Conciliul de la Vienne, 16 octombrie 1311: cum au fost desființați templierii

La 16 octombrie 1311 se deschidea, în orașul Vienne din Delfinat, conciliul care avea să desființeze ordinul templierilor. Desființarea templierilor nu a venit însă prin sentința de condamnare pe care o așteptau toți, ci printr-o dispoziție administrativă a papei, iar bula spune răspicat de ce. În spațiul românesc, povestea aceasta are o coadă lungă de legende, pe care documentele nu o susțin.

Ce s-a hotărât la conciliul de la Vienne, deschis la 16 octombrie 1311?

Conciliul s-a deschis la Vienne, în Delfinat, la 16 octombrie 1311, în prezența a douăzeci de cardinali, a patru patriarhi, a circa o sută de arhiepiscopi și episcopi și a unui număr de abați și priori. Papa Clement al V-lea amânase deschiderea la 1 octombrie 1311, pentru că anchetele deschise în toată Europa asupra ordinului și asupra templierilor luați în parte nu se încheiaseră.

Din predica ținută de papă în prima sesiune au ieșit la iveală cele trei chestiuni socotite cele mai importante: cazul templierilor, treburile Țării Sfinte și reforma Bisericii. Lucrul conciliului nu s-a făcut însă în adunarea plenară, ci printr-un consistoriu al cardinalilor împreună cu papa și printr-o comisie aleasă de părinții conciliului, care pare să fi lucrat în locul întregii adunări.

Au fost templierii condamnați pentru erezie?

Nu. Desființarea templierilor s-a făcut prin bula Vox in excelso, din 22 martie 1312, aprobată în a doua sesiune a conciliului, la 3 aprilie 1312. Textul bulei spune limpede de ce nu s-a dat o sentință: procesul desfășurat până atunci nu îngăduia o condamnare canonică a ordinului drept eretic, prin sentință definitivă. Suprimarea s-a făcut, în formularea ediției decretelor conciliare, nu prin sentință definitivă, ci prin dispoziție sau rânduială apostolică, iar regula, haina și numele ordinului au fost desființate printr-un decret socotit de neatins și veșnic.

În conciliu se înfruntaseră două păreri. Unii cereau să se dea îndată sentința de condamnare a ordinului pentru faptele imputate. Alții obiectau că, din actele strânse până atunci, sentința de condamnare nu putea fi dată cu dreptate. Mai mult de patru cincimi dintre cardinali și dintre cei aleși de conciliu au socotit că suprimarea prin dispoziție a Scaunului apostolic este calea mai bună, mai potrivită și mai folositoare.

Ce a cântărit în hotărâre, după cuvintele bulei: faima pierdută a ordinului, mărturisirile spontane ale marelui maestru, ale vizitatorului Franței și ale principalilor preceptori, primirea în secret a noilor membri și jurământul lor de a nu o destăinui, dar și teama că amânarea ar duce la risipirea averilor, dăruite de credincioși pentru ajutorarea Țării Sfinte.

Introducerea ediției adaugă ceea ce bula nu spune: între 17 și 29 februarie 1312 s-au purtat tocmeli secrete între Clement al V-lea și trimișii lui Filip al IV-lea, fără ca părinții conciliului să fie consultați. Regele Franței a pornit spre Vienne la 20 martie, iar după două zile papa a înaintat comisiei de cardinali bula de desființare.

Cine a luat averile templierilor?

Averile, de o valoare imensă, au fost încredințate altora prin bula Ad providam, din 2 mai 1312, și prin Nuper in concilio, din 16 mai. Soarta templierilor înșiși, a oamenilor, a fost hotărâtă prin bula Considerantes, din 6 mai 1312. Chestiunea averilor a mai fost reluată de Clement al V-lea prin bulele Licet dudum, din 18 decembrie 1312, Dudum in generali concilio, din 31 decembrie 1312, și Licet pridem, din 13 ianuarie 1313.

Constituțiile conciliului au avut și ele o soartă încurcată. Au fost promulgate în a treia sesiune, la 6 mai 1312, dar nu se cunoaște nici textul, nici numărul lor. Ediția decretelor socotește că treizeci și opt pot fi puse pe seama conciliului, însă numai douăzeci purtând cuvintele cu încuviințarea sfântului conciliu. Textul a fost citit în consistoriul de la Monteux, lângă Carpentras, la 21 martie 1314, dar nu a fost promulgat, fiindcă Clement al V-lea a murit o lună mai târziu. Abia papa Ioan al XXII-lea le-a trimis universităților.

Au existat templieri în Transilvania?

Aici începe partea unde desființarea templierilor se amestecă, în povestirea populară românească, cu un ordin care nu se arată în acte. Un text care circulă din 2006, dat la București de o organizație de astăzi care folosește numele templier, spune că ordinul și-a făcut simțită prezența în Transilvania și că s-au identificat urme ale templierilor la Abrud și Bistrița, iar studii mai îndrăznețe ar arăta că la mijlocul secolului al XIV-lea ordinul s-ar fi păstrat în țările române, adăpostit de domnitori. Îl citez ca exemplu al felului în care circulă afirmația, nu ca sursă.

Același text aduce ca dovadă a prezenței templiere așezarea teutonilor în Țara Bârsei, între 1211 și 1225, și pe cea a ioaniților în Banatul de Severin, din 1247. Acestea sunt însă alte două ordine, fiecare cu documentele sale, și tocmai ele arată cum se vede în acte un ordin de cavaleri cu adevărat prezent.

Că oamenii epocii le puneau laolaltă nu e o invenție modernă. Studiul lui László Pósán despre raporturile Ordinului Teuton cu episcopii Transilvaniei arată, din rezumatul publicat de autor, că în 1216 papa a asemănat Ordinul Teuton cu templierii și cu ioaniții, care se bucurau atunci de scutirea papală, și că această asemănare a sporit probabil neliștea episcopului Transilvaniei. Comparația nu înseamnă însă prezență.

Ce spun documentele despre ordinele de cavaleri din spațiul românesc

Ordinul Teuton a fost mutat în colțul de sud-est al Transilvaniei în 1211, într-o regiune pe atunci doar vag stăpânită de Regatul Ungariei, și a fost expulzat după paisprezece ani, în 1225, printr-o hotărâre a regelui Andrei al II-lea, împotriva voinței și în ciuda protestelor vehemente ale Scaunului apostolic. Studiul lui Pósán arată, tot din rezumat, pașii conflictului: în 1223, papa Honoriu al III-lea l-a împuternicit pe episcopul de Eger să numească un decan pentru Țara Bârsei, scoțând pământurile ordinului din dieceza Transilvaniei, iar în 1224 papalitatea a luat pământurile ordinului în proprietatea Sfântului Petru și sub ocrotirea deosebită a Scaunului apostolic.

Diploma cavalerilor ioaniți, al doilea act, a fost emisă la Alba Regală, Székesfehérvár, la 2 iunie 1247. Este un privilegiu regal solemn care consemnează un contract între Bela al IV-lea, regele Ungariei, și Rembaldus, marele preceptor al Caselor Ospitalierilor din Ierusalim. În schimbul daniei Țării Severinului și a altor teritorii, ordinul urma să aducă de peste mare o sută de călugări luptători.

Textul numește și ce nu se dăruia: două țări ale românilor, țara cnezatului lui Litovoi voievodul, adică țara Litua, din Severin, și țara lui Seneslau, voievodul românilor din Cumania. Ioaniților le revenea jumătate din veniturile teritoriilor concedate în Severin, cu excepția părții de nord a țării Litua, numită țara Hațegului, iar veniturile Cumaniei, în afara voievodatului lui Seneslau, le rămâneau întregi pentru douăzeci și cinci de ani. Documentul se păstrează ca transumpt în diploma papei Inocențiu al IV-lea din 20 iulie 1250, a fost tipărit prima dată în jurul anilor 1764-1765 de Georgius Pray, iar textul latin cu traducere românească se află în Documenta Romaniae Historica, seria D, volumul I, la paginile 21-28.

Pentru o casă templieră în Transilvania nu există un asemenea act. Textele care susțin prezența nu indică niciun document, nicio ediție, niciun fond de arhivă. Am căutat în edițiile și studiile de mai sus, în publicațiile despre ordinele militare din Regatul Ungariei și în literatura despre diploma din 1247, și nu am găsit o casă templieră atestată la est de Tisa. Lipsa unui act nu dovedește însă contrariul, ci doar că afirmația nu se sprijină pe nimic verificabil.

Ce rămâne neverificabil

Mai e un lucru care ar trebui să dea de gândit celor care citesc procesul ca pe o dovadă. Un studiu publicat în 2024 de Alan Forey despre martorii din afara ordinului, folosit aici din rezumatul publicat, arată că martorii oculari au vorbit adeseori favorabil despre purtarea templierilor, în vreme ce criticile cele mai tari au venit de la cei care se sprijineau pe zvon și pe relatări din a doua mână. Aceștia fuseseră interogați la doi ani sau mai mult după ce Filip al IV-lea pornise procedura.

Rămâne deci neverificabil ce a fost cu adevărat în casele templiere, fiindcă actele procesului sunt, în bună parte, mărturii strânse sub presiune sau din auzite. Și rămâne neverificabilă prezența templierilor în Transilvania, atât timp cât nimeni nu arată documentul. Ceea ce se poate spune cu temei este mult mai puțin spectaculos și mult mai sigur: la 16 octombrie 1311 s-a deschis un conciliu, la 22 martie 1312 un ordin a fost desființat printr-o dispoziție administrativă, iar averile lui au trecut, la 2 mai, la ioaniți.