A doua bătălie de la Bedriacum, anul 69: legiunile de la Dunăre fac un împărat

În toamna anului 69, lângă satul Bedriacum, în nordul Italiei, o armată strânsă de pe Dunăre a zdrobit oastea împăratului Vitellius și i-a deschis drumul spre Roma lui Vespasian. A doua bătălie de la Bedriacum s-a dat noaptea, fără comandanți de o parte, și s-a încheiat cu patru zile de jaf la Cremona.

Ce s-a întâmplat la Bedriacum în anul 69?

A doua bătălie de la Bedriacum a fost lupta decisivă a anului celor patru împărați. Armata flaviană, comandată de Antonius Primus, a pornit de la Verona și a ajuns la Bedriacum în două zile de marș, scrie Tacit în cartea a treia a „Istoriilor”. Vitellius chemase întăriri din Britania, Galia și Spania, dar ele nu au ajuns la timp.

Prima încăierare a fost o învălmășeală. Arrius Varus a năvălit înainte și i-a împins pe vitellieni, apoi a fost întors din drum de forțe mai mari, iar oamenii lui au intrat în panică. Antonius Primus a oprit fuga, a smuls un steag și l-a întors împotriva dușmanului; vreo sută de călăreți au ținut locul, iar vitellienii au fost puși pe fugă. Legiunile Rapax și Italica au venit prea târziu, la patru mile de Cremona, și au fost rupte de infanteria și de cavaleria flaviană.

De ce contează legiunile de la Dunăre pentru noi?

Pentru că armata care a câștigat era, în bună parte, armata Dunării de Jos. Tacit arată, în cartea a doua, că Legiunea a III-a a dat pilda celorlalte legiuni din Moesia, iar Legiunea a VIII-a și a VII-a Claudia au trecut și ele de partea lui Vespasian; din Pannonia au venit Legiunea a XIII-a și a VII-a Galbiana. Aceeași Legiune a III-a fusese mutată din Siria în Moesia, spune Tacit în cartea a doua, capitolul 74.

Suetoniu, în „Viața lui Vespasian”, numără limpede: „Two thousand soldiers of the three legions that made up the army in Moesia”, adică două mii de soldați din cele trei legiuni care alcătuiau armata Moesiei porniseră mai înainte în ajutorul lui Otho și ajunseseră până la Aquileia. Când s-au hotărât pentru Vespasian, spune Suetoniu, i-au scris numele pe toate steagurile lor.

Moesia de atunci era o singură provincie, întinsă de la Dunăre spre Balcani, și cuprindea pământul Dobrogei de azi. Împărțirea în Moesia Superior și Moesia Inferior s-a făcut abia în anul 86, arată Florian Matei-Popescu în monografia „The Roman Army in Moesia Inferior”, după atacul dacic din 84 și 85, în care a pierit guvernatorul C. Oppius Sabinus.

Cum s-a dat lupta de noapte?

Seara, soldații flavieni cereau asaltul Cremonei, îmboldiți de gândul prăzii. Antonius Primus s-a împotrivit unui atac pe întuneric și a trimis convoiul și negustorii de tabără înapoi la Bedriacum. Atunci a venit vestea că se apropie șase legiuni vitelliene. Dispozitivul descris de Tacit pune Legiunea a XIII-a pe șoseaua Postumia și, în frunte, pe căpeteniile suebe Sido și Italicus, cu trupe alese.

Vitellienii au atacat în jurul orei nouă seara, fără comandant și fără plan. S-a luptat toată noaptea, iar Legiunea a VII-a Galbiana a fost cea mai apăsată. O balistă mare a bătut în flavieni până când doi soldați au izbutit să o scoată din luptă. Luna, răsărind, a lucrat în folosul flavienilor: umbrele lor lungi încurcau ochirea dușmanului.

Episodul care a rămas în memorie este cel al Legiunii a III-a, care a salutat soarele la răsărit, după obiceiul adus din Siria. Tacit precizează că salutul a dat naștere unui zvon, anume că ar fi sosit Mucianus; de aici înainte linia vitelliană s-a rupt între propriile căruțe de povară. În același capitol, istoricul povestește și cum un tată și un fiu s-au luptat fără să se recunoască.

Ce a pățit Cremona?

După noaptea de luptă, tabăra întărită a vitellienilor a fost luată cu asalt. Antonius a dat fiecărei legiuni o poartă și o porțiune de val, iar lovitura de miez au dat-o Legiunea a III-a și a VII-a. Primul care a trecut valul a fost, scrie Tacit, un soldat de rând din Legiunea a III-a, Gaius Volusius. Vitellienii au șters numele și statuile lui Vitellius și au ieșit dezarmați, cu steagurile și acvilele lor.

Orașul a plătit cel mai scump. În Cremona au intrat, după Tacit, aproximativ 40.000 de oameni înarmați, urmați de un număr și mai mare de slujitori și de oameni de tabără. Jaful a ținut patru zile. Afară de ziduri a rămas în picioare numai templul zeiței Mefitis, pe care Tacit îl pune pe seama așezării sau a divinității. Cetatea avea atunci 286 de ani, fiind întemeiată în 218 înainte de Hristos.

Sub presiunea revoltei publice, Antonius a poruncit ca nici un cremonez să nu fie ținut rob. Captivii se dovediseră oricum fără preț, fiindcă italicii nu voiau să îi cumpere ca sclavi; unii au fost uciși, alții răscumpărați în taină de rude. Mai târziu, locuitorii s-au întors și au refăcut forurile și templele, cu îndemnul lui Vespasian. Legiunile învinse au fost împrăștiate prin Illyricum, ca să nu mai poată face nimic.

Două mii de soldați din cele trei legiuni care alcătuiau armata Moesiei au mers mai departe până la Aquileia.

Suetoniu, Viața lui Vespasian, 6.2

Ce legătură are bătălia cu Dobrogea de azi?

Legătura cea mai curioasă vine după bătălie. Legiunea Italica, una dintre cele care au ajuns prea târziu la Cremona și au fost rupte acolo, a fost trimisă apoi pe Dunăre: monografia lui Matei-Popescu arată că la Novae a stat mai întâi Legiunea a VIII-a Augusta și apoi, în anul 69, Legiunea I Italica. Cu alte cuvinte, legiunea învinsă în Italia a luat locul, pe limesul dunărean, legiunii care plecase să lupte împotriva ei.

Acesta este mecanismul prin care un război civil purtat în valea Padului a rescris harta militară a Dunării de Jos. Garnizoanele s-au schimbat, iar provincia din care s-a ridicat Vespasian a rămas, pentru încă două secole, una dintre cele mai militarizate din imperiu. La Oescus a fost cantonată Legiunea a V-a Macedonica, iar primul guvernator al noii Moesia Superior, după împărțirea din 86, a fost L. Funisulanus Vettonianus.

Ce nu spune Tacit

Tacit nu dă o dată de calendar pentru bătălie. Zilele de 24 și 25 octombrie, cu care evenimentul circulă în calendarele istorice, sunt o reconstituire făcută de cercetarea modernă pe baza cronologiei anului 69, nu o informație din text. Tot așa, numărul total al combatanților nu apare: cifra de 40.000 pe care o dă istoricul se referă la oamenii înarmați care au intrat în Cremona, nu la efectivele din linia de bătaie.

Mai sunt și semne limpezi de prelucrare literară. Tacit însuși spune că izvoarele nu se potrivesc asupra celui care a poruncit incendierea, iar episodul tatălui și al fiului este un topos al istoriografiei antice despre războiul civil. Nimic din asta nu scade faptul principal, care este verificabil din două izvoare deosebite: armata care l-a făcut împărat pe Vespasian s-a strâns pe Dunăre, iar în ea erau legiunile Moesiei.