Decretul 779 din 8 octombrie 1966: divorțul „în cazuri excepționale”

Pe 8 octombrie 1966, Buletinul Oficial nr. 64 publica Decretul nr. 779, prin care divorțul în România devenea posibil „în cazuri excepționale”. Decretul 779 din 1966 nu a desființat divorțul, dar l-a făcut atât de greu încât, în anul următor, statisticile au scăzut la câteva zeci de cazuri. Textul se citește și azi, articol cu articol, pe portalul legislativ.

Ce prevedea Decretul 779 din 1966?

Decretul schimba două coduri deodată. Articolul 1 modifica Codul familiei, iar articolul 2 Codul de procedură civilă. Formula care a rămas în memorie se află în articolul 37 al Codului familiei, în forma dată de decret: căsătoria încetează prin moarte sau prin declararea judecătorească a morții, iar desfacerea ei prin divorț se poate face „în cazuri excepționale”.

Articolul 38, tot în forma nouă, îngăduia divorțul numai atunci când raporturile dintre soți erau atât de grav și iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei devenea vădit imposibilă pentru cel care cerea desfacerea. Instanța era obligată să cântărească durata căsătoriei și interesele copiilor minori.

Decretul a fost emis de Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România. Titlul lui oficial, așa cum apare în portalul legislativ, este „pentru modificarea unor dispoziții legale privitoare la divorț”, iar publicarea s-a făcut în Buletinul Oficial nr. 64 din 8 octombrie 1966.

Cât costa un divorț în România după 1966?

Între 3.000 și 6.000 de lei. Articolul 3 al decretului stabilea taxa de timbru pentru acțiunea de divorț în acest interval, iar suma exactă era fixată de președintele instanței, după venitul lunar net al celui care cerea divorțul.

Jumătate din taxă se restituia dacă soții se împăcau, dacă acțiunea era retrasă sau dacă divorțul nu ajungea să fie înregistrat. Soțul găsit vinovat putea fi obligat să îi întoarcă celuilalt cheltuielile de judecată. Ministerele Finanțelor și Justiției urmau să dea instrucțiuni de aplicare.

Teza de doctorat a lui Vladimir Mătușan, despre evoluția divorțului în legislația românească între 1864 și 2009, arată cât însemna asta: pentru mulți cetățeni cu venituri medii, taxa depășea salariul unei luni. Alături de proceduri greoaie, costul era el însuși o piedică, nu doar o formalitate.

Cum se judeca un divorț după Decretul 779?

Procedura era construită ca să descurajeze. Cererea și actele însoțitoare trebuiau prezentate personal de cel care cerea divorțul, în fața președintelui instanței. Nu se trimiteau prin avocat sau prin poștă.

Articolul 613, în forma dată de decret, impunea încercări de împăcare și termene de gândire: șase luni, sau un an dacă existau copii minori, cu putința unor prelungiri. Dacă la judecată se înfățișa numai soțul chemat, iar nu cel care ceruse divorțul, cererea se respingea.

Împăcarea soților stingea acțiunea în orice fază a procesului, potrivit articolului 618. Termenul de apel era de 30 de zile, iar hotărârile de divorț nu puteau fi supuse revizuirii. Un articol nou, 616 indice 1, se ocupa de situația în care soțul chemat se ascundea de citație: instanța trebuia să verifice adresa și putea dispune înmânarea la domiciliu sau la locul de muncă.

Divorțul nu era socotit încheiat la pronunțare. Hotărârea rămasă definitivă trebuia însemnată pe actul de căsătorie, iar cererea de însemnare se făcea în două luni; altfel hotărârea rămânea fără efect.

Câte divorțuri au fost în România în 1967?

Cifra pe care o dau studiile este uluitoare. Teza lui Vladimir Mătușan consemnează: „de la 25.804 divorțuri în 1966, s-a redus drastic numărul acestora în 1967 la numai 48”. Patruzeci și opt de divorțuri într-un an, pentru o țară de aproape douăzeci de milioane de locuitori.

Revenirea a fost lentă, dar constantă. Aceeași teză dă seria următoare: 4.023 de divorțuri în 1968, 6.991 în 1969, 7.865 în 1970, 14.472 în 1973 și 17.951 în 1974. Autorul citește în această urcare eșecul încercării regimului de a construi prin lege o familie ideală.

Cifrele de pornire nu se potrivesc însă între autori, și e cinstit să o spunem. Studiul lui Simion Gheorghiu, apărut în revista Polis, numără divorțurile pronunțate prin hotărâre judecătorească și dă 23.941 în 1950, 31.148 în 1955, 36.497 în 1960 și 36.925 în 1965. Diferența față de 25.804 vine, cel mai probabil, din serii statistice diferite, nu dintr-o greșeală de calcul.

Ce legătură are decretul cu interzicerea avortului?

Cele două măsuri fac parte din același pachet. Studiul Alinei Cozma despre viața unui decret arată că restrângerea divorțului a venit la câteva zile după decretul care interzicea întreruperea cursului sarcinii, iar ideea le lega pe amândouă.

În ședința Comitetului Executiv din 2 august 1966, Nicolae Ceaușescu a spus, în formularea citată de aceeași autoare, că „prin decretul de legalizare a avorturilor și prin îngăduința la divorțuri noi am legalizat prostituția”. Stimulentele financiare pentru familii fuseseră respinse în discuție ca „o cheltuială în plus pentru stat”.

Studiul lui Simion Gheorghiu citează nota de fundamentare a decretului privitor la divorț, care spunea că întărirea și consolidarea familiei era „o problemă de stat deosebit de importantă”. Toamna anului 1966 a adus, una după alta, interzicerea avortului, restrângerea divorțului, alocația de 1.000 de lei pentru al treilea copil, prin Decretul 954 din 30 noiembrie, și taxa pe celibat, prin Decretul 1086 din 31 decembrie.

Taxa pe celibat lovea bărbații și femeile fără copii de la 25 de ani împliniți, căsătoriți sau nu: 10 la sută din venitul lunar impozabil între 801 și 2.000 de lei și 20 la sută peste 2.000 de lei. A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967 și, potrivit aceluiași studiu, a fost păstrată până în 1989.

Ce a reușit și ce nu a reușit politica din 1966?

Pe termen scurt, mult. Studiul Mioarei Anton, despre campaniile pronataliste și scrisorile de invitație trimise familiilor, dă numărul născuților vii: 273.678 în 1966 și 527.764 în 1967, aproape o dublare într-un singur an. Studiul Alinei Cozma arată că rata fertilității a urcat la 3,7 copii pe femeie în 1967, pentru a coborî la 2,4 până în 1973.

Pe termen lung, mult mai puțin. Aceeași serie scade apoi: 526.091 de născuți vii în 1968, 465.764 în 1969, 427.034 în 1970, 400.146 în 1971 și 388.341 în 1972. Divorțurile urcă în paralel, de la 48 la aproape optsprezece mii în 1974.

Studiul Mioarei Anton consemnează și prețul plătit în viața de zi cu zi: taxele mari au împins oamenii spre bigamie, spre concubinaj și spre creșterea numărului de copii născuți în afara căsătoriei. Legea nu a produs familii; a produs familii nedesfăcute pe hârtie și aranjamente nerecunoscute în fapt.

Judecata se cere făcută cu mijloacele vremii. Un stat care voia mai mulți copii avea, în 1966, și alte căi: locuințe, creșe, alocații, servicii medicale. Documentul de la 2 august 1966 arată că acele căi au fost puse pe masă și respinse pentru că ar fi costat. S-a ales calea care nu costa nimic la buget: interdicția.

Ce rămâne neclar în povestea Decretului 779?

Întâi data. Portalul legislativ îl trece ca „Decret nr. 779 din 8 octombrie 1966”, cu publicare în Buletinul Oficial nr. 64 din aceeași zi. Studiul lui Simion Gheorghiu arată însă adoptarea de către Consiliul de Stat pe 7 octombrie 1966, iar teza lui Vladimir Mătușan dă și ea 7 octombrie. Cel mai probabil avem o adoptare pe 7 și o publicare pe 8, dar cele două date circulă amestecate.

Apoi cifra de 48. Alina Cozma o reproduce, însă o semnalează ca posibilă greșeală de tipar, fiindcă vine lângă 25.804. Seria completă din teza lui Mătușan, cu 4.023 în 1968, susține totuși o prăbușire reală în primul an de aplicare, urmată de o revenire treptată. Până la o verificare în datele brute ale Direcției Centrale de Statistică, cifra rămâne de citat cu această rezervă.

În sfârșit, abrogarea. Niciunul dintre studiile consultate nu spune când a încetat să se aplice decretul, iar textul de pe portalul legislativ nu poartă mențiune de abrogare. Faptul că divorțurile urcă deja în 1973 și 1974 arată o practică judecătorească mai îngăduitoare, nu neapărat o schimbare a legii.