„Noi nu suntem urmașii Romei”: de unde vine ideea și ce spun dovezile

„Noi nu suntem urmașii Romei” este titlul unei cărți apărute la sfârșitul anilor 1990 și, de atunci, un slogan: românii nu se trag din romani, ci numai din daci, iar limba română nu ar veni din latină. Afirmația circulă în cărți, în documentare de pe internet și la congrese ținute anual. În analiza asta urmărim trei lucruri: ce se susține exact, de unde a pornit ideea și ce se poate măsura din ea, cu instrumentele lingvisticii și ale arheologiei.

Ce se afirmă și cât de departe a ajuns

Nucleul afirmației are trei straturi. Primul: romanizarea Daciei ar fi o invenție a istoricilor, fiindcă Roma a stăpânit doar o parte din teritoriul dacilor și prea puțin timp. Al doilea: româna nu ar fi o limbă romanică, ci continuarea limbii dacilor. Al treilea, cel mai ambițios: nu româna vine din latină, ci latina ar veni dintr-o limbă veche vorbită la Carpați și pe Dunăre.

Ideea nu stă într-o singură carte. Trece prin publicații, prin filme documentare puse pe internet și prin congrese organizate anual de o asociație înființată în Statele Unite. Cătălin Negoiță, într-un studiu publicat în Analele Universității „Dunărea de Jos” din Galați, descrie fenomenul ca pe un curent pseudoștiințific care minimizează rolul civilizației romane și al limbii latine și supralicitează factorul dac, și observă ceva neplăcut: lumea științifică, în general, nu ia poziție, ceea ce lasă câmp liber.

De unde vine ideea că noi nu suntem urmașii Romei

Punctul de pornire are o dată și un titlu: Dacia preistorică, lucrarea lui Nicolae Densușianu, apărută postum în 1913. Cartea susține originea pelasgică a românilor și așază în spațiul carpatic centrul civilizației europene. Nu a fost primită ca o revelație: istoricul A. D. Xenopol a atacat-o chiar în anul apariției. Francesco Zavatti, într-un studiu despre dezbaterea privind etnogeneza românilor, o descrie drept o lucrare monumentală, cu o fantezie remarcabilă, în stare să stârnească deopotrivă curiozitatea publicului și ironia specialiștilor.

Aici merită o precizare, fiindcă se pierde ușor: interesul pentru daci nu este o invenție a dacomanilor. În secolul al XIX-lea, teza strict latinistă a fost înlocuită de cea daco-romană. Vasile Pârvan scria despre daci că nu erau un popor barbar, ci hotărâți, îndrăzneți, luminați. Nicolae Iorga susținea, dimpotrivă, că colonizarea romană a dus la denaționalizarea lor. Lucian Blaga publica în 1921, în Gândirea, textul „Revolta fondului nostru nelatin”. Erau poziții diferite într-o dezbatere purtată cu argumente.

Saltul de la dezbatere la program de stat vine mai târziu. În 1974, Edgar Papu publica în revista Secolul 20, numerele 5 și 6, articolul „Protocronismul românesc”, de la paginile 8 la 11. Teza: literatura română ar fi complet autohtonă, neinspirată de nicio literatură străină. Protocronismul, adică ideea că orice lucru important s-a petrecut mai întâi la noi, a devenit în anii următori linia culturală dominantă a regimului. În 1975, o istorie oficială scurtă a României, publicată în jurul Congresului al XI-lea al partidului, apăsa pe „aspectele negative” ale cuceririi romane.

Pe același val au apărut și filmele Dacii, în 1967, și Columna, în 1968. Zavatti observă că reevaluarea rădăcinilor autohtone nu avea atunci o funcție antioccidentală, ci antisovietică: dacii care rezistă Romei erau o imagine despre România care rezistă Moscovei. În paralel, afaceristul româno-italian Iosif Constantin Drăgan finanța, prin editura Nagard, publicații cu titluri ca „Noi, tracii și istoria noastră multimilenară”, iar Ceaușescu, interesat de afaceri cu el, a ajutat la difuzarea tezelor.

După 1989, ștafeta a trecut la Napoleon Săvescu, medic emigrat în Statele Unite în anii 1970, fondator al societății Dacia Revival International, care organizează congrese anuale despre antichitatea din spațiul carpato-danubian. Zavatti arată mecanismul fără ocolișuri: în contribuția lui cea mai cunoscută, cea cu titlul care a devenit slogan, Săvescu reciclează ideile lui Densușianu, reluate între timp de Drăgan, și le adaugă protocronismul. Negoiță notează, la rândul lui, că nici Drăgan, nici Săvescu nu sunt specialiști în studii istorice. În 2010, istoricii din Alba Iulia au protestat public împotriva ținerii acolo a congresului al unsprezecelea de dacologie.

Ce arată dovezile

Partea verificabilă a discuției este limba, fiindcă acolo se numără. Româna este o limbă romanică: gramatica și vocabularul de bază vin din latină. Fondul autohton, traco-dac, există, dar are altă mărime decât cea cerută de slogan. Cifrele au o istorie proprie, iar o trecere în revistă publicată în revista Limba Română de la Chișinău le pune în ordine.

• Alexandru Philippide alcătuise o listă de 185 de cuvinte comune românei și albanezei.
• Alexandru Rosetti a reținut din ea 80 de cuvinte cu proveniență din substratul traco-dac temeinic argumentată.
• I. I. Russu a propus 74 de cuvinte în 1970, apoi a adăugat alte 102 în 1981, prin comparație cu diverse limbi indo-europene.
• Grigore Brâncuș, specialistul recunoscut al domeniului, a lucrat cu aproximativ 90 de cuvinte în Vocabularul autohton al limbii române, din 1983.
• Gheorghe Mihăilă a înregistrat o listă de 115 cuvinte sigur autohtone: 93 de substantive, 13 adjective, 6 verbe, un adverb, un element adverbial de compunere și o interjecție.

Concluzia formulată în acea sinteză este că, în stadiul actual al cercetărilor, se susține cu certitudine că româna a păstrat din substratul traco-dac circa 90 de cuvinte. Sunt o moștenire reală, vizibilă în vorba de fiecare zi, de la brad și baltă la copil, buză, mal, moș sau vatră. Nu sunt însă o limbă: din latină vin structura gramaticală, numeralele, pronumele, verbele de bază și numele rudelor.

Pe partea de arheologie, Alin Henț a publicat în 2025, în Studia Universitatis Cibiniensis, o evaluare critică a felului în care s-a scris despre epoca fierului târziu în România după 1989. Concluzia lui: arheologia dacică de după comunism a arătat la început continuitate istoriografică, nu schimbare de paradigmă, iar de la mijlocul anilor 1990 s-au desprins trei direcții, analiza culturii materiale, un deconstructivism care pune în discuție miturile naționale și o contraofensivă naționalistă care încă modelează discursul public.

Cum s-a transformat povestea

Drumul de la 1913 până azi are o logică simplă. O teză romantică de secol al XIX-lea, aceea a pelasgilor, a fost preluată în anii 1970 ca instrument de politică culturală, fiindcă îi era de folos unui regim care avea nevoie de vechime și de autonomie față de Moscova. După 1989 a rămas fără stăpân politic și a devenit produs, iar la fiecare etapă materialul precedent este reciclat și vândut ca descoperire nouă. De aici vine partea cea mai eficientă a mecanismului: afirmația pare mereu proaspătă. Cine caută azi adevărul despre „noi nu suntem urmașii Romei” nu află că argumentul are o sută de ani și că a fost discutat, pe rând, de Xenopol, de Pârvan, de Iorga și de lingviștii care au numărat cuvintele.

Ce rămâne întrebare legitimă

Nu tot ce se întreabă în jurul acestui subiect este o fantezie. Adâncimea romanizării, mediile în care s-a petrecut și ritmul ei rămân teme de cercetare. Lista cuvintelor autohtone este disputată, de la 80 la 115, iar dificultatea este reală: limba dacă nu se cunoaște din texte, așa că identificarea se face indirect, prin albaneză și prin alte limbi indo-europene, iar rezultatele se opresc des la nivelul de supoziție. Chiar sinteza din Limba Română spune că faptele care atestă traco-daca sunt extrem de puține.

Și încă un lucru, care se pierde în ceartă: Roma nu a cucerit tot teritoriul locuit de daci, iar dacii liberi sunt un fapt arheologic, nu o compensație patriotică. La fel, meritul dacilor nu are nevoie de pelasgi ca să existe. Cetățile din Munții Orăștiei, cu Sarmizegetusa Regia în centru, metalurgia fierului, un regat în stare să poarte două războaie cu Roma, toate se pot arăta cu plan de săpătură în mână. Densușianu nu le-a adăugat nimic; le-a acoperit cu ceva mult mai greu de susținut.

Cum recunoaște cititorul o poveste umflată

• Nu există aparat de note. Nu se citează rapoarte de săpătură, ediții de documente sau studii din reviste cu ISSN, ci numai alte cărți din același curent.
• Autoritatea vine din alt domeniu. Titlul de medic, de inginer sau de general este prezentat ca expertiză istorică.
• Etimologiile se fac pe asemănări de sunet, nu pe reguli de evoluție fonetică.
• Apare argumentul conspirației: cineva ar ascunde adevărul, de obicei „istoricii oficiali”.
• Vechimea este tratată ca valoare în sine, ca și cum un popor ar fi mai bun dacă este mai vechi.
• Dezbaterea are loc în circuit propriu, la congrese și în publicații fără evaluare colegială.

Niciunul dintre semnele acestea nu dovedește, singur, că o afirmație este falsă. Împreună, ele arată că nu avem de-a face cu o cercetare, ci cu o convingere care își caută argumente. Întrebarea care merită pusă, în fața oricărei povești despre originile noastre, nu este dacă sună bine, ci unde se poate verifica.