Dimitrie Gusti, 30 octombrie 1955: ce a lăsat Școala sociologică

La 30 octombrie 1955 a murit, la București, Dimitrie Gusti. Lăsa în urmă un muzeu în aer liber deschis în 1936, un fond de arhivă din care se scriu încă studii și o metodă de cercetare a satului care i-a adus deopotrivă recunoaștere europeană și acuzația că a lucrat pentru propaganda regală. Dimitrie Gusti este, până astăzi, cazul rar al unui savant român care a reușit să obțină bani, oameni și legi pentru ideea lui.

Cine a fost Dimitrie Gusti?

Dimitrie Gusti a fost sociologul care a transformat satul românesc în obiect de cercetare sistematică și a construit instituțiile necesare pentru asta. S-a născut la 13 februarie 1880 la Iași și a murit la 30 octombrie 1955. Pagina Institutului Cultural Român arată că a studiat la universități din Germania și Franța între 1900 și 1909, mai întâi la Leipzig, ca student al filosofiei morale, apoi la Berlin, unde perioada 1904-1909 a fost în bună măsură sociologică, și că și-a luat doctoratul în filosofie în 1904, cu teza „Egoismus und Altruismus”.

A fost profesor la universitățile din Iași și București, ministru al învățământului, membru și președinte al Academiei Române. Articolul lui Constantin Schifirneț din Revista română de sociologie pune la 1910 lecția inaugurală de la Iași, în care Gusti și-a schițat programul de sociologie, etică și politică. Restul vieții lui a fost, în mare parte, punerea acelui program în aplicare.

Ce a fost cercetarea monografică și cum funcționa?

Cercetarea monografică a însemnat coborârea unei echipe interdisciplinare într-un sat, pentru câteva săptămâni, cu scopul de a-l descrie întreg. Studiul lui Zoltán Rostás din Revista română de sociologie urmărește campaniile una după alta și arată cum metoda s-a inventat din mers: la Goicea Mare, în 1925, prima cercetare de grup; la Rușețu, în 1926, primul chestionar și plenarele din „sala luminoasă”; la Nerej, în 1927, observația din casă în casă; la Fundu Moldovei, în 1928, împărțirea pe echipe, fișierul comun și primul muzeu sociologic; la Drăguș, în 1929, monografia socotită cea mai completă.

Fișa oficială a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” enumeră satele cercetate între 1925 și 1935: Fundu Moldovei în Suceava, Nereju în Vrancea, Drăguș în Brașov, Dragomirești în Maramureș, Clopotiva în Hunedoara, Runcu în Gorj, Rușețu în Buzău. Rostás adaugă Cornova, în Basarabia, în 1931, campaniile de redactare de la Făgăraș din 1932-1933, când Gusti lipsea fiind ministru, și reluarea la Șanț, în Năsăud, în 1935.

Scara la care Gusti voia să ajungă se vede într-o singură cifră din articolul Laurei-Rodica Hîmpă, publicat în Studii de biblioteconomie și științele comunicării: România avea 15.291 de sate, în care trăia 79,9 la sută din populație. Gusti scria, în 1937, că „Știința națiunii va trebui să se bazeze pe studiul amănunțit al tuturor satelor”. Niciun colectiv nu putea face asta, iar aici intervine a doua jumătate a proiectului: echipele.

Ce spun documentele despre echipele regale studențești

Articolul Hîmpă este construit pe fondul Fundației Culturale Regale „Principele Carol” de la Arhivele Naționale Istorice Centrale și dă cifrele creșterii, an după an: 12 echipe în 1934, 25 în 1935, 47 în 1936, 75 în 1937, 99 în 1938 și 125 în 1939, după legea serviciului social. Gusti a fost director general al fundației din 1934 până în 1939.

Aceleași documente arată și ce făceau echipele, dincolo de anchetă. Pentru expoziția din 1936 sunt consemnate 161.190 de consultații medicale, 1.943 de operații, 23.712 gospodării vizitate, 53 de biblioteci sătești înființate și 9.819 cărți donate. La echipe au lucrat, pe facultăți, 216 studenți de la Litere, 215 de la Teologie, 203 de la Agronomie, 200 de la școala de menaj, 198 de la Medicină, 170 de la Medicină Veterinară și 115 de la Academia de Educație Fizică, alături de 324 de medici, 178 de agronomi, 136 de medici veterinari și 37 de ingineri silvici.

Cifrele acestea spun două lucruri în același timp. Întâi, că monografia nu era doar descriere: ea venea cu medic, cu agronom și cu bibliotecă. Al doilea, că un asemenea aparat avea nevoie de bani și de acoperire politică, iar acestea veneau de la Casa Regală.

Muzeul Satului: cât a durat, de fapt, construcția?

Muzeul Satului Românesc este cea mai vizibilă rămășiță a școlii. Fișa muzeului arată că echipele conduse de Gusti și de H. H. Stahl au început să cumpere construcții țărănești și obiecte de gospodărie din satele cercetate în martie 1936, că deschiderea oficială a avut loc la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, și că publicul a fost primit de la 17 mai 1936. Henri H. Stahl și Victor Ion Popa au supravegheat remontarea caselor, cu meșteri aduși din satele de origine, iar Popa a făcut și planul de amplasare.

Aici sursele se despart la o cifră mică, dar verificabilă. Articolul Hîmpă spune că muzeul a fost construit în aproximativ două luni, iar studiul Rostás spune că meșterii au refăcut casele în patru luni. Dacă numărătoarea pornește de la achizițiile din martie, cele două luni se potrivesc cu deschiderea din 10 mai; dacă pornește mai devreme, se potrivesc cele patru. Fără un grafic de lucrări publicat, deosebirea rămâne deschisă.

Dimensiunile sunt, în schimb, documentate limpede. Între 1936 și 1940 muzeul avea 4,5 hectare și 33 de complexe autentice, inclusiv o biserică adusă din Dragomirești. Astăzi are 9 hectare, 62 de complexe și 223 de construcții, dintre care 40 de case, 165 de anexe, 3 biserici și 15 instalații tehnice și ateliere, cu un inventar de 17.000 de obiecte. Hîmpă mai arată că la 4 martie 1936 s-a depus o cerere de 2.000.000 de lei pentru muzeu.

A fost știință sau propagandă?

Aceasta este disputa reală din jurul lui Gusti, iar ea nu se rezolvă prin alegerea unei tabere. Studiul Rostás susține că activitățile școlii au avut în același timp funcții științifice și funcții de propagandă, fiind legate de strategia culturală și politică a regelui Carol al II-lea, care folosea fundația regală și echipele studențești pentru a promova cultura rurală și pentru a contracara Legiunea Arhanghelului Mihail în rândul tinerilor. Rostás pune la îndoială și declarațiile publice ale lui Gusti despre un muzeu care arată satul „așa cum este”, pe care le citește drept mesaje politice adresate publicului cultivat și politicienilor.

Critica a venit însă și din interiorul mediului sociologic. Articolul Schifirneț consemnează că, în 1937, D. C. Amzăr vorbea despre „falimentul sociologiei monografice” ca știință a realității sociale și susținea că metoda monografică venea de la Le Play, nu de la Gusti, și că o știință a națiunii nu putea fi decât decorativă. Stahl, Anton Golopenția și Traian Herseni l-au apărat în paginile revistei Sociologie românească.

Pe fond, Schifirneț arată că Gusti a construit un sistem, nu doar eseuri: conceptul central este voința socială, iar formula lui este voința plus cadrele egal manifestări, cu patru tipuri de manifestări, economice, spirituale, juridice și politico-administrative. Același articol observă însă că Gusti nu a publicat niciodată un tratat complet, că și-a păstrat nerevizuită definiția națiunii din 1919 și că a neglijat în mare măsură identitatea națională. Despre acuzația cea mai grea, Schifirneț este explicit: Gusti nu a fost naționalist.

Ce a rămas și ce s-a pierdut după 1955

Proiectul a fost tăiat de două ori. Întâi de război: congresul internațional de sociologie pe care Gusti îl pregătea la București, fixat pentru 29 august 1939, nu s-a mai ținut. Apoi de regimul comunist, care a persecutat membrii școlii. Facultatea de științe sociale pe care Gusti o propunea nu a fost niciodată înființată.

A rămas muzeul, care a trecut el însuși prin schimbări: s-a redeschis în 1948, sub conducerea lui Gheorghe Focșa, a fost comasat în 1978 cu Muzeul de Artă Populară al Republicii Socialiste România, devenind Muzeul Satului și de Artă Populară până în martie 1990, iar după 1989 și-a recăpătat independența, despărțindu-se de Muzeul Țăranului Român. A rămas, de asemenea, arhiva: fondul Fundației Culturale Regale „Principele Carol” de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, din care se scriu astăzi studii. Gusti a murit la 30 octombrie 1955, la 75 de ani, lăsând în urmă o metodă care a fost copiată și contestată, dar nu ignorată.

Știința națiunii va trebui să se bazeze pe studiul amănunțit al tuturor satelor

Dimitrie Gusti, 1937, citat de Constantin Schifirneț în Revista română de sociologie