Câți oameni a ucis Vlad Țepeș: drumul unei cifre

Cifrele din dosarul lui Vlad Țepeș merg de la 41 de oameni, numărați de un dușman al lui, până la o sută de mii, declarați de un episcop la paisprezece ani după fapte. Capitolul acesta ia fiecare cifră la rând și întreabă cine a rostit-o, când și pe ce se sprijină. La întrebarea câți oameni a ucis Vlad Țepeș răspunsul nu este o cifră, ci o socoteală cu margini.

Câți oameni a ucis Vlad Țepeș?

Nimeni nu știe, iar lucrul acesta nu este o eschivare, ci starea documentelor. Din toată domnia lui se cunosc două cifre de oameni uciși care stau pe acte, nu pe povestiri: 41 de negustori sași trași în țeapă în 1459 și 31 de otomani prinși la Giurgiu în februarie 1462. Șaptezeci și doi de oameni. Tot restul este fie declarație de parte, fie estimare de cercetător.

Cifrele mari sunt șase și vin din șase locuri deosebite. Vlad însuși, în scrisoarea trimisă de la Giurgiu la 11 februarie 1462, dă 23.884, iar a doua copie a scrisorii dă 23.889. Un raport trimis din Veneția cardinalului Francesco Gonzaga, în martie 1462, pune victimele campaniei la 21.660. Laonic Chalcocondil scrie despre vreo douăzeci de mii de oameni pe câmpul de lângă Târgoviște, cu rezerva „precum se spunea” pusă de el însuși în text. Pamfletul german din 1463 urcă la 25.000 de trași în țeapă. Episcopul Nicolae de Modruș vorbește de 40.000. Iar în 1476, Gabriele Rangoni ajunge la 100.000.

Între aceste cifre se amestecă două lucruri care nu sunt același lucru: morții unei campanii militare și oamenii trași în țeapă. Scrisoarea de la Giurgiu este un bilanț de raid pe Dunăre și nu pomenește nicio țeapă; țepele apar întâi în pamfletul german. Cea mai amănunțită încercare de a despărți cele două socoteli este studiul lui Dénes Harai, de la Universitatea din Pau, publicat la 23 septembrie 2025 în Transactions of the Royal Historical Society. Concluzia lui, pe care o luăm pe rând mai jos: tragerile în țeapă documentabile sau deductibile din izvoare se adună la ceva peste 2.000, dintre care între 1.600 și 1.700 pe câmpul de la Târgoviște, strânse în șase ani de domnie.

Despre mărimea oștilor, altă discuție de cifre, am scris la capitolul despre războiul din 1462.

De unde vine cifra de 40.000?

De la un episcop dalmat care se afla, în anii 1463 și 1464, la Buda, adică în orașul în care Vlad era ținut sub arest de Matia Corvin. Nicolae de Modruș, Nikola Modruški în croată, născut pe la 1427 lângă Kotor și mort la Roma în 1480, era un umanist cu carieră în slujba papalității. Harai scrie limpede de unde vine cifra: episcopul a auzit-o la curtea regelui.

Cine spune ce, în lanțul acesta, se poate urmări. Castillia Manea-Grgin a dedicat subiectului un studiu în revista Povijesni prilozi, numărul 28 din 2005, la paginile 106-133, scos de Institutul Croat de Istorie. Din rezumatul publicat de autoare reiese că însemnările despre Vlad stau în lucrarea „De bellis Gothorum”, pusă pe la 1473 și 1474, și că relatarea despre cruzimi i-a venit, cel mai probabil, de la Matia Corvin, care la rândul lui se putea sprijini pe povestirile sașilor din Transilvania. Lucrarea a rămas, în cea mai mare parte, în manuscris, în afară de o bucată despre români tipărită în 1937. Studiul croat nu l-am citit integral; îl dăm după rezumat.

Pus cap la cap, drumul cifrei de 40.000 arată așa: o informație auzită la curtea celui care îl arestase pe Vlad, scrisă pe hârtie aproape un deceniu mai târziu, într-o carte care nici astăzi nu este tipărită întreagă. Lista operelor lui, așa cum o publică Institutul de Filosofie din Zagreb, confirmă datarea lui „De bellis Gothorum” la 1473-1474. Descrierea pe care același episcop i-a lăsat-o despre chipul domnului este subiectul unui capitol de mai departe al dosarului.

De unde vine cifra de 100.000?

Tot de la un episcop, la paisprezece ani după cel dintâi. Gabriele Rangoni, episcop al Transilvaniei între 1472 și 1475 și al Agriei din 1475 până în 1486, pune în 1476 numărul total al tragerilor în țeapă la 100.000. Anul nu este oarecare: 1476 este anul în care Vlad își ia a treia domnie și moare.

Lucrul care schimbă greutatea cifrei este felul în care a fost făcută. Harai arată, urmându-l pe Meirion James Trow, că cei 100.000 ai lui Rangoni nu sunt o observație, ci o adunare: episcopul pune laolaltă diferitele socoteli de victime care circulau în relatările sașilor din Transilvania. O sumă de sume, fiecare dintre ele nenumărată la rândul ei. Paginile din Radu R. Florescu și Raymond T. McNally și din Ștefan Andreescu, pe care se sprijină atribuirea, le-am luat din citările lui Harai, nu din cărțile înseși, și le dăm ca atare.

Deosebirea dintre cele două cifre bisericești este, de fapt, de natură. Cea de 40.000 este o vorbă auzită la o curte. Cea de 100.000 este o operație aritmetică făcută pe vorbe auzite. Niciuna nu are la capăt un om care a numărat.

Cum a ajuns o greșeală de copist să dea 100.000 de turci uciși într-o noapte?

Există un al doilea 100.000, cu totul deosebit de cel al lui Rangoni, și drumul lui a fost demonstrat acum o sută treizeci de ani, de Ioan Bogdan, în cartea lui din 1896. Este cel mai curat exemplu din dosar despre felul în care se naște o cifră.

Martorul este Konstantin Mihailović din Ostrovița, sârbul care a făcut campania din 1462 ca ienicer și care a scris mai târziu, în Polonia, niște amintiri. Despre atacul de noapte asupra taberei otomane el spune, în textul polon, că oamenii lui Vlad au doborât „kilka tysiąc” turci, adică vreo câteva mii. În manuscrisul de la Berdiciv, una dintre copiile textului, formula a fost citită și scrisă „sto tysięcy”, o sută de mii. Bogdan arată ce a urmat:

Și aceasta a fost destul, ca manualele noastre de școală să ridice numai decit suma Turcilor căzuți în luptă la 100,000.

Ioan Bogdan, Vlad Țepeș, 1896, p. 25

Manualul pe care îl numește el este al lui Docilescu, în ediția din 1894, la pagina 43. Iar argumentul cu care demontează cifra nu este de gust, ci de aritmetică. Vlad are o oaste de cel mult 25.000 până la 30.000 de oameni; atacă un corp de armată dat de izvoare la 250.000; omoară într-o singură noapte 100.000 de oameni, apoi fuge în Transilvania. Bogdan întreabă simplu cum se potrivesc lucrurile acestea între ele. Și mai adaugă ceva: greșeala se putea observa ușor, fiindcă tot în același izvor scrie că la trecerea Dunării turcii au pierdut numai 250 de ieniceri. Un text care numără 250 de morți într-o luptă nu poate da 100.000 în alta, fără ca cineva să se oprească și să recitească.

Bogdan nu se oprește la cifra asta. În prefață arată de unde veneau aprecierile din manualele de școală ale vremii lui: din Ion Heliade Rădulescu și din August Treboniu Laurian. Heliade urcase oastea turcească la 250.000 de oameni, născocise două tratate și mutase invazia la 1464; despre o frază celebră a lui, în care Vlad își apără românii ca o tigroaică puii, Bogdan scrie că fiecare cuvânt din ea este o neexactitate. Toate acestea, observă el, după ce Johann Christian von Engel expusese domnia lui Vlad, cu șaizeci de ani mai înainte, după izvoare și fără exagerări.

Așadar, în dosarul cifrelor lui Vlad Țepeș sunt două sute de mii care arată la fel și nu au nimic în comun: una este suma unui episcop, cealaltă este o literă greșită într-o copie de manuscris, intrată apoi în cărțile de școală românești.

Ce cifre trimiteau diplomații de la Constantinopol?

Pe 28 iulie 1462, Domenico Balbi, bailul Veneției la Constantinopol, trimite Signoriei un raport despre campania sultanului în Țara Românească. Textul este tipărit în colecția Monumenta Hungariae Historica, în volumul de documente diplomatice din vremea regelui Matia, la documentul 105, paginile 167-169, și l-am citit acolo, în italiana lui de cancelarie. Scrisoarea este un depozit de cifre, și tocmai de aceea e instructivă.

Balbi începe prin a-și cere iertare: corabia lui a fost ținută în port de la 27 martie încoace, iar cei care umblă pe uscat sunt căutați să nu ducă scrisori cu știri. Apoi vine ce a aflat. Sultanul a trecut în Valahia și a găsit țara golită de oameni și de orice fel de hrană, toți retrași la munte și în locuri întărite. Vlad, cu vreo treizeci de mii de oameni, a lovit tabăra de două ori. Un Hali beg, întorcându-se dintr-o pradă, luase vreo 1.500 de prinși, numai femei și copii; cu vreo optzeci de mii de oameni, s-a întâlnit la o trecătoare cu valahii obosiți, și din bătaia aceea au murit, scrie Balbi, vreo cinci mii de valahi și vreo cincisprezece mii de turci. Iar la urmă, despre contingentul lăsat în țară pe lângă fratele lui Vlad, adaugă fraza aceasta:

Acum se spune că a fost prins cu vreo patru mii de turci și pus în țeapă.

Domenico Balbi, Constantinopol, 28 iulie 1462

Șase cifre într-o singură scrisoare, toate auzite în capitala otomană, de un om care recunoaște că nu are cum să afle mare lucru. Cifra cu țeapa, singura din dosar care dă patru mii de oameni dintr-o dată, este introdusă de autorul ei cu „se spune”. În copia tipărită, fraza este și gramatical nesigură: nu se vede limpede cine a fost prins, comandantul sau toată ceata lui. Harai o tratează ca pe un zvon, nu ca pe o relatare, și tot așa o dăm și noi.

Cum se măsoară o exagerare?

Până în 2025 nimeni nu încercase să pună o măsură pe exagerarea din izvoarele despre Vlad. Că ele exagerează spuseseră mulți: Trow în 2004, Robert Easton în 2008, Matei Cazacu în ediția lui din 2017, Peter Mario Kreuter în 2018. Niciunul nu a dat o metodă. Harai a încercat una, iar metoda se poate verifica pas cu pas.

Rata de verosimilitate, de unde vine

Punctul de plecare sunt cele două episoade în care o cifră de pamflet poate fi pusă față în față cu o cifră dintr-un act de epocă. La negustorii din Brașov și din Țara Bârsei, arestați în Țara Românească în primele luni ale anului 1459, pamfletul german dă șase sute de trași în țeapă, iar scrisoarea lui Dan al III-lea, din 2 aprilie 1459, scrisă de un dușman al domnului, numără patruzeci și unu. Raportul este de șapte la sută. La boierii chemați la masa de Paști a anului 1459, pamfletul dă cinci sute, iar Trow și Cazacu, socotind după mărimea încăperii de la Târgoviște, de doisprezece metri pe șapte, coboară la patruzeci sau cincizeci. Sub zece la sută.

Al treilea reper vine dintr-un recensământ. În 1460, la 24 august, Vlad a prădat Țara Amlașului, pe care pamfletul o dă măcelărită cu totul. Ducatul avea opt localități, între care Săliștea, Tilișca, Galeșul și Vale, și o populație socotită la vreo 1.190 de oameni. Recensământul din 1488, publicat de Albert Berger în 1894, numără acolo 219 gospodării și nouăsprezece case goale, adică opt la sută. Din aceste trei măsurători Harai scoate o rată de verosimilitate de 8 până la 8,5 la sută, pe care o aplică acolo unde nu are nimic altceva.

Tabelul, episod cu episod

Tabelul publicat de el, la pagina 14 a studiului, este partea care se poate verifica cel mai repede, fiindcă marchează fiecare rând: cu o stea, cifrele scoase direct din documente, cu două stele, cele estimate cu rata de mai sus. Pentru 1459: negustorii sași arestați în Țara Românească, 41; alți sași arestați, 24-26; boierii munteni de la Târgoviște, 40-50. Pentru 1460: oamenii din ducatul Amlașului, 95-101; cei din ducatul Făgărașului, 800-850; sașii din Tălmaciu, 12-13. Pentru 1462: otomanii prinși la Giurgiu, 31. Totalul tabelului: între 1.043 și 1.112 oameni.

Peste tabel vin două episoade petrecute în afara capitalei. O cronică păstrată la abația din Melk, citată de Cazacu, spune că două sute de oameni au fost trași în țeapă lângă capela Sfântului Iacob, la Brașov. Iar scrisoarea lui Balbi vorbește de patru mii. Trecute prin aceeași rată, cele două adaugă între 330 și 360 de victime. Totalul general, la Harai, trece puțin peste 2.000 de oameni trași în țeapă în toată domnia.

Raportările pe care le face el singur sunt cele care spun cel mai mult. Cei peste 2.000 sunt cinci la sută din cei 40.000 ai lui Nicolae de Modruș și doi la sută din cei 100.000 ai lui Rangoni. Și sunt de unsprezece ori mai puțini decât cele 23.889 de capete socotite în propria scrisoare a domnului. De aici concluzia lui, scrisă apăsat: tragerea în țeapă nu a fost, la Vlad, o unealtă de ucidere în masă, ci una de pedeapsă publică, folosită mai des decât la vecini, dar cu un număr mediu de victime pe episod asemănător cu al lor.

Ce nu rezolvă metoda lui Harai

O metodă se judecă și după ce nu poate face, iar aici lucrurile trebuie spuse pe față, fiindcă studiul este nou și a fost preluat repede.

Rata de 8 până la 8,5 la sută este scoasă din trei situații și aplicată apoi la episoade despre care nu se știe nimic altceva. Autorul însuși scrie asta: în cazurile în care alte date lipsesc cu desăvârșire, cifra obținută arată un plafon de sus rezonabil, nu un rezultat. Deci 800-850 de oameni la Făgăraș nu înseamnă opt sute de morți, înseamnă că nu au putut fi mai mulți de atâția.

Reperul de la Amlaș, pe care se sprijină rata, este cel mai discutabil dintre cele trei. Cele nouăsprezece case goale sunt numărate în 1488, la douăzeci și opt de ani după năvala din 1460, iar o casă goală în 1488 poate avea și alte pricini decât un om tras în țeapă în 1460: moarte, mutare, epidemie, sărăcie. Harai scrie, prudent, că procentul „ar putea sugera” o proporție asemănătoare de execuții. Observația este a noastră, scoasă din propria lui formulare: rata stă pe o posibilitate, nu pe o măsurătoare.

Mai departe, dintre cele șapte rânduri ale tabelului, numai două sunt luate din documente, cele cu 41 și cu 31. Restul sunt estimări. Iar rândul cel mai greu, cei 800-850 de la Făgăraș, este și cel mai estimat: documentele numesc doar două sate pustiite, Șercaia și Părăul, într-un act al lui Matia Corvin din 3 decembrie 1462. Cu 65 de sate în ducat și cu vreo 150 de locuitori în mediu pe sat, de aici ies cel puțin trei sute de oameni lipsiți, nu opt sute.

În sfârșit, starea dezbaterii, la data scrierii acestui capitol, 30 octombrie 2026: nu am găsit niciun răspuns academic publicat la studiul lui Harai. Apărut la 23 septembrie 2025, el stă deocamdată singur. Ceea ce înseamnă că este cea mai bună socoteală de care dispunem și, în același timp, o socoteală necântărită încă de alții.

De ce se repetă cifrele mari și astăzi?

Fiindcă au fost preluate de cartea care a dus subiectul în toată lumea și fiindcă, de acolo, au intrat într-un circuit în care nimeni nu le mai deschide. Radu R. Florescu și Raymond T. McNally, în biografia lor din 1973, citează toate trei cifrele mari, cele 20.000, 40.000 și 100.000. Ei nu sunt naivi: scriu că statisticile sunt foarte greu de stabilit, mai ales pentru acea epocă, avertizează că cifrele venite de la adversarii domnului trebuie privite cu prudență și precizează că suta de mii cuprinde, fără îndoială, și victimele de război dintre turci. Apoi le folosesc.

Ce s-a întâmplat după aceea se poate urmări la vedere. În 2021, Aleksandra Bartosiewicz, de la Universitatea din Łódź, publică în Przegląd Nauk Historycznych un studiu despre faptele și miturile din viața lui Vlad și scrie, la pagina 19, că potrivit diferitelor estimări între 40.000 și 100.000 de oameni au fost osândiți astfel în timpul domniei lui, dintre care vreo 20.000 expuși public la Târgoviște. Nota de la fraza aceea nu trimite la Modruș, nici la Rangoni, nici la vreun document: trimite la un text de popularizare de pe un site de istorie, înșirat de autoare chiar în lista ei de adrese de internet. Nu îl dăm ca sursă și nu îl citim ca sursă; îl pomenim fiindcă este el însuși obiectul analizei, veriga unui lanț.

Lanțul, pus la rând, are patru verigi și cinci sute de ani: o vorbă la curtea din Buda, pe la 1463; o adunare de socoteli săsești, în 1476; o biografie americană de mare succes, în 1973; o pagină de internet; o revistă cu ISSN, în 2021. Harai spune lucrul acesta într-o formulă care merită reținută: cifrele s-au dovedit, în general, pur și simplu prea bune ca să fie verificate.

Și, ca să fie limpede că problema nu e de astăzi, iată o potrivire care spune totul. Printre poveștile pe care Bartosiewicz le înșiră se află și aceea cu 30.000 de negustori și nobili din Brașov trași în țeapă în ziua Sfântului Bartolomeu, 1460. Despre exact aceeași cifră, Ioan Bogdan scria în 1896, la pagina 16 a cărții lui, că narațiunea săsească spune că până la 30.000 de oameni au pierit atunci de sabia lui Țepeș, și adăuga, în paranteză, trei cuvinte: număr de bună samă exagerat. Avertismentul exista cu o sută douăzeci și cinci de ani înainte ca cifra să fie retipărită fără el.

Dintre cei care au cerut prudență, unul merge prea departe în partea cealaltă. James Waterson scria în 2016 că nu are importanță dacă numărul celor uciși a fost 70.000 sau 7.000, fiindcă mărimea terorii se măsoară după câți au rămas în viață. Harai îi răspunde direct: țepele au fost reale, iar numărul victimelor contează. O istorie care renunță să numere renunță la singurul instrument cu care poate corecta o legendă.

Ce ar fi însemnat o sută de mii de oameni în veacul al XV-lea?

Pentru a vedea scara, cel mai bine e să folosim singurele populații din dosar care au fost numărate, nu presupuse. Ducatul Amlașului, cu opt localități, avea vreo 1.190 de oameni. Ducatul Făgărașului, cu 65 de sate, era socotit la vreo 10.000 de locuitori, adică un mediu de vreo 150 de oameni pe sat. O sută de mii de oameni înseamnă, așadar, zece Țări ale Făgărașului, duse una după alta la țeapă, într-o domnie de șase ani. Cifra nu are recipient.

Și mai folositoare este comparația cu ce făceau alții în aceiași ani, fiindcă ea arată ce era obișnuit și ce nu. La Rodos, în 12 iunie 1458, cavalerii ospitalieri l-au invitat pe Roberto da Sanseverino să vadă, în ziua următoare, execuția a 250 de prinși turci, tăiați în bucăți sau trași în țeapă. În 1464, amiralul venețian Orsato Giustiniani a pus să fie trași în țeapă sau spânzurați 300 de otomani luați la Mitilene. La Constantinopol, în 11 aprilie 1453, cronicarul Kritovoulos numără 76 de soldați bizantini trași în țeapă, 40 de la Therapia și 36 de la Studios.

Cu aceste ordine de mărime în minte, cele 1.600 până la 1.700 de țepe de la Târgoviște nu mai sunt o cifră mică. Sunt, cum scrie Harai, o cifră vrednică de luat în seamă și descurajantă chiar și fără exagerarea cronicarilor. Deosebirea nu stă în mărimea fiecărei pedepse, ci în cât de des a fost dată.

Rămâne de spus și ce nu se clatină după ce cifrele se așază. Un domn al unei țări mici a ținut un an întreg în șah cea mai bună oaste a deceniului, cu pământ pârjolit, vaduri arse și o priveliște pregătită dinainte pe drumul pe care oastea aceea trebuia să treacă. A ținut, în plin război, o contabilitate scrisă a campaniei, pe localități, cu numele dregătorilor care primeau dovada. Judecate cu mijloacele veacului al XV-lea, lucrurile acestea sunt administrație și strategie, nu furie. Cifrele îi schimbă scara faptelor. Nu îi schimbă nici cruzimea, nici faptul că s-a bătut.

Ce stă în picioare și ce rămâne deschis

Stă în picioare: 41 de negustori sași trași în țeapă în 1459, cifră dată de un dușman al domnului într-o scrisoare din 2 aprilie 1459; 31 de otomani prinși la Giurgiu în februarie 1462, cifră din propriul lui registru, confirmată de Chalcocondil pentru numele celor de frunte; faptul că registrul acela numără capete și semne aduse dregătorilor, nu morți; faptul că cele 40.000 și cele 100.000 sunt declarații a doi episcopi, nu numărători; și faptul că cei douăzeci de mii de la Târgoviște vin cu rezerva „precum se spunea” pusă în text de autorul lui.

Rămâne deschis: câți oameni a ucis Vlad Țepeș, cu adevărat, dincolo de plafoane; dacă rata de verosimilitate este instrumentul potrivit sau doar primul încercat; cine este subiectul frazei lui Balbi despre cei patru mii; și dacă Nicolae de Modruș a auzit cifra de 40.000 la Buda, în 1463 sau 1464, ori a scris-o din memorie un deceniu mai târziu, fiindcă lucrarea în care stă este datată pe la 1473-1474 și rămâne, în cea mai mare parte, netipărită.

Ce poate verifica singur un cititor. Studiul lui Dénes Harai este în acces liber, iar tabelul cu estimările, pe episoade, se află la pagina 14. Cartea lui Ioan Bogdan din 1896 este digitizată de Biblioteca Centrală Universitară din București: textul latin al scrisorii și al registrului la paginile 76-82, demonstrația greșelii de o sută de mii la pagina 25, iar observația despre cei 30.000 de la Brașov la pagina 16. Raportul lui Balbi din 28 iulie 1462 este tipărit în Monumenta Hungariae Historica, în volumul de documente diplomatice din vremea regelui Matia, la documentul 105, paginile 167-169. Pasajul lui Bartosiewicz despre cele 40.000 până la 100.000 este la pagina 19 a studiului ei, cu nota 33. Ediția critică de referință a documentelor rămâne Corpus Draculianum.