Pelerinajul de la Prislop, la mormântul lui Arsenie Boca

La Prislop nu se merge, de obicei, la mănăstire: se merge la Părintele. Capitolul urmărește cum a crescut pelerinajul de la Prislop din 1989 încoace, ce se poate măsura din el cu acte publice și ce spun oamenii că au căutat acolo.

Când a început pelerinajul de la Prislop?

Pelerinajul de la Prislop a început în decembrie 1989, odată cu înmormântarea, iar o dată de pornire mai exactă nu se poate da, fiindcă nimeni nu a consemnat primul an. Ce se poate data cu precizie este cadrul în care a apărut, iar cadrul acela are documente.

Mănăstirea fusese desființată în 1959 și redeschisă în 1976, lucru pe care îl consemnează și Strategia integrată de dezvoltare urbană a orașului Hațeg, document aprobat de administrația locală: din 1976, scrie acolo, Prislopul este mănăstire de maici. Cine a redeschis-o se știe dintr-un text al Episcopiei Devei și Hunedoarei, publicat la 4 decembrie 2023, la moartea stareței: o obște de opt monahii, care după decretul 410 din 1959 se retrăsese la Rășinari, lângă Sibiu, și trăise acolo șaisprezece ani, între 1960 și 1976, ducând viață de obște în afara mănăstirii.

Aceleași monahii au fost cele care, treisprezece ani mai târziu, au primit primii oameni veniți la mormânt. Pelerinajul nu a apărut, prin urmare, pe un loc gol, ci într-o mănăstire care tocmai își reluase viața și care avea în cimitir mormântul unui om pe care mulți îl cunoscuseră de viu.

Ce fel de așezământ este Prislopul, pe acte?

În lista mănăstirilor publicată de Episcopia Devei și Hunedoarei, așezământul figurează ca Mănăstirea „Sf. Evanghelist Ioan” din Silvașu de Sus, cu stareța stavrofora Veniamina Lazăr. Biserica este monument istoric: în lista monumentelor preluată de documentele orașului Hațeg apare cu indicativul HD-II-m-A-03447, ca Biserica „Sf. Ioan Evanghelistul” a Mănăstirii Prislop, din satul Silvașu de Sus, ridicată în 1564, cu fragmente de pictură murală din 1759.

Drumul care duce acolo are și el un număr: județeanul DJ 687K leagă Silvașu de Jos de Silvașu de Sus și de Mănăstirea Prislop, pe 7,2 kilometri. Numărul acesta va conta mai încolo, fiindcă ziua de vârf a pelerinajului se măsoară tocmai în kilometrii aceia.

Cine a ținut mănăstirea în anii în care a crescut pelerinajul?

Un singur om a condus obștea de la Prislop în aproape tot intervalul în care pelerinajul s-a format, a crescut și s-a așezat: stavrofora Pavelida Munteanu, stareță din 1986 până la moartea ei, la 2 decembrie 2023. Peste treizeci și șapte de ani, adică din vremea în care mormântul era doar un mormânt și până în anul în care dosarul de canonizare se afla pe masa Sinodului.

Datele vieții ei sunt date de eparhie, în textul de la 4 decembrie 2023. S-a născut la 17 octombrie 1929, în comuna Hârseni, de lângă Făgăraș. A intrat în mănăstire în 1949, mai întâi la Bistrița, apoi la Horezu, unde a absolvit în 1956 Seminarul Teologic Monahal de cinci ani. A fost tunsă în monahism în ziua de 8 mai, la pomenirea Sfântului Ioan Evanghelistul, primind numele Pavelida. În 1957 a fost trimisă la Facultatea de Teologie din București, iar după doi ani decretul 410 a oprit totul. A venit la Prislop în 1976, cu obștea de la Rășinari.

Zece ani mai târziu a primit ascultarea de stareță, instalată tot în ziua Sfântului Ioan Evanghelistul de Timotei, pe atunci episcop al Aradului și Hunedoarei. Propunerea, spune eparhia, a venit de la Arsenie Boca însuși, cu două fraze pe care textul le dă între ghilimele.

Ia-o și ca drept canon și ca dar de sus, este voia lui Dumnezeu și eu te voi ajuta. Să ai grijă cum dăltuiești frumusețea materială și spirituală a acestui loc.

Cuvinte atribuite lui Arsenie Boca, în textul Episcopiei Devei și Hunedoarei, 4 decembrie 2023

Fraza despre dăltuit este, din punctul nostru de vedere, cea mai utilă din tot dosarul acestui capitol. Un pelerinaj de asemenea mărime nu se administrează de la sine: cineva hotărăște unde stă rândul, cine vinde lumânări, unde dorm oamenii, ce se poate lua de la mormânt și ce nu. Treizeci și șapte de ani de asemenea hotărâri au o semnătură, iar aici semnătura se cunoaște. Mormântul ei a fost așezat în cimitirul mănăstirii, în apropierea mormântului lui Arsenie Boca, după cum consemnează eparhia la parastasul de patruzeci de zile, din 11 ianuarie 2024.

Câți pelerini vin la Prislop?

Nu se știe, iar lucrul acesta nu este o scăpare a noastră: nu există, până astăzi, o numărătoare oficială a pelerinilor de la Prislop. Singura cifră produsă prin cercetare pe teren vine de la sociologul religiilor Mirel Bănică și acoperă anul 2010.

Bănică, de la Academia Română, a publicat în 2011, în Buletinul științific, fascicula filologie, seria A, volumul XX, al universității din Baia Mare, un studiu despre practica pelerinajului în România contemporană, cu Prislopul drept studiu de caz. Cercetarea de teren s-a făcut la Prislop și în împrejurimi, în perioada 26-29 noiembrie 2010, prin observație participativă și interviuri. Cifra pe care o avansează este între 30.000 și 50.000 de persoane, iar el însuși adaugă, în aceeași frază, că un număr oficial este greu de dat. Pentru comparație, în același text, pelerinajul de hram al Sfintei Parascheva de la Iași este dat cu 250.000-300.000 de persoane pe an.

De unde vin cifrele care circulă?

În literatura de specialitate mai apar cifre, dar ele trebuie citite cu proveniența la vedere. Un articol publicat în 2015 în revista Knowledge Horizons, Economics, a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, semnat de Mihaela Simona Apostol, Adriana Anca Cristea și Tatiana Corina Dosescu, adună pentru Prislop trei cifre: peste 40.000 de oameni în 2009, în jur de 30.000 în 2010 și peste 50.000 în zilele de sărbătoare ale anului 2014. Autoarele își numesc singure sursele în text: primele două vin dintr-un volum devoțional apărut la Făgăraș în 2012, a treia dintr-un articol de ziar din 2014. Nici una nu vine dintr-o numărătoare.

Deci avem, pe de o parte, o estimare de teren a unui cercetător pentru un singur an, iar pe de altă parte un șir de cifre din presă, repetate într-o revistă cu ISSN. O cifră repetată nu devine măsurătoare, iar un articol academic care o citează nu o transformă în date. Cine scrie despre pelerinajul de la Prislop are datoria să spună care este care.

Că lipsa de date nu ține doar de pelerini se vede și în documentele administrației. Analiza care însoțește Strategia integrată de dezvoltare urbană a orașului Hațeg trece, la punctele slabe ale turismului local, „lipsa unei statistici reale a locurilor de cazare” și „neclasificarea multor unități de cazare”. Este o recunoaștere oficială, scrisă de administrația care are cel mai mare interes ca cifrele să existe.

Ce se poate măsura din pelerinajul de la Prislop?

Fluxul de pelerini nu se poate măsura, însă urma lui se poate. Statistica oficială nu numără oameni la poarta mănăstirii, dar numără paturi, unități de cazare și nopți dormite în orașul Hațeg, aflat la treisprezece kilometri de Prislop. Cifrele de mai jos sunt luate din Strategia integrată de dezvoltare urbană a orașului Hațeg, care le dă, la rândul ei, după Institutul Național de Statistică și după ministerul de resort.

În 2012 existau la nivelul orașului Hațeg doar un motel și cinci pensiuni, cu 121 de locuri de cazare cu totul. În 2023 erau 44 de unități de cazare în funcțiune: două hoteluri, două hosteluri, 26 de apartamente și camere de închiriat, un motel, trei vile turistice, o căsuță și nouă pensiuni. Numărul locurilor crescuse de la 121 la 796, adică de peste șase ori în unsprezece ani.

Numărul turiștilor cazați a urcat, în același interval, la peste 12.700 în anul 2023, de 4,1 ori mai mulți decât în 2012. Strategia de dezvoltare locală a orașului, aprobată mai devreme, dă și șirul intermediar: 5.813 sosiri și 6.687 înnoptări în 2016, 9.403 sosiri și 12.567 înnoptări în 2019, apoi scăderea din anul epidemiei, cu 6.379 de sosiri în 2020.

Ce spun, de fapt, cifrele astea?

Două lucruri, și amândouă contează. Întâi, durata medie a sejurului la Hațeg a fost, în 2023, de 1,29 nopți pe turist, față de o medie națională de circa două nopți. Al doilea, gradul de ocupare a structurilor de cazare a fost sub 10 la sută, față de aproape 30 la sută media națională.

Profilul acesta, multe paturi, ocupare mică, ședere de o noapte, este semnătura statistică a unui pelerinaj, nu a unei stațiuni. Oamenii vin, se închină și pleacă, iar infrastructura se construiește pentru câteva zile de vârf din an, când nu mai încape nimeni.

Cifrele au însă o limită care trebuie spusă limpede. Ele privesc orașul Hațeg, nu mănăstirea și nu satele Silvașu de Jos și Silvașu de Sus, unde se cazează o parte dintre pelerini, adesea în camere neclasificate, care nu intră în statistică. Și nu îl numără deloc pe pelerinul care vine cu autocarul dimineața și pleacă seara, adică pe cel mai frecvent dintre toți. Ce măsoară cifrele acestea este sedimentul pelerinajului, nu pelerinajul.

Ce face un pelerin la Prislop?

Stă la rând, ore în șir, ca să ajungă la cruce. Descrierea cea mai apropiată de teren rămâne cea a lui Bănică, din noiembrie 2010, iar elementul central al ei nu este slujba, ci rândul. Rândul se formează la marginea cimitirului mănăstirii, acolo unde se află mormântul, iar el este, scrie cercetătorul, principala caracteristică a pelerinajelor ortodoxe contemporane.

În intervalul 26-29 noiembrie, nota el atunci, poliția bloca traficul rutier în zona satului Silvașu de Sus, pentru că sutele de autocare și automobile nu aveau cum să circule pe firul de asfalt cu sens unic. Cei șase, șapte kilometri dintre locul de staționare al autocarelor și mănăstire se parcurgeau pe jos, într-un ritm alert, fiindcă fiecare voia o poziție mai bună în rând.

Mersul pe jos nu era însă trăit ca penitență, iar deosebirea aceasta față de pelerinajul catolic este una de fond. Bănică o ilustrează cu o replică auzită pe drum.

Sunt complet nemulțumită, noi am plătit autocar până la poarta mănăstirii și ne-a lăsat șoferul la șapte kilometri de ea.

Femeie, circa 60 de ani, din București, citată de Mirel Bănică, teren la Prislop, noiembrie 2010

Proba fizică a pelerinului ortodox, scrie el, nu este drumul, ci oboseala așteptării, care poate dura ore întregi. Restul se organizează în jurul rândului: autocarele devin locuri de socializare și spații de supraviețuire, calele se transformă în bucătării de campanie, bărbații caută lemne și fac focul, femeile pregătesc mâncarea. Când a izbucnit o ploaie rece de toamnă, aproape ninsoare, rândul a reacționat, scrie el, ca un organism viu: s-au scos umbrele, pături și prelate, oamenii au micșorat instinctiv distanța dintre ei, iar copiii au fost cei mai bine protejați.

Regulile nescrise ale locului

Tot acolo se vede și un sistem de interdicții pe care nu l-a tipărit nimeni. Pelerinilor le era oprit, prin reguli nescrise, să ia ca suvenir pământ de la mormânt, flori sau pietricele din jur, iar gestul era îngăduit doar cu aprobarea celei mai bătrâne maici din mănăstire. Explicația circula în rând, iar Bănică a notat-o așa cum a auzit-o.

Dacă iei ceva pe furiș, se oprește motorul de la mașină și nu mai pornește până nu duci la loc ceea ce ai luat.

Bărbat, circa 65 de ani, fost oțelar la Călan, citat de Mirel Bănică, teren la Prislop, noiembrie 2010

Un amănunt din aceeași cercetare spune mult despre ce caută, de fapt, oamenii acolo. La un kilometru de mănăstire se află chilia săpată în stâncă a Sfântului Ioan de la Prislop, sihastru canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992, deci un sfânt cu toate actele în regulă, iar urcușul până la ea cere efortul fizic pe care literatura îl asociază cu pelerinajul. Din estimările de teren ale lui Bănică, numai 10-15 la sută dintre pelerini urcau acolo. Restul intrau în rândul de la mormântul lui Arsenie Boca.

De ce vin oamenii la Prislop? Ce spun ei înșiși

La întrebarea aceasta există un singur set de date adunate sistematic, pe teren, de la pelerini: ancheta geografului Mădălina Giușcă, de la Universitatea din București, publicată în 2020 în revista Human Geographies, a aceleiași universități. Au fost o sută de respondenți, toți români, intervievați față în față la Mănăstirea Prislop, în iulie și septembrie 2019, pe bază de interviuri semistructurate.

Răspunsul la întrebarea de ce au venit este fără echivoc: 82 la sută au spus că pentru mormântul părintelui Arsenie Boca, 11 la sută pentru rugăciune fără legătură cu el și 7 la sută din curiozitate. Autoarea notează un amănunt de limbă pe care îl recunoaște oricine a fost acolo: oamenii nu spun numele mănăstirii, ci spun că vin la Părintele Arsenie.

Portretul statistic al vizitatorului, din aceeași anchetă: 60 la sută femei, 46 la sută peste cincizeci de ani, 64 la sută din mediul urban, 44 la sută cu studii superioare, 67 la sută angajați. Trei sferturi vin cu mașina proprie, 76 la sută pe cont propriu și nu în grup organizat, 87 la sută fără ghid, iar 48 la sută se informează din surse online și din presă, față de 10 la sută care se informează de la biserică. Mai mult de jumătate, 52 la sută, vin cel puțin o dată pe an.

Cât de credincioși se declară vizitatorii?

Întrebați să se așeze singuri pe o scară de la 1 la 4, unde 1 însemna nereligios și 4 foarte religios, niciunul dintre cei o sută nu a ales 1. Cei mai mulți, 53 la sută, s-au pus la mijloc, pe 3, iar 13 la sută s-au declarat foarte religioși. Autoarea observă că oamenii au evitat răspunsul extrem de teamă să nu fie judecați, și că, de fapt, se descriu ca niște oameni care își manifestă credința în felul lor.

Două dintre răspunsurile culese atunci arată cele două capete ale pelerinajului de azi. Le dăm traduse din textul englez al studiului.

Am venit să mă rog pentru toți membrii familiei, ca să avem un an binecuvântat și sănătos. De la prima vizită am văzut schimbări și am continuat să vin în fiecare an.

Femeie, 54 de ani, croitoreasă, Toplița, citată în studiul Mădălinei Giușcă, teren iulie și septembrie 2019

Vin aici vara, când îmi pot lua liber de la muncă. Am o slujbă stresantă și vin pentru câteva zile ca să mă reîncarc sufletește. Pur și simplu locul în sine îți dă energie bună.

Bărbat, 38 de ani, programator, București, citat în studiul Mădălinei Giușcă

Giușcă numește tipul acesta pelerinul modern, un amestec de pelerin și de turist, care crede, dar nu renunță la confort, vine cu mașina lui și își face singur programul. Bănică notase, cu nouă ani înainte, aceeași mutație, dintr-un alt unghi: la Prislop se naște un tip nou de individualitate religioasă, mai puțin supus rânduielii preotului și mai aproape de căutările proprii.

Un singur lucru îi unește pe toți, în observațiile amândurora: traseul. Vizitatorii cu rost religios fac un circuit fix prin incintă, pe la peșteră, la copac, la izvor și la păstrăvi, în vreme ce vizitatorii obișnuiți le ignoră până văd că se adună lume. Iar la rând stau împreună, și unii, și alții.

Cum s-a schimbat numele locului în cincisprezece ani?

S-a schimbat de două ori, întâi în gura oamenilor și abia apoi în actele Bisericii. Cea mai fină observație a lui Bănică din 2011 nu este despre cifre, ci despre cuvinte. El constată că formula „pelerinaj la mormântul Părintelui Arsenie Boca” se transformase, în doar doi, trei ani, în „pelerinaj la Sfântul Arsenie Boca”, pe măsură ce pelerinajul creștea. Cu alte cuvinte, limba populară îl trecuse în rândul sfinților cu mult înainte ca o comisie să se pronunțe.

Drumul instituțional, în schimb, se poate urmări pas cu pas, fiindcă fiecare treaptă a fost anunțată de instituția care a făcut-o. În 2019, Episcopia Devei și Hunedoarei a înaintat Comisiei speciale teologice a Mitropoliei Ardealului documentația pentru propunerea de canonizare, iar Studiul Document privind sfințenia vieții a fost redactat de părintele profesor academician Mircea Păcurariu. La 28 noiembrie 2023, la pomenirea de 34 de ani, episcopul Nestor îi îndemna încă pe credincioși să ceară ajutorul părintelui „în așteptarea trecerii în rândul sfinților”.

La 22 decembrie 2023, Permanența Consiliului Eparhial a aprobat o distincție nouă, Ordinul „Cuviosul Arsenie Boca de la Prislop”, anunțată a doua zi. Amănuntul de execuție spune ceva despre felul în care eparhia își înțelege propriul subiect: icoanele în tehnica email care urmau să fie aplicate pe distincție erau reproduceri după stilul de pictură al părintelui, așa cum se vede la Prislop și la biserica din Drăgănescu.

Hotărârea Sfântului Sinod a venit în ședința din 11-12 iulie 2024, iar efectul în teren se vede în comunicatele eparhiei: la 28 noiembrie 2024, la împlinirea a 35 de ani de la moarte, slujba se face deja pentru „Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie”. Un an mai târziu, la 28 noiembrie 2025, a avut loc la Prislop proclamarea locală a canonizării, cu un sobor de peste douăzeci și cinci de ierarhi, cu Tomosul citit de episcopul Andrei al Covasnei și Harghitei, cu icoana prezentată și cu transmisie în direct la Trinitas TV.

În cuvântul lui de atunci, episcopul Nestor a spus în ce raport stau, după Biserică, hotărârea și evlavia populară.

Sfântul Sinod al Bisericii noastre a certificat ceea ce în memoria colectivă a poporului s-a realizat cu mult timp înainte, printr-o cinstire deosebită adusă Sfântului Arsenie de către mulțimea credincioșilor.

Episcopul Nestor al Devei și Hunedoarei, 28 noiembrie 2025, după comunicatul eparhiei

Este, în fond, exact observația lingvistică a lui Bănică din 2011, spusă din interiorul instituției și cu cincisprezece ani mai târziu.

Cum s-a organizat mănăstirea în jurul pelerinajului?

Un pelerinaj de zeci de mii de oameni nu încape într-o biserică ridicată în 1564. Soluția se vede în fiecare comunicat al eparhiei din ultimii ani: slujbele mari se fac la Altarul de vară al așezământului monahal, în aer liber. Acolo s-a slujit la proclamarea din 28 noiembrie 2025 și tot acolo, la 8 mai 2026, la hramul de primăvară.

Calendarul însuși s-a îngroșat. Mănăstirea are hramul Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, la 8 mai, și praznicul Înălțării Sfintei Cruci, la 14 septembrie, iar din 2025 se adaugă pomenirea Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie, la 28 noiembrie, dată fixată prin Tomosul sinodal. Trei zile de vârf, nu una.

La toate trei, comunicatele consemnează același gest de încheiere: după Sfânta Liturghie, soborul merge în procesiune la mormânt, se intonează troparul și slujitorii se închină la cruce. Ceea ce în 2010 era rândul neoficial al pelerinilor a devenit, cincisprezece ani mai târziu, ultimul punct din rânduiala slujbei arhierești.

Instituțiile crescute în jurul numelui

Pelerinajul a lăsat în urmă instituții care se pot număra. La Prislop funcționează Seminarul Teologic „Sf. Ecaterina”, unitate de învățământ cu personalitate juridică, cu patru clase și 84 de elevi, după datele din strategia orașului Hațeg; corul care dă răspunsurile la slujbele mari este format din monahii și din eleve ale seminarului. Episcopia a creat două ordine eparhiale legate de locul acesta, unul al Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop, pentru clerici, acordat în 2023 celor doi duhovnici ai mănăstirii, și unul al Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, oferit la 8 mai 2026 stareței Veniamina Lazăr.

La Deva, pe Dealul Paiului, eparhia construiește Așezământul „Părintele Arsenie Boca”, care va cuprinde o mănăstire și o școală. Numele a ieșit, cu alte cuvinte, din cimitirul în care a început și a devenit o marcă a eparhiei întregi.

Cât de mare este locul acesta în ierarhia națională s-a măsurat o singură dată, și tot de geografi. Într-un studiu din 2018 publicat în Human Geographies, Mădălina-Cristiana Giușcă, Aurel Gheorghilaș și Liliana Dumitrache au inventariat toate cele 556 de mănăstiri din România și le-au dat note pe trei dimensiuni: istorico-culturală, religioasă și economică. Prislopul a ieșit pe primul loc în clasamentul general. Aceiași autori observă însă că nota economică nu urmează nota religioasă: mănăstirile din vârful ierarhiei, Prislopul între ele, nu valorifică economic pe măsura importanței lor. Cifrele de cazare de la Hațeg, cu ocupare sub 10 la sută, spun același lucru în altă limbă.

Ce stă în picioare și ce rămâne deschis

Pe acte de instituție stau: redeschiderea mănăstirii în 1976 și obștea de opt monahii venită de la Rășinari; cariera stareței Pavelida Munteanu, din 1986 până în decembrie 2023; depunerea documentației de canonizare în 2019 și autorul Studiului Document; distincțiile eparhiale din 2023; hotărârea Sinodului din 11-12 iulie 2024; proclamarea locală din 28 noiembrie 2025 și cele trei hramuri de azi; statutul de monument istoric al bisericii din 1564; cei 84 de elevi ai seminarului; și toate cifrele de cazare și de turism ale orașului Hațeg, luate de administrație de la Institutul Național de Statistică.

Pe cercetare de teren stau: estimarea de 30.000-50.000 de pelerini pentru noiembrie 2010, blocarea drumului și urcușul de șase, șapte kilometri, interdicțiile nescrise de la mormânt, procentul de 10-15 la sută dintre pelerini care urcă la chilia Sfântului Ioan, și portretul de ansamblu al celor o sută de oameni intervievați în iulie și septembrie 2019, cu cele 82 de procente venite pentru mormânt.

Rămân deschise, în schimb, lucruri care s-ar putea afla. Nu există o serie de ani a numărului de pelerini, deși la fiecare 28 noiembrie lucrează în teren jandarmeria, inspectoratul pentru situații de urgență și administrația locală, iar rapoartele lor de ordine publică sunt locul unde o asemenea serie ar putea fi reconstituită. Nu există cifre de cazare pentru satele Silvașu de Jos și Silvașu de Sus, acolo unde se petrece de fapt găzduirea, iar strategia orașului recunoaște singură că multe unități nu sunt clasificate. Nu există, deocamdată, o cercetare de teren mai nouă decât 2019, deci nimeni nu a măsurat încă ce schimbă canonizarea într-un pelerinaj care exista cu mult înaintea ei.

Și mai rămâne deschisă o întrebare pe care documentul nu o poate închide. Un dosar de arhivă spune ce a făcut o instituție. O statistică de cazare spune câte paturi s-au construit. Nici una dintre ele nu spune de ce o femeie din Toplița se urcă în autocar în fiecare an, și nici de ce un programator din București socotește că locul acela îi dă ceva. La întrebarea asta răspund numai ei, iar răspunsurile lor, atât cât au fost culese, sunt consemnate mai sus, cuvânt cu cuvânt.