Minunile atribuite lui Arsenie Boca: ce dovedește o mărturie

Minunile lui Arsenie Boca, așa cum se povestesc ele, sunt mărturii: oameni care spun ce au trăit, ce au cerut și ce au primit. Capitolul nu judecă dacă s-au întâmplat, fiindcă un dosar nu poate face asta. Arată ce fixează o mărturie, cine o verifică și după ce procedură, de la tomosul sinodal din 1368 până la normele în vigoare astăzi.

Ce dovedește, de fapt, o mărturie despre o minune?

O mărturie dovedește bine trei lucruri: că un om spune ceva, când o spune și în ce cuvinte. Legătura dintre rugăciune și însănătoșire nu intră între ele, pentru că acea legătură nu se vede, se interpretează. Deosebirea nu micșorează mărturia, îi dă locul ei.

Canonizarea este, în dreptul canonic ortodox, actul prin care Biserica „recunoaște, declară și așează eroii dreptei credințe adormiți întru Domnul, în rândul sfinților, în canonul sau catalogul sfinților”, după definiția lui Ioan N. Floca, reluată de preotul Cosmin Panțuru într-un studiu din Altarul Banatului. Același studiu observă că termenul „canonizare” este mult mai nou decât conținutul pe care îl exprimă: Biserica a avut sfinți cu multe veacuri înainte să aibă o procedură scrisă pentru ei.

Dacă actul recunoaște, nu produce, atunci dosarul nu măsoară sfințenia, măsoară dovada. Părintele Liviu Stan scria încă în 1945, în broșura Sfinți români, că procedeul obișnuit prin care cineva ajunge între sfinți nu a fost canonizarea formală, ci cinstirea pornită din popor, pe care el o numește „canonizarea obștească, canonizarea spontană din partea credincioșilor”. Mărturia stă exact acolo, la începutul lanțului, nu la capătul lui.

De unde vin mărturiile despre minunile lui Arsenie Boca?

Din oameni, prin povestire, și din volumele de evlavie care le-au adunat. Capitolul întâi al dosarului a arătat că cronologia de pe situl devoțional al mănăstirii își declară drept izvor un volum de mărturii tipărit la Făgăraș, în 2004, la Editura Agaton. Acela rămâne locul unde relatările despre vindecări și ajutoare se pot citi strânse laolaltă.

Întrebările care se pun unei asemenea relatări sunt puține și se pun de fiecare dată: cine povestește, cu nume; când a povestit; ce spune că s-a întâmplat, în cuvintele lui; și ce act independent de povestire mai există, o foaie de observație, o scrisoare, o însemnare de registru, o dată. Nu sunt întrebări de neîncredere. Sunt întrebările pe care le pune procedura însăși, de șapte secole încoace.

Dosarul înaintat pentru canonizare are, la rândul lui, o formă cunoscută. Prin adresa 2590/2019, Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Ardealului a trimis Cancelariei Sfântului Sinod propunerea, însoțită de un studiu-document cu argumentele pentru canonizare, de referate de specialitate întocmite de membrii comisiei, de proiectele textelor liturgice, adică Vecernia, Utrenia, Troparul, Condacul, Sinaxarul și Acatistul, și de un proiect de tomos sinodal. Prin decizia nr. 9612 din 29 octombrie 2019, Sfântul Sinod a retrimis documentația spre reanalizare la Subcomisia Sinodală de canonizare a Sfinților Români. Datele acestea au fost publicate de canonistul Răzvan Perșa, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. Drumul întreg al canonizării face obiectul unui capitol următor al dosarului.

Studiul-document nu are ediție publică. Textul se păstrează la Cancelaria Sfântului Sinod și în arhiva Mitropoliei Ardealului, iar acolo se poate cere de către cine duce cercetarea mai departe. Despre mărturiile dinăuntru se poate spune, deocamdată, atât: că există, că au fost supuse unei examinări și că examinarea a fost reluată o dată, în 2019.

Cere Biserica Ortodoxă minuni pentru a canoniza pe cineva?

Nu ca pe o cerință de care atârnă totul. Părintele Liviu Stan, în studiul publicat în revista Ortodoxia, numărul 2 din 1950, a despărțit condițiile de fond de actele de formă și a sintetizat trei condiții de fond, care nu se cer toate în orice situație.

Prima este ortodoxia neștirbită a credinței. A doua este proslăvirea de către Dumnezeu prin cel puțin una dintre cinci puteri: puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credință, puterea de a înfrunta primejdii și suplicii pentru mărturisirea ei, puterea de a-și închina viața celei mai desăvârșite trăiri morale și religioase, puterea de a săvârși minuni în viață sau după moarte și puterea de a apăra și de a sluji cu devotament eroic credința și Biserica. A treia este „mireasma de sfințenie după moarte”, confirmată prin „cultul spontan”, iar mucenicii pot face excepție de la ea.

Minunea este, prin urmare, una dintre cinci căi, nu cheia. Un om poate fi recunoscut sfânt fără nicio minune dovedită, dacă a mărturisit până la capăt sau dacă a dus o viață de o curăție pe care obștea a recunoscut-o. Și invers: minunile singure nu ajung, fiindcă prima condiție rămâne credința curată. Cine pune minunile lui Arsenie Boca în centrul discuției despre el mută, fără să vrea, întreaga măsură a sfințeniei pe un singur cui.

Avertismentul tipărit la Iași, în 1682

Patriarhul Nectarie al Ierusalimului a tipărit la Iași, în 1682, o lucrare în care enumeră trei lucruri ce mărturisesc sfințenia adevărată în oameni: „ortodoxia neprihănită”, apoi „împlinirea tuturor virtuților”, cărora le urmează împotrivirea până la sânge pentru credință, și, în sfârșit, „arătarea de semne suprafirești și de minuni de la Dumnezeu”. Despre primul scrie că este foarte necesar și pentru mântuire, despre al doilea că este un semn spre sfințenie, iar despre al treilea că este „foarte necesar” pentru dovedire.

În același loc adaugă însă că minunile pot fi fabricate sau supra-dimensionate, de unde nevoia unor alte elemente doveditoare. Observația are peste trei sute de ani și nu a fost scrisă de un sceptic, ci de un patriarh al Ierusalimului, într-o carte apărută în Moldova. Tocmai de aceea cântărește: grija pentru dovadă vine dinăuntrul Bisericii, nu din afara ei.

Aceeași așezare se vede și la vecini. La 25 martie 1993, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse aproba raportul Comisiei Sinodale pentru canonizarea sfinților, în care dovezile sfințeniei sunt enumerate astfel: predicarea cuvântului, martirajul și mărturisirea lui Hristos, slujirea sacerdotală, viața morală și ortodoxia nepătată. Ancheta pentru certificarea minunilor și a moaștelor este trecută, separat, în sarcina autorității locale.

Ce a cerut Patriarhia Română, în 1931, pentru dovedirea unei minuni

Un chestionar de șapte puncte. În 1931, când ierarhii ardeleni cereau canonizarea unor sfinți români, Administrația Patriarhală a răspuns cu o listă de condiții, prin documentul nr. 7382 din 9 noiembrie 1931, dat în baza deciziei patriarhale nr. 1820 din 6 noiembrie 1931. Actul se păstrează în Arhiva Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, Dosar III, 616, 1930, și a fost publicat în studiul lui Răzvan Perșa.

Primele cinci puncte cer numele celui propus, cunoașterea și descrierea amănunțită a vieții întregi, dovada unei vieți creștine curate, martiriul, dacă a existat, și starea rămășițelor pământești. Punctul al șaselea aduce minunea în discuție, iar al șaptelea spune cum se dovedește.

Dacă s-au săvârșit în jurul său, chiar dacă numai oasele au rămas neatinse de neputrezire, câteva minuni recunoscute. Toate acestea să fie cercetate cu cea mai mare amănunțime și suficient documentate cu dovezi și mărturii de toată credința, prin comisii speciale compuse din clerici distinși și mireni vrednici de crezare publică.

Administrația Patriarhală, documentul nr. 7382 din 9 noiembrie 1931, punctele 6 și 7

Trei lucruri ies din fraza asta, și toate trei privesc mărturia. Minunile se cer „recunoscute”, nu doar povestite. Mărturiile se cer „de toată credința”, adică luate de la oameni despre care se poate răspunde. Iar cercetarea se face prin comisii în care intră și mireni „vrednici de crezare publică”, deci oameni pe care comunitatea îi poate cântări ea însăși. Nimic din toate acestea nu este o invenție recentă.

În 1950, când procesul a fost reluat, aceeași grijă apare sub altă formă. La ședința sinodală din 28 februarie 1950, mitropolitul Nicolae Bălan a susținut din nou canonizarea sfinților români, pe temeiul nr. 3622/950. Comisia de specialiști încredințată cu studierea dosarului a încheiat la 21 august 1950 un raport care cerea ca viețile să fie mai întâi publicate în revistele teologice, „pentru o discuție mai largă și o cunoaștere mai bună”, și abia pe urmă să se pronunțe Sfântul Sinod. Raportul se păstrează în același fond, Dosar III, 3, 1950. Încetineala era, și atunci, o metodă, nu o piedică.

Cum s-au verificat minunile Sfântului Grigorie Palama, în 1368?

Prin trei trepte, dintre care două sunt numai despre mărturii. Grigorie Palama a murit în 1359 și a fost canonizat nouă ani mai târziu, prin tomosul sinodal emis în aprilie 1368, pregătit și redactat de patriarhul Filotei Kokkinos. Tomosul dă trei argumente: viața morală și exemplară, apărarea dreptei credințe „prin scrieri, tratate și discuții și cu tot ce-i stătea în putință”, și minunile și vindecările de la mormântul lui, care devenise loc de pelerinaj.

Treptele procedurii, așa cum se citesc din dosarul păstrat, au fost alcătuirea unei slujbe, scrierea unei vieți amănunțite și certificarea minunilor săvârșite după moarte. Certificarea, la rândul ei, s-a făcut în două etape, iar amândouă merită citite de cine vrea să știe ce preț are o mărturie.

Prima etapă a fost locală. Patriarhul i-a scris marelui econom al Bisericii Tesalonicului să cerceteze minunile și să i le pună în scris. Omul nu a vrut să le treacă pe hârtie până nu i-a văzut cu ochii lui pe cei vindecați.

Iar el n-a vrut să facă aceasta până ce nu va vedea în chip nemijlocit pe cei vindecați și pe cei ce s-au bucurat de minuni și nu va lua de la ei mărturie că cele spuse sunt adevărate; și așa, luând martori demni de crezare, mi le-a scris și mi le-a trimis.

Tomosul sinodal de canonizare a Sfântului Grigorie Palama, aprilie 1368

A doua etapă, între 1360 și 1361, a mutat verificarea într-un sinod. Episcopii Tesalonicului și arhonții Bisericii de acolo s-au adunat cu autorizarea Anei de Savoia, mama împăratului Ioan al V-lea Paleologul, iar oamenii care spuneau că fuseseră vindecați au fost chemați și au depus mărturie sub jurământ solemn. Mărturiile, scrise și semnate, au fost trimise patriarhului ecumenic. Abia după aceea dosarul întreg a fost comunicat Sfântului Sinod, care a hotărât generalizarea cinstirii. Până la 1368, Palama era cinstit doar local, la Tesalonic și în unele mănăstiri athonite.

Patriarhul explică în tomos de ce a cerut toate acestea, și explicația este partea cea mai folositoare a documentului. A făcut-o, scrie el, „nu ca unul care mă îndoiam despre ele, fiindcă știu că viața lui e vrednică să facă unele ca acestea, ci pentru cei care se îndoiesc și nu cred în ele”. Verificarea nu era o neîncredere în sfânt. Era un serviciu făcut celui care se îndoiește, și asta rămâne, până azi, cel mai bun argument pentru un dosar.

Procedura nu a rămas un episod bizantin. În studiul său din 2023 despre canonizarea sfinților în Biserica Ortodoxă, Răzvan Perșa o numește argumentul canonic principal pentru cercetarea minunilor atribuite candidaților din perioada comunistă, și adaugă o observație despre ziua de azi: există „o întreagă literatură teologică sau para-teologică de atribuire a miracolelor”, de unde urmează că „este necesară o discernere a minunilor”.

Cum cere Biserica Rusă să fie documentată o vindecare?

Prin comisie și prin jurământ. În a 155-a ședință a Soborului, ținută la 21 august/3 septembrie 1918, Biserica Ortodoxă Rusă a emis un document de cincisprezece puncte despre canonizarea sfinților cu cinstire locală. Patru dintre puncte privesc direct mărturia.

Punctul al treilea cere două lucruri deodată, nu la alegere: darul facerii de minuni după moarte și cinstirea din partea poporului. Punctul al patrulea spune că minunile, înregistrate de cei care îi cinstesc memoria și de clerici, trebuie verificate de o comisie specială numită de ierarhul locului, cu binecuvântarea mitropolitului sau a autorității bisericești supreme. Punctul al cincilea adaugă pasul care lipsește de obicei din discuția publică: la verificare, cei care reclamă minunile și martorii depun jurământ asupra validității celor consemnate. Punctul al șaselea precizează că descoperirea moaștelor nu este obligatorie.

Scara la care a lucrat Biserica Rusă explică de ce și-a strâns regulile. Sinodul Jubiliar din anul 2000 a canonizat 1097 de sfinți, dintre care 860 victime ale opresiunii comuniste, iar 46 fără nume. Numărul lor depășea numărul tuturor sfinților din calendarul rus de până atunci.

În 2010 și 2011, Comisia Sinodală a cerut comisiilor eparhiale documente care atestă convingător cinstirea, minunile și ajutorul primit prin rugăciune, cu o precizare care merită citită întreagă: „toate cazurile de vindecări, prin rugăciunile persoanei propuse pentru canonizare, trebuie documentate într-un mod convingător”. În același text, comisia recunoaște deschis că multe publicații despre nevoitorii contemporani „suferă de prezența inexactităților istorice, includ povești apocrife sau prezintă unilateral fapte și evenimente îndoielnice”. Și mai spune un lucru aplicabil oriunde: notorietatea unui om ca ctitor de mănăstire, conducător de stat sau comandant militar nu poate fi socotită, în sine, un motiv suficient de canonizare.

Prețul neglijenței s-a văzut. În 2012, diaconul Andrei Kuraev a arătat în mai multe intervenții că 36 de sfinți noi fuseseră scoși din calendarul Bisericii Ruse, de unde o întreagă dezbatere despre „decanonizare”. Grija pentru dovadă nu este birocrație bisericească. Este apărarea celui cinstit, fiindcă un nume scos din calendar lovește tocmai în el.

Ce pune Biserica Catolică în dosarul unei minuni?

Acte medicale și martori sub jurământ. Constituția apostolică Divinus Perfectionis Magister, din 25 ianuarie 1983, prevede că ancheta despre presupusele minuni se face separat de ancheta despre virtuți sau martiriu și că la Congregație funcționează un consiliu de experți medicali însărcinat să examineze vindecările propuse ca minuni.

Normele de aplicare, publicate la 7 februarie 1983, coboară la amănunt. La punctul 22, în cazul vindecărilor miraculoase, medicii care l-au tratat pe bolnav sunt chemați ca martori; dacă refuză să se prezinte, trebuie să scrie un raport, sub jurământ dacă se poate, despre boală și despre evoluția ei. La punctul 34, dacă persoana vindecată este în viață, ea este examinată de experți, ca să se stabilească durata vindecării. Iar la punctul 23 stă fraza care rezumă tot capitolul de față.

Martorii trebuie să arate de unde știu lucrurile pe care le afirmă; altminteri, mărturia lor este socotită fără nicio valoare.

Normele Congregației pentru Cauzele Sfinților, 7 februarie 1983, punctul 23, în traducere

Instrucțiunea Sanctorum Mater, din 17 mai 2007, adaugă lista de hârtii. În cazul vindecărilor presupuse miraculoase sunt necesare documente medicale și clinice, împreună cu rezultatele testelor: fișe clinice, foi de observație, examene și analize de laborator. Expertul medical depune jurământ la prima ședință a anchetei. Dacă persoana vindecată trăiește, este examinată separat de doi experți numiți ab inspectione. Iar episcopul competent este cel pe teritoriul căruia s-a petrecut faptul, nu cel al locului unde este îngropat candidatul.

Alte reguli din același set privesc mărturia în sine. Martorii trebuie să fie martori oculari, iar cei care știu din auzite se adaugă numai pe lângă ei. Un preot nu poate depune mărturie despre ce a aflat în scaunul spovedaniei, nici duhovnicul despre ce i s-a spus în forul conștiinței. Postulatorul cauzei nu poate fi martor cât timp este postulator. Dosarul nu are dreptul să omită ce pare nefavorabil cauzei, iar pe lista persoanelor care urmează să fie ascultate trebuie să intre și cei cu păreri contrare. Cererea nu se depune mai devreme de cinci ani de la moarte, iar dacă vine după treizeci de ani, episcopul trebuie să se încredințeze că întârzierea nu ascunde o înșelăciune.

Sunt regulile altei Biserici și ale altei proceduri, iar Ortodoxia nu are un birou medical echivalent. Comparația nu se face pentru a cere una de la alta. Se face pentru că arată, scris pe hârtie, la ce întrebări poate răspunde o mărturie și la care nu. Despre boală și despre evoluția ei răspunde foaia de observație. Despre ce a simțit, a cerut și a crezut un om răspunde numai omul acela.

Ce se întâmplă între mărturia spusă și pagina tipărită?

Trece timp și trece o mână. Cel mai limpede exemplu din istoria hagiografiei este Chiril de Schitopolis, autorul vieților pustnicilor din Palestina, analizat într-un studiu din 2023 al ieromonahului Agapie Corbu.

Chiril ajunge în iulie 544 în chinovia Sfântului Eftimie, vede binefacerile izvorâte de la mormânt și începe să strângă informații de la monahii bătrâni din mănăstire și din pustie, dintre care unii viețuiseră chiar împreună cu Sfântul Sava, deci sursa cea mai directă cu putință. Relatările Bătrânilor le scrie, după propria mărturisire, „de-a valma și fără rânduială, pe diferite hârtii, ca istorisiri răzlețe”. La 21 februarie 555 se mută în Noua Lavră și duce ciornele cu el. Trec încă doi ani până să izbutească să scrie. Între primele însemnări și textul care se citește astăzi stau mai bine de zece ani, iar lucrul se vede fiindcă autorul însuși îl spune.

Pentru dosarul nostru, distanța are exact aceeași formă. Între ce a povestit cineva într-un sat, la începutul anilor nouăzeci, și pagina tipărită mai târziu stă același interval. Un volum de mărturii este un izvor bun pentru ce se povestea la data când a fost adunat, nu o consemnare făcută pe loc. Nu este un reproș adus celor care au adunat. Este natura materialului, și ea se scrie pe pagină, nu se ascunde.

Mai există și o greutate care nu ține de arhivă. Mirel Bănică, de la Institutul de Istorie a Religiilor al Academiei Române, pune într-un studiu despre Taina Sfântului Maslu întrebarea potrivită: „Cum poate fi deci explicată lumii înconjurătoare o minune înfăptuită la pelerinaj sau în alte împrejurări, într-o lume care, în fond, nu mai are cadrul necesar, tradițional, pentru înțelegerea și acceptarea însăși noțiunii de minune?” Discuția, scrie el, ajunge la confruntarea dintre autoritatea religioasă și autoritatea medicală, iar cele două nu măsoară același lucru.

Cadrul social al acestei așteptări a fost descris în cartea lui din 2014, Nevoia de miracol, pe care Perșa o recomandă drept analiză pertinentă a fenomenului. Recenzia din revista Plural, semnată de Vitalie Sprînceană, reține de acolo o observație despre religia populară, care „ascunde dorințe și nevoi profunde de sacru, pe care religia oficială nu le poate satisface, deoarece religia populară datorează mai mult oamenilor și mai puțin cărților”. La data cărții, în 2014, Arsenie Boca era dat în ea ca exemplu de nume cinstit în afara calendarului; starea s-a schimbat prin hotărârea Sfântului Sinod din ședința de la 11-12 iulie 2024.

Ce se poate verifica dintr-o mărturie și ce nu

Capitolul al treilea al dosarului a așezat o grilă pentru documentele Securității, pe trei trepte. Mărturia despre o minune suportă aceeași grilă, cu alte rubrici.

• Dovedește bine: cine povestește, cu nume și vârstă; data la care a povestit; cuvintele lui, dacă au fost scrise atunci, nu rezumate mai târziu; existența unei boli, a unei internări, a unei vizite sau a unei scrisori, acolo unde acestea au lăsat un act.
• Dovedește slab: ce s-a petrecut în trup; cât a durat; dacă schimbarea a venit după rugăciune sau pe alt drum; orice cifră care nu vine din alt document.
• Nu dovedește: faptul că ceva nu s-a întâmplat.

Rămâne, la fel ca în capitolul al treilea, o clasă aparte: scrierile și declarațiile celui despre care se povestește. O frază scrisă de mâna lui cântărește altfel decât o frază pusă în gura lui, iar capitolele al doilea și al treilea au lucrat tocmai pe deosebirea asta.

Pentru multe dintre relatările despre minunile lui Arsenie Boca, actul care ar decide încă există, în principiu, fiindcă faptele sunt recente: foaia de observație a persoanei, cu nume și dată; registrul mănăstirii; o scrisoare datată atunci. Cine duce cercetarea mai departe are de unde începe, și începutul nu este o bibliotecă de broșuri, ci un dosar medical și un registru.

De ce „nu se poate documenta” nu înseamnă „nu s-a întâmplat”

Pentru că un dosar măsoară dovada, nu realitatea. Absența unui document se numește absență și nu se preschimbă, prin tăcere, în contrariul faptului povestit.

Documentul poate lipsi din mai multe pricini care nu spun nimic despre fapt. Nimeni nu a scris atunci, fiindcă oamenii nu țin minute. Cine ar fi putut scrie avea motive să nu scrie: între 1948 și 1989 omul era urmărit, iar capitolele al doilea și al treilea au arătat cu ce aparat. Iar foaia de observație, acolo unde există, este un document personal, nu unul public, și nu se deschide la cerere.

Paza merge însă în ambele direcții, și asta se uită cel mai des. Dacă dovezile nu susțin o poveste frumoasă, faptul acesta nu devine dovadă că adevărul ar fi unul umilitor. Lipsa unei probe nu probează contrariul, nici într-un sens, nici în celălalt.

De aceea textele canonice sunt atât de atente. Nectarie al Ierusalimului scria în 1682 că minunile pot fi supra-dimensionate și cerea alte dovezi. Comisia Sinodală rusă recunoștea în 2011 povești apocrife în literatura de evlavie. Perșa cerea în 2023 o discernere a minunilor. Niciunul dintre ei nu spune că o minune nu a avut loc. Toți spun altceva: atât se poate arăta, și acesta este omul care semnează pentru ce se arată.

Mărturia nu este, prin urmare, o dovadă slabă. Este o dovadă despre altceva decât ne-am obișnuit să cerem de la ea: despre un om care vorbește și despre ce a înțeles el că i s-a întâmplat. Cine vrea mai mult are nevoie de o hârtie scrisă în ziua aceea. Cine nu o găsește are dreptul să rămână la mărturie, cu o singură condiție, aceea de a spune limpede că mărturie este.