toate relele pe care va trebui să le îndure. Pe morți îi îngroapă cu veselie, spunând că acela a scăpat de atâtea rele și a ajuns la o fericire deplină.

Trausii sunt un trib tracic, nu geții. Herodot îi tratează separat, în fraze succesive, și pune între ei exact acea formulă de legătură prin care îl avertizează pe cititor că trece de la un subiect la altul. Prin urmare, afirmația „dacii râdeau la moarte și plângeau la naștere” nu are acoperire în izvorul invocat pentru ea. Ce are acoperire este cealaltă afirmație: geții se socoteau nemuritori, în sensul că nu mureau, ci mergeau la Salmoxis.

A doua verificare privește originea lui Zalmoxis. Herodot nu afirmă că Salmoxis a fost sclavul și elevul lui Pitagora. El relatează că așa a aflat de la grecii din zona Hellespontului, apoi se desparte limpede de relatare: nici nu o crede, nici nu o respinge cu totul, dar, în opinia lui, Salmoxis a trăit cu mulți ani înaintea lui Pitagora. Iar dacă a existat un om cu acest nume sau e vorba de o divinitate proprie geților, scrie că lasă întrebarea deoparte. Autorul care a transmis povestea pitagoreică este și primul care îi semnalează problema.

Cum s-a transformat povestea

Trei sute de ani mai târziu, Strabon, în Geografia, cartea a VII-a, reia tradiția despre un get numit Zamolxis care îl servise pe Pitagora și învățase astronomie, de la el și de la egipteni. La întoarcere, scrie Strabon, a fost prețuit pentru prevestirile sale, făcut preot al zeului cel mai venerat de geți, apoi socotit el însuși zeu, și s-a retras într-un ținut de peșteri. Urmează ceea ce îl interesează cel mai mult: obiceiul a continuat, astfel că în vremea lui Byrebistus această demnitate o avea Decaineos. Muntele unde se retrăsese se numea Cogaionon.

Se vede astfel cum crește o tradiție. La Herodot avem un zeu cu două nume și o poveste greacă pe care autorul o pune la îndoială. La Strabon avem o instituție: un sfetnic divinizat lângă rege. Niciunul dintre cei doi nu scrie că geții râdeau la moarte.

Ultimul pas al transformării s-a făcut în epoca modernă, și el este mai ales unul de limbă. Herodot scrie despre geți. Numele „daci” se impune mai târziu, în izvoarele de epocă romană. Mutarea de la „geți” la „daci” pare măruntă, dar ea permite ca un amănunt etnografic despre un trib din sudul Traciei să fie citit ca o trăsătură de caracter a strămoșilor. Mecanismul este descris în literatura academică de la noi. Gelu A. Florea, de la Universitatea Babeș-Bolyai, scrie într-un studiu din 2019 despre dacii imaginarului istoric românesc că imaginea publică a strămoșilor este alimentată în parte de literatura savantă, dar că cercetarea arheologică de astăzi merge în sens contrar, reconstituind trecutul de la nivelul comunităților mici, în loc să niveleze prin generalizări.

Ce rămâne întrebare legitimă

Faptul că o formulă nu rezistă nu închide subiectul. Rămân întrebări serioase, la care nu răspunde nimeni cu certitudine.

• Ce înseamnă exact termenul folosit de Herodot pentru credința geților. Verbul grec descrie o acțiune, nu o stare, iar traducerea aleasă schimbă sensul frazei.
• Dacă Salmoxis și Gebeleizis sunt două nume ale aceluiași zeu sau două divinități distincte. Herodot le pune alături fără să lămurească, iar tragerea cu arcul spre cer la furtună pare să trimită spre o altă figură decât zeul la care merg morții.
• Dacă ritualul solului trimis o dată la cinci ani a existat în forma descrisă. Herodot este singurul izvor pentru el, iar o confirmare arheologică nu există.
• Cum arăta, concret, religia geto-dacilor. Sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia se pot măsura și datează sigur, dar nu spun numele zeilor adorați în ele, iar reprezentările divine lipsesc aproape complet.

Ce rămâne, în schimb, bine documentat

Scăderea unei legende nu scade oamenii. Chiar textul invocat greșit conține o apreciere pe care rareori o mai citează cineva: pentru Herodot, geții sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci. Este judecata unui grec din secolul al V-lea î.Hr. despre un popor pe care îl socotea, în rest, barbar.

La Strabon, informația cea mai concretă nu este cea despre peșteri, ci aceea despre funcționarea puterii: un sfetnic cu autoritate religioasă lângă rege, practică pe care autorul o vede continuând până în vremea lui. Adaugă și un detaliu de viață cotidiană, anume că preceptul de a se feri de carne, pus de el pe seama lui Zamolxis, era încă respectat pe scară largă. Iar pe teren rămân sanctuarele și zidurile din Munții Orăștiei, adică un nivel de organizare care se judecă după mijloacele epocii lui, nu după titlurile de azi.

Cum recunoști o poveste umflată

Cazul acesta oferă trei teste simple, care funcționează și la alte subiecte.

• Caută capitolul, nu cartea. „Scrie la Herodot” nu este o referință. „Istorii, V.4” este. Diferența dintre geți și trausi se vede doar dacă deschizi capitolul.
• Verifică despre cine vorbește izvorul. Antichitatea folosea nume de triburi cu precizie, iar autorii treceau de la unul la altul în fraze alăturate. O propoziție scoasă din context poate muta un obicei de la un popor la altul.
• Urmărește ce spune autorul despre propria informație. Herodot marchează explicit ce a auzit de la alții și unde nu este de acord. Când o poveste circulă fără aceste semne, de obicei ele au fost tăiate pe drum.

Răspunsul la întrebarea din titlu este, deci, scurt. Nu, nu avem un izvor care să spună că geții sau dacii râdeau la moarte. Avem un izvor care spune că se socoteau nemuritori, și un alt capitol, despre alt trib, de unde a fost împrumutat restul.