Nerva îl adoptă pe Traian, în octombrie 97: ce spun izvoarele despre zi

În toamna anului 97, un împărat bătrân și umilit de propria gardă a urcat pe Capitoliu și a rostit cu voce tare numele succesorului său. Adopția lui Traian de către Nerva a schimbat regula succesiunii la Roma și a adus pe tron omul care avea să cucerească Dacia. Ziua exactă, însă, nu stă scrisă în niciun izvor antic.

Ce s-a întâmplat în octombrie 97?

Nerva, ajuns împărat după uciderea lui Domițian în septembrie 96, l-a adoptat pe Marcus Ulpius Traianus, guvernatorul provinciei Germania Superior, și l-a făcut apoi Cezar în Senat. Adopția lui Traian a fost anunțată public, într-un templu, și a fost urmată de o scrisoare scrisă de mâna împăratului. Peste puțin mai mult de trei luni, Nerva era mort, iar Traian domnea singur.

Cassius Dio, în cartea a 68-a a Istoriei romane, descrie scena fără înflorituri. Nerva „a urcat pe Capitoliu și a spus cu voce tare: «Fie ca izbânda să însoțească senatul și poporul roman și pe mine însumi. Îl adopt prin aceasta pe Marcus Ulpius Nerva Traian»”. Apoi, adaugă Dio, „în senat l-a numit Cezar și i-a trimis o scrisoare scrisă de mâna lui (acela era guvernator al Germaniei)”.

Scrisoarea cuprindea un vers din Iliada, pe care Dio îl redă așa: „Fie ca danaii să-mi plătească lacrimile cu săgețile tale”. Un împărat fără putere cerea răzbunare de la un general cu legiuni.

De ce a fost nevoit Nerva să adopte un general?

Pentru că își pierduse autoritatea în fața armatei. Dio povestește cum Casperius Aelianus, devenit comandant al pretorienilor sub Nerva după ce fusese și sub Domițian, „a ațâțat soldații la răzvrătire împotriva lui, după ce îi îndemnase să ceară anumite persoane spre execuție”. Nerva a rezistat „până la a-și descoperi clavicula și a le înfățișa gâtul”, scrie Dio, „dar nu a izbutit nimic, iar cei pe care Aelianus îi voia au fost dați la o parte”.

O variantă a textului, păstrată prin Ioan din Antiohia, numește victimele: Nerva a fost silit să predea pe Petronius și pe Parthenius, „care îi erau foarte dragi”, la cererea lui Aelianus. Parthenius era chiar camerierul care participase la asasinarea lui Domițian.

Martin Icks, într-un studiu publicat în 2023, arată consecința: faptul că Nerva fusese obligat să cedeze cererilor soldaților a însemnat o pierdere de prestigiu fără cale de întoarcere, iar împăratul „nu a avut mână liberă” în alegerea succesorului. Dio spune același lucru mai scurt: Nerva s-a văzut „atât de disprețuit din pricina bătrâneții sale”.

Ce spun documentele despre locul și ziua adopției

Despre loc avem două izvoare care se sprijină reciproc. Dio vorbește despre Capitoliu. Pliniu cel Tânăr, care a rostit Panegiricul în anul 100, în fața lui Traian însuși, este și mai precis: „așadar nu în dormitor, ci în templu, nu în fața patului nupțial, ci în fața culcușului lui Iupiter Preabun și Preamare s-a săvârșit adopția”. În latina originală: „Itaque non in cubiculo, sed in templo, nec ante genialem torum, sed ante pulvinar Iovis optimi maximi adoptio peracta est”.

Despre zi, în schimb, nu avem nimic. Nici Dio, nici Pliniu nu dau o dată. Literatura de specialitate se oprește la formula „sfârșitul lui octombrie 97”, iar fișa dedicată lui Nerva din enciclopedia academică De Imperatoribus Romanis, scrisă de David Wend, folosește exact această formulare, fără zi. Calendarele populare care dau 28 octombrie oferă o precizie pe care izvoarele nu o susțin.

Ce se poate data, în schimb, este durata domniei. Dio o dă la capăt de socoteală: Nerva a domnit „un an, patru luni și nouă zile”, după ce trăise „șaizeci și cinci de ani, zece luni și zece zile”.

A fost Traian alegerea cea mai bună sau cea mai sigură?

Pliniu nu are nicio îndoială, și e de așteptat: vorbea în fața celui adoptat. El face din adopție un principiu, într-o frază care a făcut carieră: „Imperaturus omnibus eligi debet ex omnibus”, cel care are să domnească peste toți trebuie ales dintre toți. Și insistă pe absența rudeniei: „nicio înrudire între cel adoptat și cel care adopta, nicio legătură de nevoie, în afară de aceea că amândoi erau cei mai buni”.

Dio îi dă dreptate pe un punct care, la Roma, chiar conta. Nerva avea rude în viață, scrie el, „dar Nerva nu a pus înrudirea mai sus de siguranța statului”, și nici faptul că Traian era spaniol, nu italic, nu l-a făcut să șovăie, „fiindcă socotea că trebuie cercetată vrednicia cuiva, nu patria lui”. Dio notează că niciun străin nu deținuse până atunci puterea romană.

Punând cele două izvoare cap la cap, imaginea se schimbă. Traian era, într-adevăr, un comandant respectat, cu o rețea politică solidă și nepătat de complotul împotriva lui Domițian, cum arată Icks. Dar alegerea a venit după o răzvrătire militară care îl lăsase pe Nerva fără sprijin. Meritul lui Traian și slăbiciunea lui Nerva nu se exclud: amândouă sunt în izvoare, iar varianta eroică rămâne doar jumătatea pe care a vrut să o rețină Pliniu.

De unde venea laurul din Pannonia?

Aici se ascunde o nepotrivire pe care nimeni nu a lămurit-o. Pliniu scrie că „fusese adus din Pannonia laurul”, semnul unei biruințe, tocmai la vremea potrivită, ca începutul domniei să fie împodobit cu o victorie. O variantă a textului lui Dio, transmisă prin Leon și Cedrenus, spune și ea că vestea izbânzii venise „de la Traian, din Paeonia”, adică din Pannonia.

Problema e că atât Dio, în textul principal, cât și studiile moderne îl așază pe Traian în Germania Superior, nu în Pannonia. Cine câștigase, atunci, biruința de pe Dunărea mijlocie? David Wend semnalează poziția lui Casey, potrivit căreia victoria pannonică fusese sărbătorită de Domițian, nu de Nerva, ceea ce ar muta laurul cu câțiva ani mai înainte.

Deocamdată nu există un răspuns care să împace toate textele. Este un bun exemplu de loc în care izvoarele sunt mai puține decât întrebările, iar lipsa unei dovezi nu se preschimbă în dovada contrariului.

Ce a însemnat adopția lui Traian pentru Dacia

Omul numit pe Capitoliu în toamna anului 97 este cel care, peste câțiva ani, a purtat cele două războaie cu Decebal și a făcut din Dacia provincie romană. Fără răzvrătirea pretorienilor din 97 și fără calculul unui împărat bătrân, cariera lui Traian ar fi rămas, cel mai probabil, aceea a unui guvernator de frontieră.

Mai interesant este că modelul însuși a ajuns la noi. Formula lui Pliniu, adopția drept alegere a celui mai vrednic, a fost preluată ca ideal politic mult după ce Dacia încetase să fie provincie, iar monedele cu legenda IMP TRAIANO AVG GER DAC au purtat prin imperiu, decenii la rând, numele unei cuceriri care a început de la o scrisoare cu un vers din Homer.

Imperaturus omnibus eligi debet ex omnibus. Cel care are să domnească peste toți trebuie ales dintre toți.

Pliniu cel Tânăr, Panegiric 7, 6