Scrisorile Elisabetei I: ce arată analiza a 550 de documente

Regina Elisabeta I a lăsat în urmă peste 3.000 de scrisori, iar unele dintre ele sunt celebre pentru duritatea lor. O cercetare de la Universitatea Leiden a comparat 550 dintre acestea, din deceniul 1581-1590, și ajunge la o concluzie care schimbă modul de a le citi: tonul multora a trecut prin mâna secretarilor înainte de a ajunge la destinatar.

Ce a analizat cercetarea

Autoarea studiului e Clodagh Murphy, doctorandă la Universitatea Leiden, în cadrul proiectului de cercetare FEATHERS, condus de profesoara Nadine Akkerman. Corpusul ales acoperă anii 1581-1590, adică ultimul deceniu în care Francis Walsingham a fost secretar principal al reginei.

Proiectul din care face parte cercetarea pleacă de la o idee simplă, dar cu urmări mari: în epoca modernă timpurie, producerea unui text era o treabă colectivă. Între intenția celui care semna și hârtia care pleca spre destinatar se interpuneau oameni cu propria pricepere, propriul stil și, uneori, propriile interese.

Metoda combină lucruri pe care istoricii literaturii și arhiviștii le fac de obicei separat: identificarea mâinii care a scris fiecare manuscris, compararea ciornelor cu versiunile expediate și urmărirea modificărilor de la o formă la alta. Acolo unde s-au păstrat mai multe variante ale aceleiași scrisori, se poate vedea ce a fost tăiat, ce a fost adăugat și de cine.

Câte scrisori a scris Elisabeta cu mâna ei?

Aproximativ o sută, din cele peste 3.000 păstrate. Restul au fost scrise de secretari și de copiști, după dictare sau după indicații generale, și trimise în numele reginei. Proporția nu e o surpriză pentru cine cunoaște felul în care funcționau cancelariile secolului al XVI-lea, dar ea e adesea uitată atunci când o scrisoare e citată ca mărturie directă despre firea suveranului.

Distincția contează practic. O scrisoare autografă e un document de alt rang decât o scrisoare redactată de cancelarie, chiar dacă ambele poartă semnătura reginei și exprimă voința ei politică.

Ce făceau, de fapt, secretarii?

Potrivit cercetării, nu doar transcriau. Ei formulau, așezau argumentele și alegeau registrul. Iar în unele cazuri, arată Murphy, intervențiile nu au temperat textul, ci l-au întărit: exprimarea nemulțumirii a fost ascuțită în versiunea trimisă față de ciornă.

Practica de lucru explică de ce era posibil așa ceva. Suveranul dădea, de obicei, direcția și miezul mesajului, uneori dicta pasaje întregi, după care secretarul redacta forma finală și o supunea aprobării. Între dictare și expediere puteau trece zile, iar în acest interval textul era rescris de una sau de mai multe ori. Ce ajunge la noi e ultima verigă a lanțului, nu prima.

Un exemplu discutat în cercetare privește o scrisoare adresată Mariei, regina scoțienilor, aflată pe atunci în captivitate în Anglia. Textul are un aer conciliant, dar a fost construit de Walsingham cu un scop precis, acela de a o determina pe Maria să acționeze într-un sens convenabil guvernului englez. Alte scrisori din corpus merg către Iacob al VI-lea al Scoției, fiul Mariei și viitorul rege al Angliei.

Exprimarea emoției în corespondența ei era adesea construită cu grijă de secretari.

Clodagh Murphy, Universitatea Leiden

Cine era John de Cárdenas?

Una dintre descoperirile laterale ale cercetării e identificarea unui copist până acum puțin cunoscut: John de Cárdenas, un refugiat spaniol ajuns în serviciul cancelariei engleze. A scris scrisori în numele reginei, a avut acces la secrete de stat și a folosit numele conspirativ „Ciprian”. În 1589 a fost trimis în Maroc, în împrejurări care rămân neclare, posibil ca agent.

Detaliul spune ceva despre lumea în care se nășteau aceste documente. Cancelaria elisabetană nu era doar un birou de redactare, ci și o structură de informații, în care oamenii care țineau condeiul știau, de multe ori, mai mult decât destinatarii scrisorilor.

Ce spun sursele și ce susține autoarea

Datele de bază, adică numărul scrisorilor, perioada și identificarea mâinilor, sunt verificabile în manuscrisele păstrate și țin de munca de arhivă. Interpretarea merge însă mai departe și aparține autoarei: Murphy susține că mânia din scrisorile Elisabetei nu trebuie citită ca o izbucnire de temperament, ci ca un instrument politic folosit deliberat, de regină și de consilierii ei deopotrivă.

Comunicatul Universității Leiden rezumă poziția astfel: mânia reginei nu era o trăsătură feminină, ci o tactică gândită. E o concluzie de cercetare doctorală în curs, nu un rezultat asupra căruia s-ar fi pronunțat deja breasla istoricilor, și merită tratată ca atare.

De ce contează felul în care a fost citită mânia reginei

Imaginea Elisabetei ca suverană colerică, cu accese de furie greu de stăpânit, s-a format în bună parte în istoriografia secolelor al XIX-lea și al XX-lea, care citea aceste scrisori ca mărturii psihologice directe. Interpretarea aceea purta și prejudecățile epocii în care a fost scrisă, inclusiv așteptări despre cum se poartă o femeie aflată la putere.

Asta nu înseamnă că noua citire e automat corectă și nici că Elisabeta nu se mânia niciodată. Înseamnă doar că o scrisoare de cancelarie e o sursă pentru politica de stat și pentru practicile de redactare ale vremii, și abia în al doilea rând, cu mare prudență, o sursă pentru firea celui care o semnează.

Ce nu se știe încă

• Cât din intenția reginei se păstrează în textele redactate de alții. Dictarea, indicațiile verbale și corespondența pierdută nu mai pot fi reconstituite.
• Dacă tiparul observat în deceniul 1581-1590 se regăsește și în celelalte decenii ale domniei, care încă nu au fost analizate în același fel.
• Ce anume a făcut John de Cárdenas în Maroc după 1589 și în ce calitate a fost trimis acolo.
• Dacă intervențiile secretarilor urmau instrucțiuni exprese ale reginei sau erau inițiative proprii, acceptate ulterior.

Pentru cititorul de la noi, exercițiul are un echivalent apropiat. Actele emise în aceeași perioadă de cancelariile din Țările Române treceau prin mâna logofătului și a diecilor, care aveau formulele lor fixe și obiceiurile lor de redactare. Diplomatica, disciplina care studiază aceste acte, lucrează de mult cu întrebarea cine a scris efectiv un document și ce spune scrisul despre atelierul din care a ieșit.

Rămâne o observație utilă dincolo de cazul englez. Documentele de cancelarie, oriunde ar fi ele emise, sunt produse colective. Semnătura spune cine și-a asumat textul, nu neapărat cine l-a gândit frază cu frază, iar deosebirea asta e una dintre primele lecții ale muncii cu arhivele.