Războiul lumilor, 30 octombrie 1938: cât de mare a fost panica

La 30 octombrie 1938, rețeaua CBS a difuzat o oră de radio care a intrat în toate manualele de comunicare drept dovada că presa poate stârni panică în masă. „Războiul lumilor”, prelucrarea romanului lui H. G. Wells făcută de Orson Welles, a speriat cu adevărat o parte dintre ascultători. Problema este că povestea despre amploarea panicii s-a format în presă înainte ca cineva să o cerceteze, iar cercetarea care a urmat a fost construită pe un eșantion ales dinadins dintre cei speriați.

Ce s-a difuzat la 30 octombrie 1938?

La 30 octombrie 1938, în seara de dinaintea Halloweenului, rețeaua americană CBS a transmis în direct, timp de o oră, o prelucrare radiofonică a romanului „Războiul lumilor” al lui H. G. Wells, realizată de trupa Mercury Theatre on the Air și condusă de Orson Welles. Textul era construit ca un buletin de știri întrerupt, cu corespondențe de la locul unde ar fi aterizat mașinile marțiene.

Eseul semnat de Christopher H. Sterling pentru National Recording Preservation Board al Bibliotecii Congresului, instituția care a introdus înregistrarea în registrul național în 2002, arată că emisiunea a speriat numeroși ascultători și că panica a fost vizibilă în zona New York și chiar până în Colorado. Același eseu observă două lucruri care explică de ce iluzia a funcționat: cei mai mulți dintre cei care au auzit emisiunea nu au verificat alte posturi, unde ar fi găsit programe obișnuite, și nu au remarcat indiciile de ficțiune din scenariu.

Câți oameni au ascultat, de fapt?

Aici începe partea pe care povestea populară o sare. În aceeași oră, pe NBC, era difuzat spectacolul lui Edgar Bergen cu păpușa Charlie McCarthy, pe care eseul Bibliotecii Congresului îl numește un succes de audiență copleșitor al rețelei NBC. Emisiunea lui Welles ajungea, în formularea aceluiași eseu, la puținii ascultători care nu erau fani ai lui Bergen și care ar fi putut asculta altceva.

Mulți dintre cei care au prins „Războiul lumilor” au deschis radioul târziu, după deschiderea emisiunii lui Bergen, adică exact după momentul în care fuseseră anunțate titlul și natura ficțională a piesei. Această combinație, audiență mică plus intrare la mijlocul emisiunii, este cheia întregii povești: ea explică deopotrivă de ce unii oameni s-au speriat sincer și de ce numărul lor nu putea fi cel care circulă.

Cât de mare a fost audiența nu se poate spune cu precizie din sursele folosite aici. Nici eseul Bibliotecii Congresului, nici studiile academice citite nu dau o cifră de ascultători, iar motivul este el însuși o informație: datele care ar fi putut măsura lucrul nu au fost niciodată publicate.

Ce spun documentele: cum a fost făcut studiul lui Cantril

Cartea care a fixat povestea în memoria publică este „The Invasion from Mars: A Study in the Psychology of Panic”, semnată de Hadley Cantril, cu mențiunea de colaborare pentru Hazel Gaudet și Herta Herzog, apărută la Princeton University Press în 1940. Despre felul în care a fost făcută avem astăzi o reconstituire detaliată: studiul lui Jefferson Pooley și Michael J. Socolow din International Journal of Communication, apărut în 2013, și capitolul semnat de aceiași autori în volumul colectiv „War of the Worlds to Social Media”, publicat de editura Peter Lang. Precizăm că descrierea de mai jos vine din aceste două lucrări, nu din lectura cărții lui Cantril.

Primul element este eșantionul. Capitolul semnat de Pooley și Socolow arată că Herta Herzog a intervievat 135 de ascultători din zona Princeton, dintre care peste o sută fuseseră aleși anume pentru că declaraseră că fuseseră speriați de emisiune. Un eșantion construit astfel poate descrie bine cum se sperie oamenii, dar nu poate măsura câți s-au speriat.

Al doilea element este ancheta care ar fi putut da cifra. Frank Stanton, de la CBS, a comandat un sondaj realizat prin interviuri la domiciliu, nu la telefon, de către firma Hooper Holmes. Datele acelui sondaj nu au fost publicate niciodată. Potrivit studiului din 2013, materialul lui Stanton a furnizat totuși cea mai mare parte a dovezilor pentru teza despre „capacitatea critică” a ascultătorilor și despre legătura ei cu nivelul de educație.

Al treilea element este intenția. Potrivit lui Pooley și Socolow, Hadley Cantril a vândut cercetarea Fundației Rockefeller punând accentul pe dimensiunea și pe întinderea națională a panicii, iar în cartea tipărită a exagerat amploarea fenomenului, ținând la un stil de scriitură dramatic și la o împărțire pe capitole în același registru. Promovarea cărții o prezenta drept o „mystery-adventure story of the American people”.

A fost panică la scară națională?

Să despicăm afirmația în trei, cum cer regulile casei. Ce spune legenda: în seara de 30 octombrie 1938, America a intrat în panică, mulțimi au fugit pe șosele, iar radioul s-a dovedit o armă de manipulare în masă. Ce spun documentele: lucrarea care a produs această imagine și-a exagerat singură obiectul, pe un eșantion ales dinadins dintre cei speriați, în timp ce ancheta care ar fi putut da proporția reală a rămas nepublicată, iar emisiunea pierdea confortabil audiența în fața concurenței de pe NBC.

Ce rămâne, atunci, adevărat? Că frica a fost reală pentru o parte dintre ascultători. Eseul Bibliotecii Congresului consemnează că aproximativ 60 la sută dintre posturile care au preluat programul au trebuit să difuzeze anunțuri pentru a-i liniști pe ascultătorii intrați în panică. Aceasta este o cifră despre posturi, nu despre oameni, dar ea arată că reacția a existat și a fost suficient de serioasă pentru a cere un răspuns pe loc.

Merită spus apăsat și invers: lipsa unei măsurători nu dovedește că nimeni nu s-a speriat. Absența dovezii pentru panica națională este absență, nu dovada contrariului. Pooley și Socolow arată, de altfel, că însăși cartea lui Cantril oferă o descriere mult mai nuanțată a influenței presei decât sugerează eticheta de „glonț magic” lipită mai târziu pe ea, iar rezultatele lui Herzog și Gaudet indicau efecte slabe ale mass-mediei, temperate de factori de context și individuali.

Ce s-a întâmplat a doua zi?

Reacția publică a venit rapid și pe trei căi. Emisiunea a ajuns pe prima pagină a New York Times, iar studiul din 2013 reproduce și prima pagină a tabloidului New York Daily News din 31 octombrie 1938. În aceeași zi de 31 octombrie, președintele Comisiei Federale a Comunicațiilor a numit emisiunea și impactul ei larg „regretabile”. Orson Welles, la rândul lui, s-a arătat surprins când i s-a spus ce se întâmplase și a tratat piesa ca pe o simplă farsă de ajun de Halloween.

Cu alte cuvinte, povestea despre panică s-a format în presă înainte să fie cercetată de cineva. Cronologia aceasta contează, fiindcă studiul care avea să devină clasic a fost construit pe un teren pregătit deja de titluri de ziar. Pooley și Socolow îl identifică drept sursa neîndoielnică a primelor relatări din presa de la Princeton, în noiembrie 1938 și ianuarie 1939, care îi promovau rolul în cercetare.

De ce a supraviețuit povestea?

Pentru că a fost utilă. Studiul din 2013 arată că „The Invasion from Mars” a fost citită drept o cercetare despre efecte directe, așa a fost preluată de Lowery și DeFleur în 1983 și așa a intrat în manuale, devenind exemplul standard pentru ideea că presa acționează asupra publicului ca un glonț. Legăturile cărții cu Paul Lazarsfeld, cu Herzog, cu Gaudet și cu Stanton au fost, în bună parte, uitate.

Rezultatul este un caz rar în care o eroare de interpretare a devenit mai influentă decât cercetarea pe care o interpreta. Emisiunea din 30 octombrie 1938 rămâne, așadar, importantă pentru două motive diferite: ca moment în care radioul a arătat ce poate face formatul de buletin de știri și ca studiu de caz despre felul în care o poveste bine scrisă despre panică se transmite mai departe decât cifrele care o contrazic.

o simplă farsă de ajun de Halloween

Orson Welles, în redarea eseului publicat de National Recording Preservation Board, Biblioteca Congresului