Cloșca cu puii de aur: chiar este un tezaur dacic?

Cloșca cu puii de aur este, probabil, cel mai cunoscut tezaur de pe teritoriul României, iar despre el se spune, cu o siguranță care nu se clintește, că ar fi o comoară rămasă de la daci. Un titlu de presă din 2022 îl numește direct „comoara moștenită de la daci care s-a răzbunat pe cei care au descoperit-o”. Verificăm mai jos trei lucruri: cine a îngropat piesele, când au fost făcute și de unde vine povestea cu blestemul.

Ce se afirmă despre cloșca cu puii de aur

Numele popular acoperă tezaurul descoperit în 1837 la Pietroasele, în județul Buzău, și vine de la fibula cea mare, cu cap de vultur, însoțită de altele mai mici. În jurul lui circulă patru afirmații care se repetă de decenii: că ar fi dacic, că ar fi fost cel mai bogat tezaur din lume până la descoperirea mormântului lui Tutankhamon, că ar fi blestemat și că ar fi aparținut regelui vizigot Athanaric.

Prima dintre ele este și cea mai răspândită. Apare în titluri de ziar, în postari și în ghiduri turistice, iar logica ei pare simplă: dacă aurul a fost găsit în pământul de la noi, înseamnă că a fost al celor care trăiau aici. Problema e că între daci și tezaur stau vreo trei sute de ani.

De unde vine povestea: martie 1837, Dealul Istrița

Potrivit Muzeului Național de Istorie a României, care deține piesele, tezaurul a fost găsit în martie sau aprilie 1837 de doi țărani, Ion Lemnaru și Stan Avram, care scoteau piatră din Dealul Istrița. Poveștile despre blestem pornesc chiar de aici, fiindcă ce a urmat a fost urat.

Piesele au ajuns la un antreprenor pe nume Verussi, care a spart o parte din ele cu toporul, ca să le care mai ușor. Din tezaurul alcătuit inițial din 22 de piese, autoritățile au mai putut recupera doar 12, în bună măsură datorită intervenției banului Mihalache Ghica. Zece piese s-au pierdut atunci, definitiv.

A doua lovitură a venit la sfârșitul lui noiembrie 1875, când tezaurul a fost furat din vitrina Muzeului de Antichități, pe atunci în clădirea Universității. Personalul uitase să pună vitrina în regimul de siguranță de noapte. Piesele au fost recuperate la începutul lui 1876, dar unele grav avariate; colanul cu inscripție a fost cel mai lovit, o mare parte din el fiind topită, iar inscripția rămânând ruptă în două fragmente.

Pe acest șir de nenorociri reale, spărtură, furt, mutilare, s-a clădit ideea de blestem. Fiecare episod are însă o cauză omenească documentată: lăcomia unui cumpărător, neglijența unui paznic, graba unui hoț.

Ce arată dovezile

Argumentul decisiv stă pe colan. Este singura piesă cu inscripție din cele 12 păstrate și, tocmai de aceea, cea mai studiată. Literele nu sunt dacice și nici latine, sunt rune germanice. Citirea considerată cea mai probabilă este „Gutan(e) Iowi hailag”, adică, aproximativ, „consacrat lui Jupiter al goților”. Cuvântul hailag, sfânt, dă piesei o dimensiune de cult.

Apoi vine datarea, piesă cu piesă. Muzeul așază patera, marele platou de aur, în jurul anului 360, urciorul la sfârșitul secolului al IV-lea sau începutul celui de-al V-lea, iar vasele poligonale, fibulele și colanele, probabil, în prima jumătate a secolului al V-lea. Cele 12 piese păstrate cântăresc împreună aproape 19 kilograme, iar platoul singur trece de 7,6 kilograme.

Al treilea șir de dovezi vine chiar din satul Pietroasele. Fișa sitului din Repertoriul Arheologic Național descrie acolo un castru roman de 160 pe 130 de metri, cu ziduri groase de trei metri, cărămizi ștampilate ale Legiunii a XI-a Claudia și un edificiu cu hipocaust la vreo 400 de metri est. După ce soldații romani au plecat, în interiorul fortificației s-au săpat bordeie atribuite culturii Sântana de Mureș și Cerneahov, iar materialele se datează în secolul al IV-lea. La sud de castru a fost identificată o necropolă cu 22 de morminte din sfârșitul secolului al IV-lea și primul sfert al secolului al V-lea.

Cu alte cuvinte, tezaurul nu a apărut într-un loc gol. A apărut într-un peisaj arheologic de secol IV și V, roman târziu și germanic, exact epoca pe care o indică și runele, și stilul pieselor. Dacia fusese cucerită de romani în 106 și părăsită oficial pe la 271. Ca să fie dacic, tezaurul ar trebui să fie cu vreo trei secole mai vechi decât spun piesele despre ele însele.

Cum s-a transformat povestea

La început, atribuirea a fost germanică și precisă. Runele au indicat goții, iar izvoarele scrise, mai ales Ammianus Marcellinus, au fost citite în cheia refugiului vizigoților în Imperiu, ceea ce a dus la legătura cu Athanaric și la ideea că tezaurul ar fi fost îngropat cel mai târziu în 381. Pe această bază s-a scris mult, inclusiv monografia în trei volume publicată de Alexandru Odobescu la Paris între 1889 și 1900, una dintre marile lucrări de arheologie ale secolului al XIX-lea.

Cercetarea de mai târziu a mutat însă depunerea mai jos, în prima jumătate sau la mijlocul secolului al V-lea, ceea ce face posibilă și o atribuire ostrogotă. Deci nici măcar varianta „tezaurul lui Athanaric” nu mai stă în picioare așa cum stătea acum o sută de ani.

Ideea dacică nu vine din cercetare, ci din afara ei. Aurul mult și pământul de aici au fost de ajuns ca, într-o anumită tradiție, orice tezaur găsit între Carpați și Dunăre să devină dacic. Cloșca cu puii de aur a intrat în această serie și a rămas acolo, sprijinită de repetiție, nu de dovezi.

Ce rămâne întrebare legitimă

Faptul că tezaurul nu e dacic nu înseamnă că totul e lămurit. Atribuirea exactă, vizigotă sau ostrogotă, rămâne în discuție, fiindcă depinde de datarea depunerii. Nu se știe cine a îngropat piesele, nici dacă ele formau un tot de la început sau fuseseră strânse din mai multe surse: patera și fibulele nu sunt din aceeași generație.

Rămâne deschisă și întrebarea unde s-au lucrat piesele. Studiul Rodicăi Oanță-Marghitu despre gemele tezaurului, publicat în 2025 în Materiale și cercetări arheologice, arată că pietrele montate pe obiecte sunt încă o sursă de informație puțin folosită. Și, bineînțeles, nimeni nu știe cum arătau cele zece piese distruse în 1837: despre ele avem doar descrieri.

Mai este ceva ce nu trebuie sărit. Faptul că tezaurul nu aparține dacilor nu micșorează cu nimic ce au fost dacii, iar faptul că e germanic nu îl face străin de istoria noastră. A fost îngropat aici, lângă un castru roman și o așezare de secol IV, în secolele în care spațiul de la nordul Dunării era un loc prin care treceau și în care se opreau puterile vremii. Recuperarea lui în 1837, apoi în 1876, și monografia lui Odobescu sunt, la rândul lor, capitole din istoria arheologiei românești.

Cum recunoști o poveste umflată

Trei semne se văd și aici, și la aproape orice tezaur devenit legendă.

• Atribuirea etnică vine înaintea datarii. Când un text spune mai întâi al cui era un obiect și abia pe urmă, dacă mai spune, din ce secol este, ordinea e inversată. Datarea se face pe piesă, atribuirea vine după.
• Nenorocirile devin blestem. Un furt, o spargere și o neglijență sunt trei fapte cu autori cunoscuți. Puse cap la cap și povestite la trecut nedefinit, devin soartă.
• Cifrele cresc fără sursă. „Cel mai bogat tezaur din lume până la Tutankhamon” sună impresionant, dar nu există nicio măsurătore care să susțină un asemenea clasament, iar ce s-a păstrat cântărește sub 19 kilograme.

Cloșca cu puii de aur se poate vedea și astăzi la Muzeul Național de Istorie a României. Este, oricum ai lua-o, una dintre cele mai importante descoperiri de aur din Europa epocii migrațiilor. Nu are nevoie de o poveste în plus.