Liturghierul lui Macarie, 10 noiembrie 1508: prima carte tipărită în Țara Românească

Prima carte tipărită în Țara Românească își spune singură data: „luna noiembrie 10 zile”, anul 7016, adică 1508. Își spune și tipograful, ieromonahul Macarie, și domnul sub care s-a isprăvit lucrul, Mihnea. Un singur lucru nu spune, și tocmai el a împărțit cercetarea de peste un veac: locul unde a fost tipărită.

Ce scrie exact în colofonul din 10 noiembrie 1508?

Prima carte tipărită în Țara Românească este un Liturghier slavon, adică volumul de slujbă pe care preotul îl are în față la liturghie. Lucrul pornise în 1507, „din porunca domnului Io Radu Voievod, căruia să-i fie pomenirea vecinică”, iar epilogul de pe ultima foaie pomenește drept sprijinitor al finisării pe „Io Mihnea mare voievod a toată țara Ungrovlahiei și a Podunaviei, fiul marelui Io Vlad voievod, în primul an al domniei lui, trudindu-se pentru aceasta smeritul ieromonah Macarie”.

Urmează datarea: „În anul 7016, crugul soarelui 16, al lunei 5, indictionul 11, luna noiembrie 10 zile”. Crugul soarelui este un ciclu de 28 de ani, după a cărui scurgere zilele săptămânii cad pe aceleași date, iar indictionul este un ciclu de cincisprezece ani folosit în cancelariile bizantine. Pentru 7016 anul s-a socotit de la 1 ianuarie, ca în Apus, nu de la 1 septembrie, cum se obișnuia în actele domnești ale Țării Românești, și de aici iese 1508.

Radu cel Mare, care pornise lucrarea, murise înainte ca ea să fie gata: domnia lui se încheie după 23 aprilie 1508, iar el este înmormântat în biserica rectitorită de el la mănăstirea Dealu. Cartea a ieșit, așadar, sub Mihnea cel Rău, fiul lui Vlad Țepeș, trecut la catolicism, care nu a oprit lucrul început.

Volumul nu are foaie de titlu, la fel ca multe incunabule europene, și începe direct cu învățătura lui Vasile cel Mare, „Arhiepiscopul Chesareii Cappadociei”, către preot, despre „Dumnezeiasca slujbă și despre cuminecătură”.

• 128 de foi, adică 256 de pagini nenumerotate, grupate într-un caiet de patru foi și cincisprezece de câte opt.
• Tipar negru și roșu, cincisprezece rânduri pe pagină, oglinda textului de 22,2 pe 16 centimetri.
• Hârtie italiană groasă, din trei sorturi, cu trei filigrane: ancoră în cerc cu stea deasupra, cumpănă în cerc, pălărie de cardinal.
• Tiraj estimat la circa 300 de exemplare, cu unul sau două trase pe pergament.
• Două trageri, fiindcă în caietul al doilea se strecuraseră greșeli care schimbau sensul textului.

De ce nu se știe unde a fost tipărită prima carte din Țara Românească?

Fiindcă nu scrie. Niciuna dintre cele trei tipărituri macariene, Liturghierul din 1508, Octoihul din 1510 și Tetraevanghelul din 1512, nu arată locul de imprimare. Cercetarea a observat că epilogurile lor au cinci trăsături comune, iar una dintre ele este chiar tăcerea aceasta.

• pomenirea Podunaviei în titlul domnesc, titlu vechi, din prima jumătate a secolului al XV-lea;
• absența mitropolitului Țării Românești din formula de patronaj;
• socotirea anului după computul occidental, de la 1 ianuarie;
• folosirea elementelor cronologice secundare: crugul soarelui, crugul lunii, indictionul;
• absența locului de imprimare.

O sinteză a ipotezelor a fost făcută de Dan Simonescu și Victor Petrescu în volumul „Târgoviște, vechi centru tipografic românesc”, apărut la Muzeul Județean Dâmbovița în 1972. Tabelul lor adună șapte locuri propuse în timp: Târgoviște, Dealu, Govora, Snagov, Curtea de Argeș, Bistrița și Veneția. Separat s-a discutat originea materialului tipografic, cu două candidaturi, Cetinje și Cracovia.

Cine a fost ieromonahul Macarie?

Despre viața lui se știe puțin, iar ce se știe vine mai mult din cărțile pe care le-a tipărit. Între 1493 și 1496 a lucrat la Cetinje, în Muntenegru, sub patronajul voievodului Gheorghe Cernoievici, iar de acolo au ieșit un Octoih, o Psaltire și un Molitvenic. Dintre acestea numai Psaltirea arată locul tipăririi, deci obiceiul de a tăcea asupra lui îl avea de mai înainte.

Ucenicia lui venețiană este admisă de aproape toți cercetătorii, dar amănuntele diferă de la un studiu la altul: unii îl pun la Veneția în 1483, supraveghind tipărirea unui liturghier slav, alții îi atribuie un Missale Romanum ieșit acolo în 1493. Ambele variante stau în literatura de specialitate, iar deosebirea arată cât de subțire este dosarul biografic. În descrierea bibliografică a cărții, Macarie apare drept nastavnic, adică mai mare al atelierului, sprijinit de Solomon, muntenegrean, nepot al principelui Cernoievici, și de monahul Maxim.

Macarie și-a făcut ucenicia la Veneția, iar după ce a fost nevoit să fugă din Muntenegru veni în Țara Românească, aducând cu el un săculeț de buchii frumos tăiate, de inițiale înflorite și de frontispicii dibaci împletite, în care se simte influența venețiană.

Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești, 1925

Ce argumente aduc cercetătorii pentru Târgoviște și mănăstirea Dealu?

Lista celor care au susținut Târgoviștea sau Dealu cuprinde nume grele ale bibliologiei românești: Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Dan Simonescu, Mircea Tomescu, Victor Petrescu, Mircea Păcurariu, Agnes Erich. Argumentul de fond nu este tehnic, este politic: tiparul era un privilegiu domnesc, iar un meșteșug atât de scump și de supravegheat nu avea ce căuta departe de scaunul țării.

La acesta se adaugă amănunte. Ornamentele frontispiciilor macariene, cercuri și pătrate împletite din vrejuri stilizate, sunt apropiate de ornamentele numite armenești de la mănăstirea Dealu, iar elementele rare de cronologie din epilog, crugul soarelui și indictionul, se regăsesc în pisania de acolo. Într-o mănăstire existau, în plus, ateliere pentru meșteșuguri fine și călugări știutori de carte, adică exact oamenii de care are nevoie corectura unui text liturgic.

Ipoteza Bistriței oltene are și ea un temei serios: acolo Alexandru Odobescu a găsit în secolul al XIX-lea șapte exemplare ale cărții. Obiecția este însă grea. Mihnea a risipit mănăstirea din temelie în 1509, iar ea a fost refăcută abia între 1515 și 1519, sub Neagoe Basarab; dacă Liturghierul s-ar fi tipărit acolo, unde au apărut Octoihul din 1510 și Tetraevanghelul din 1512? În plus, cărțile se legau în mănăstiri, ceea ce explică de ce se găsesc multe exemplare într-un singur loc.

A fost tipărită cartea la Veneția?

Varianta venețiană a fost susținută de Alexandru Odobescu și, apăsat, de Virgil Molin, care a mers până la a identifica atelierul cu cel al lui Andrea Torresani și Aldus Manutius. Argumentele lui: caracterele literelor sunt de tip venețian, tiparul în două culori este o tehnică venețiană, hârtia vine de la Veneția, iar legătura seamănă cu legăturile venețiene din jurul anului 1500.

Replica cercetării merge punct cu punct. Literele din Liturghier sunt groase și imită semiunciala de manuscris, deci se deosebesc atât de litera slavă venețiană, cât și de litera subțire de la Cetinje, iar ornamentele imită manuscrisele moldovenești de la sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare. Tiparul în două culori a fost executat rudimentar, scoțând foile de sub presă și trecându-le a doua oară cu cerneală roșie, de unde și nepotrivirile la linie. Cei circa doi ani dintre cele trei volume arată un atelier modest, nu o comandă într-un mare centru; greșelile din caietul al doilea au fost îndreptate doar la a doua tragere; iar atelierul slav al lui Torresani era închis la data Octoihului.

Pentru ipoteza cracoviană, lansată în 1916 de A.P. Sobolevski, comparația s-a făcut pe litere: ambele tiparnițe folosesc un „M cu poale”, dar la Macarie mijlocul literei este rotunjit, iar la Sweipolt Fiol ascuțit. Concluzia lui Lajos Demeny a fost că între cele două ateliere nu există nicio legătură tehnică.

Ce înseamnă astăzi prima carte tipărită în Țara Românească?

Faptul că nu știm adresa atelierului nu micșorează isprava. Istoria tiparului chirilic așază Țara Românească din 1508 pe locul al patrulea în Europa, fiind urmată de Praga în 1517, de Veneția în 1519 și de Vilna în 1525. Liturghierul este, în același timp, prima ediție tipărită a acestei cărți de slujbă în slavonă, iar textul a fost pregătit în redacție medio-bulgară de Macarie, cu sprijinul sau sub supravegherea mitropolitului Nifon, fostul patriarh al Constantinopolului adus în țară de Radu cel Mare.

Influența se vede și în afara granițelor. La Gorajde, în Herțegovina, Fjodor Ljubavici copiază o vignetă care apare pentru prima dată în tiparul chirilic european în Liturghierul din 1508, o sapă din nou pe lemn și o folosește în Psaltirea din 1521; deosebirile sunt atât de mici încât ipoteza unui izvor comun cade. Liturghierul slavon al lui Coresi, tipărit la Brașov între 1568 și 1570, și cel scos de Șerban Coresi în 1588 par, după plan și cuprins, reeditări ale cărții lui Macarie.

Locul tipăririi rămâne, însă, o chestiune de probabilitate. Cea mai creditată ipoteză este mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, dar ea se sprijină pe context și pe analogii, nu pe un document. Nu se cunoaște nici cine a tradus textul în întregime, nici cum a ajuns tiparnița în țară.