Mormântul lui Seti I, descoperit în 1817: ce scrie jurnalul lui Belzoni

În octombrie 1817, un fost om puternic de circ devenit căutător de antichități a dat, sub albia unui torent din Valea Regilor, peste cel mai lung și mai adânc mormânt al necropolei. Mormântul lui Seti I nu a fost găsit într-o singură zi, iar jurnalul lui Giovanni Battista Belzoni spune exact ce s-a întâmplat pe 16, pe 17 și pe 18 octombrie. Două secole mai târziu, o parte dintre cifrele lui încă se verifică, iar altele nu.

Cine a descoperit mormântul lui Seti I și când?

Mormântul lui Seti I, cunoscut astăzi sub sigla KV17, a fost găsit în octombrie 1817 de Giovanni Battista Belzoni, un padovan ajuns în Egipt după o carieră de om puternic pe scenele londoneze. Nu a fost un noroc de o clipă, ci rezultatul a trei zile de săpături, consemnate zi de zi în jurnalul publicat apoi la Londra.

Cronologia lui proprie este limpede. Pe 6 octombrie începuse săpăturile în Valea Regilor și pe 9 găsise primul mormânt. Pe 16 octombrie a reluat lucrul și a arătat lucrătorilor locul pe care îl considera promițător, la poalele unei coline abrupte, chiar sub albia unui torent. Fellahii obișnuiți cu săpăturile erau de părere că acolo nu se află nimic.

Ce scrie Belzoni despre zilele de 16, 17 și 18 octombrie 1817?

Scrie că descoperirea s-a desfășurat pe trei zile, nu într-una singură. Pe 16 octombrie a pus oamenii să sape. În seara zilei de 17, spune el, „am zărit porțiunea de stâncă ce fusese tăiată și care forma intrarea”. Pe 18 dimineața munca a fost reluată, iar pe la amiază lucrătorii au ajuns la intrarea propriu-zisă, aflată la optsprezece picioare, vreo cinci metri și jumătate, sub nivelul solului.

Despre 16 octombrie scrie că a fost una dintre cele mai bune zile din viața lui, dar ține să precizeze ce înțelege prin asta.

Pot numi aceasta o zi norocoasă, poate una dintre cele mai bune din viața mea; nu vreau să spun că norocul m-a făcut bogat, fiindcă nu îi socotesc norocoși pe toți oamenii bogați, ci că mi-a dat acea mulțumire, acea plăcere deosebită pe care averea nu o poate cumpăra.

Giovanni Battista Belzoni, Narrative of the Operations and Recent Discoveries, despre ziua de 16 octombrie 1817

Prin urmare, data de 17 octombrie, pe care o reține calendarul, este ziua în care intrarea a fost zărită. Intrarea a fost degajată pe 18, iar coborârea în mormânt a început tot atunci.

Ce a găsit Belzoni în interior?

A găsit cel mai lung și mai adânc mormânt din Valea Regilor, cu pereții acoperiți de basoreliefuri pictate, într-o stare de conservare pe care el o descrie ca și cum lucrarea ar fi fost terminată chiar în ziua în care au intrat. Primul coridor măsura, după măsurătorile lui, 36 de picioare și două țoli lungime, aproape 11 metri.

La capătul celui de al doilea coridor, drumul se oprea într-un puț adânc de 30 de picioare, peste nouă metri. Dincolo de el, pe peretele din față, Belzoni a observat o deschizătură mică, spartă într-un zid care închisese complet trecerea, tencuit și pictat la fel ca restul pereților. Spărtura nu era opera lui: mormântul fusese deschis în vechime.

Dincolo de ea se deschideau sălile, pe care Belzoni le-a botezat cu nume luate parcă dintr-o casă londoneză: salonul de desen, Camera Frumuseților, Sala Stâlpilor, Camera Misterelor și Camera lui Apis, unde a găsit hoitul îmbălsămat al unui taur.

În centrul marii săli boltite se afla piesa care avea să facă ocolul Europei: un sarcofag din alabastru oriental, lung de nouă picioare și cinci țoli, aproape 2,9 metri, lat de trei picioare și șapte țoli, puțin peste un metru, cu pereții groși de numai două țoli, în jur de cinci centimetri. Era translucid: cu o lampă pusă înăuntru, lumina trecea prin piatră. Pe el erau săpate, înăuntru și în afară, câteva sute de figuri înalte de cel mult două țoli. Capacul lipsea; fusese scos și spart în bucăți, pe care Belzoni le-a găsit săpând în fața intrării.

Cât de mare este KV17 și ce texte are pe pereți?

Fișa mormântului întocmită de Theban Mapping Project, proiectul de cartare a necropolei tebane, îl descrie drept cel mai lung și cel mai adânc din Valea Regilor, cu șapte coridoare și zece camere. Programul decorativ este, de asemenea, cel mai bogat din vale.

• Litania lui Ra, pe coridorul B, poarta C și scara C.
• Cartea Morților, pe scara C.
• Amduatul, pe scara C, coridorul D, poarta Fa, camera laterală Fa, camera laterală Jb și camera funerară J.
• Cartea Porților, în camera cu stâlpi F, poarta Fa, camera laterală Ja și camera funerară J.
• Deschiderea gurii, pe coridoarele G și H și pe poarta H.
• Cartea Vacii Cerești, în camera laterală Je.

După înmormântarea lui Seti I, mormântul a mai fost folosit ca depozit temporar pentru mumiile altor regi, între care Ramses I și Ramses al II-lea, mutate ulterior în ascunzătoarea TT 320.

Unde se află astăzi sarcofagul de alabastru?

La Londra, în Sir John Soane’s Museum. Fișa de colecție a muzeului arată că sarcofagul de alabastru al lui Seti I, descoperit de Belzoni în 1817, a fost cumpărat de arhitectul John Soane în 1824. Descrierea pe care Belzoni însuși i-o făcuse în cartea lui, la paginile 235 și 236, a fost preluată de Soane în propria Description of the House and Museum, din 1832.

Restul mormântului a avut mai puțin noroc. Potrivit Theban Mapping Project, Champollion și Rosellini au desprins reliefurile de pe poarta G, aflate astăzi la Luvru și la Florența, iar Lepsius a scos fața unuia dintre stâlpii camerei funerare. Fumul lumânărilor a înnegrit pereții, mulajele luate în secolul al XIX-lea au estompat culorile, iar fisurile reparate de Howard Carter în 1902 și 1903 au reapărut.

Ce se află la capătul tunelului de sub camera funerară?

Nimic spectaculos, după cum arată singura cercetare modernă publicată pe această temă. Sub sarcofag pornea o scară care ducea într-un pasaj subteran coborâtor. Belzoni l-a parcurs cam 300 de picioare, puțin peste 90 de metri, până unde drumul a fost blocat de prăbușiri și de un strat gros de guano de liliac, și a observat că roca se schimba, din calcar compact într-un șist negru care se fărâmița la atingere.

Tunelul a fost reluat abia în vremea noastră. Într-un studiu publicat în 2013 în International Journal of Conservation Science, inginerul Ayman Hamed, de la Universitatea Suez, singurul inginer al misiunii, relatează că în noiembrie 2007 Zahi Hawass a format o echipă pentru redescoperirea tunelului, că săpătura manuală a început în decembrie 2007 și că în iunie 2010 lucrarea era anunțată încheiată.

Rezultatul arheologic a fost modest. Autorul scrie că tunelul „s-a încheiat fără niciun artefact arheologic major”. Cifrele privind lungimea lui diferă chiar în interiorul studiului: rezumatul vorbește de 174 de metri, iar în text sunt citate măsurătorile lui Kent Weeks, aproximativ 227 de metri pe înclinare și 194 de metri în proiecție orizontală, la un unghi care variază între 34 și 36 de grade. Autorul însuși semnalează neconcordanțe între cotele de altitudine și adâncimea indicată. Pe scurt, nici astăzi nu avem o cifră fermă.

Ce spune legenda, ce spun documentele și ce rămâne meritul real

Legenda spune că Belzoni a dat peste un mormânt intact, neatins de două mii de ani. Documentele spun altceva. Zidul care închidea trecerea de dincolo de puț fusese spart în vechime, iar funia lăsată de cei care coborâseră acolo atârna încă, putrezită, când a ajuns Belzoni. Capacul sarcofagului era rupt în bucăți și zăcea în pământul din fața intrării. Mormântul fusese vizitat, golit și reutilizat cu mult înainte de 1817.

A doua legendă spune că la capătul tunelului s-ar afla o cameră secretă, adevăratul loc de odihnă al faraonului. Trei ani de săpătură condusă de Serviciul egiptean de antichități s-au încheiat fără un artefact major. Când dovezile lipsesc, asta se numește lipsă de dovezi, nu dovadă pentru contrariu, dar deocamdată camera secretă nu există decât în povești.

Și totuși, ce rămâne din munca lui Belzoni este considerabil, judecat cu mijloacele anului 1817. Nu avea nici fotografie, nici un sistem de înregistrare arheologică, fiindcă disciplina încă nu exista. A măsurat, în schimb, fiecare cameră, în picioare și țoli, a notat orientarea încăperilor față de punctele cardinale și a datat operațiunile zi de zi. De aceea putem verifica astăzi ce a spus, la două secole distanță. Puține dintre săpăturile epocii lui permit asta.