Cum se citește un dosar de Securitate: cazul Arsenie Boca

Capitolele care urmează se vor sprijini aproape numai pe hârtii produse de poliția politică, iar un dosar de Securitate nu este o biografie: este unealta de lucru a unei instituții care avea nevoie de rezultate. Capitolul acesta arată cum s-a făcut arhiva, cine scria în ea, ce dovedește fiecare fel de document și de ce lipsa unui act nu este niciodată o dovadă.

Ce este, de fapt, un dosar de Securitate?

Un dosar de Securitate nu este biografia cuiva. Este unealta de lucru a unei instituții care avea nevoie de rezultate, iar forma lui a fost gândită pentru munca aceea, nu pentru cititorul de azi. De aici vine tot ce urmează în capitolul acesta: felul hârtiei hotărăște ce poate ea dovedi.

Instituția se naște prin Decretul numărul 221, publicat în Monitorul Oficial la 30 august 1948, care înființa Direcția Generală a Securității Poporului în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. La 23 ianuarie 1949, prin Decretul numărul 25, se întemeia Direcția Generală a Miliției, iar la 7 februarie 1949 poliția județeană era desființată. Arhiva propriu-zisă se face mai târziu, la începutul anilor cincizeci, odată cu clasarea primelor dosare, după Decretul numărul 50 din 30 martie 1951, care reorganiza direcția generală și crea șase servicii noi, între ele serviciul de anchete. Din 1948 până în 1971, înregistrarea, îndosarierea și păstrarea documentelor au fost treaba Serviciului C, care coordona evidența centrală și secțiile corespunzătoare din direcțiile regionale.

Datele acestea vin din studiul lui Sorin D. Ivănescu, cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași, publicat în 2014 în revista Codrul Cosminului. Autorul precizează în text că informațiile au fost obținute prin analiza directă a dosarelor, întâi în calitate de consilier în direcția de investigații a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, apoi ca cercetător acreditat.

Cele șase fonduri și ce stă în fiecare

Arhiva a fost organizată pe fonduri, fiecăruia corespunzându-i un tip de dosar. Cine știe fondul știe deja jumătate din ce poate aștepta de la document.

• Operativ, numit mai târziu informativ: dosarele muncii informative, adică dosare de obiectiv, dosare de problemă, dosare de verificare și dosare de urmărire informativă, plus materialele tehnicii operative.
• Rețea: dosarele personale ale informatorilor, rezidenților și gazdelor caselor de întâlniri, dar și ale celor care au refuzat colaborarea sau nu au primit aprobarea de recrutare.
• Anchetă, numit și penal: dosarele de urmărire penală încheiate, dosarele tribunalelor militare, dosarele de penitenciar, de colonii de muncă, de dislocare și de domiciliu obligatoriu.
• Corespondență: scrisorile dintre unitățile Securității și dintre ele și alte instituții.
• Neoperativ: dosarele de personal ale ofițerilor, subofițerilor și angajaților civili, state de plată, documente de secretariat.
• Documentar: materiale preluate de la vechile servicii de informații, fără interes operativ, dar cu valoare documentară.

Deosebirea se vede la dosarul despre care vorbește acest dosar. Actele folosite în capitolul al doilea stau în două fonduri: fondul Penal, dosarul 13928, și fondul Informativ, dosarele 2637, 2710 și 230654. Primul ține de o măsură de represiune, al doilea de supravegherea de zi cu zi, iar cele două se citesc altfel.

Cine scria notele informative și pentru cine?

Notele informative au fost scrise de oameni recrutați în rețeaua informativă și predate unui ofițer de legătură. „Informator” nu este însă o categorie unitară, iar din ce fel de om venea nota se vede în dosarul lui personal.

Rețeaua avea, după descrierea lui Ivănescu, cinci trepte. Colaboratorii erau folosiți ocazional, mai ales la verificarea unei informații, și se recrutau dintre cei care aveau acces la date: angajați de la poștă și telefoane, recepționeri de hotel, ospătari, oameni din birourile de personal. Informatorii necalificați erau folosiți tot ocazional, cu o instruire redusă, iar în cazul lor nu exista angajament scris. Informatorii calificați erau recrutați pentru probleme anume, primeau un nume conspirativ, erau instruiți asupra poveștii de acoperire și a tehnicii de dialog, semnau angajamentul și aveau parole de contact. Rezidenții erau informatori calificați cărora li se dădea în primire un grup de patru până la opt informatori necalificați sau colaboratori. În sfârșit, gazda casei de întâlniri punea la dispoziție o locuință pentru întâlnirile ofițerului cu rețeaua, fiindcă acelea nu se țineau nici la sediu, nici în public.

Scara fenomenului se poate da în cifre. Stefano Bottoni, istoric la Universitatea din Florența, arată în studiul publicat în 2020 în revista Institutului polonez al Memoriei Naționale că în 1948 erau înregistrați 42.000 de informatori, că numărul a urcat la aproximativ 80.000 în prima jumătate a anilor șaizeci și la 119.000 în 1967. În evidența centrală există date personale despre aproape două milioane de cetățeni, cifră dată de László Csendes, director adjunct al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, la 7 iunie 2013.

Un amănunt din dosarul personal al informatorului lămurește multe despre ce urmează pe hârtie: raportul cu propunerea de recrutare consemna și temeiul recrutării, iar temeiurile scrise în acte erau de două feluri, sentimentele patriotice sau materialul compromițător. Recompensele se dădeau în bani, în obiecte sau în ajutor la rezolvarea unor probleme personale, iar banii se predau cu chitanță, semnată de informator cu numele conspirativ, ca să poată fi justificați de ofițer.

De ce exagerează sau minte un informator?

Pentru că sistemul plătea rezultatul și verifica omul, nu adevărul. Un informator care nu avea ce raporta era un informator nefolositor, iar dosarul lui o arăta negru pe alb.

În dosarul personal intrau rapoarte de analiză periodică, cel puțin anuale, despre aportul informativ al celui recrutat, cu metodele folosite, cu mijloacele de verificare a loialității lui și cu randamentul. Informatorul era verificat în tot timpul colaborării. Presiunea aceasta nu dovedește că o notă anume este falsă; arată doar în ce direcție se înclina greșeala, atunci când apărea.

Al doilea motiv este că informatorul avea interesele lui. George Enache, de la Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, publică în 2024 un studiu despre episcopul Valerian Zaharia al Oradiei, în scaun din 1951 până în 1969, construit pe fondul Informativ, dosarele 5108 și 160111. Episcopul era el însuși informator activ, iar protopopii cu care se certa, Nemeș Roman, Constantin Olariu și Iosif Țint, erau de asemenea informatori și se denunțau reciproc. Formularea lui Enache merită reținută: dosarele acelea sunt un caz de studiat despre cum nu doar Securitatea se folosea de informatori, ci și unii informatori se foloseau de relația lor cu Securitatea pentru a-și atinge anumite scopuri.

Același autor pune și avertismentul, fără ocolișuri: multe dintre documentele Securității pot fi contestate, colportând zvonuri fără vreo bază. Dosarele lui Valerian Zaharia fac excepție nu pentru că notele ar fi mai cinstite acolo, ci pentru că abundă în memorii și rapoarte scrise de clericul însuși. Un dosar în care omul vorbește cu mâna lui și un dosar clădit pe auzite nu sunt același fel de izvor.

Al treilea motiv l-a cercetat Katherine Verdery, antropolog american care și-a citit propriul dosar și apoi i-a căutat pe informatori și pe ofițeri. Din recenzia publicată de Dennis Molinaro, de la Trent University, în revista Surveillance and Society, reiese că unii au informat din șantaj sau din constrângere, iar alții pentru că erau prieteni cu ofițerii, și că relațiile omenești erau moneda cu care lucra aparatul.

Capitolul al doilea al dosarului nostru are două exemple potrivite. Nota numărul 193, predată la 4 iunie 1989 de informatorul „Tâmplaru Ion”, cuprinde fraza după care lui Arsenie Boca nu ar fi avut ce să reproșeze organelor de stat pentru anul de la Canal. Iar nota agentului „Florică”, din 5 februarie 1965, consemnează zvonul unei căsătorii. În amândouă cazurile hârtia spune limpede ce s-a declarat și cui, nu ce s-a întâmplat.

Ce înseamnă o notă olografă și ce înseamnă un rezumat de ofițer?

Deosebirea este între scrisul de mână al informatorului și prelucrarea ofițerului, iar ea hotărăște cât cântărește pagina. Nota olografă este mărturia; rezumatul este deja o lectură a mărturiei.

Notele adevărate, scrise de mână, se strângeau într-un dosar anexă separat, cu regim de păstrare aparte, iar în dosarul personal al informatorului intrau copiile. Anexa avea registru propriu, în ordine cronologică, cu data notei, cu numele celui despre care se vorbea și cu proveniența. Pe nota originală ofițerul însemna, sus în stânga, data, locul întâlnirii și numele conspirativ al casei, ofițerul de legătură și indicativul lui, iar sus în dreapta numele conspirativ al informatorului și calitatea lui, sursă sau colaborator informativ. Jos se treceau dosarele pe care Securitatea le avea deschise pe numele oamenilor pomeniți în material, precedate de inițialele N.B., adică nota biroului. Toate acestea sunt descrise de Ivănescu.

Urmează amănuntul cu cele mai mari consecințe. După clasare, dosarul anexă avea un regim special: nu putea fi consultat, iar după cinci ani trebuia distrus pe bază de proces-verbal. Ordinul nu a fost pus în practică întotdeauna, iar unele dintre aceste dosare s-au păstrat. Cu alte cuvinte, stratul cel mai apropiat de martor este și cel pe care sistemul l-a programat să dispară.

Ce scrie ofițerul pe marginea notei

Stratul care spune cel mai mult despre intenție nu este textul dactilografiat, ci însemnările de mână ale ofițerilor superiori, mâzgălite pe margini și uneori peste text. Delia Popescu, profesoară de științe politice la Le Moyne College, a citit zeci de rapoarte județene din fondul Documentar, dosarul 11201, și a transcris asemenea ordine scurte: „Deschideți un dosar pentru urmărirea fenomenului”, sau îndemnul ca un material original să nu ajungă la destinație. Autoarea notează și greutatea practică: scrisul de mână este greu de descifrat, în parte ilizibil, iar ștampila electronică de azi a Consiliului acoperă uneori textul din capul paginii.

Nota olografă are și o greutate juridică, nu doar istoriografică. Bottoni arată că, sub Legea 187 din 1999, colegiul putea socoti pe cineva colaborator numai dacă în dosar exista un angajament scris de mână. Criteriul lasă însă deoparte o parte din rețea, fiindcă persoanele de încredere mai bine pregătite erau lucrate într-un fel mult mai puțin formalizat. Un dosar fără angajament olograf nu este, prin asta, un dosar de om nevinovat, și nici invers.

De ce e greu de citit un dosar de Securitate?

Pentru că nu a fost făcut ca să îl citim noi. Dosarul de urmărire informativă, treapta cea mai înaltă a muncii Securității, era alcătuit anume fără principiu cronologic: materialele se grupau după felul lor, note informative la note informative, rapoarte de investigații la rapoarte de investigații, procese-verbale de filaj la fel. Ivănescu scrie direct că aranjarea aceasta face cercetarea unui asemenea dosar foarte grea.

La forma se adaugă limba. Popescu observă că stilul juridic-administrativ scurtează viețile și tocește experiența, așa că omul din dosar apare mai sărac decât a fost. Iar la cercetare se adaugă o piedică de acces: fondurile nu au indexare tematică și nu sunt corelate între ele, deci cercetătorul trebuie să ceară dosare anume și se sprijină mult pe arhiviști pentru a înțelege cum sunt clasate.

Accesul se obține cu acreditare. Un exemplu concret se citește în nota de deschidere a studiului lui Răzvan Perșa, lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universității Babeș-Bolyai: cercetarea a fost făcută ca bursier al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc și ca cercetător acreditat prin decizia numărul P954/17 a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Dosarele se consultă la sediul Consiliului, din strada Matei Basarab 55-57, în București, unde se află și redacția revistei proprii a instituției, Caietele CNSAS.

De ce absența unui document nu dovedește nimic?

Pentru că arhiva ajunsă la cercetători nu este arhiva întreagă și nu a fost niciodată. Sunt trei motive deosebite, iar fiecare are cifre.

Întâi, predările au fost parțiale și lente. Prin Hotărârea de Guvern numărul 1134 din 1990, Serviciul Român de Informații a dat Ministerului Justiției aproximativ 400.000 de volume din fondul penal și Ministerului Public alte 80.000 de volume din același fond. În 1992 și 1993 au mers la Ministerul Afacerilor Interne 2.000 de metri din fondul neoperativ, prin protocolul numărul 167 din 18 iunie 1992, iar la Arhivele Naționale 1.500 de metri de materiale cu interes documentar istoric. Abia din 2001 serviciul a început să predea dosare Consiliului. Bottoni dă și proporția: până la sfârșitul anului 2006, cea mai mare parte din cei aproximativ 30.000 de metri de dosare păstrate se afla încă în depozitele serviciilor de azi, iar cercetătorii aveau la dispoziție doar câteva sute de metri. În toamna anului 2006 s-au predat, prin ordin prezidențial, aproape două milioane de dosare, iar la sfârșitul anului 2012 erau declasificați și disponibili peste 25 de kilometri.

Al doilea motiv este că o categorie de documente a fost proiectată să dispară, și anume dosarele anexă cu notele olografe, distrugerea lor fiind prevăzută după cinci ani.

Al treilea motiv este o instituție întreagă rămasă în afară. Legea din 1999 a adoptat o definiție îngustă a poliției politice, care nu acoperea Miliția, socotită forță apolitică. Urmarea nu a fost numai că nu se putea deschide o procedură de verificare pentru foștii milițieni, ci și că cea mai mare parte a arhivelor Miliției a rămas, și rămâne, la Ministerul de Interne. Bottoni arată că documentele păstrate dovedesc însă altceva: în sate și în orașele mici, poliția „civilă” îndeplinea majoritatea sarcinilor obișnuite ale poliției politice, ținea apartamente conspirative, strângea, redacta și transmitea rapoarte și conducea sau supraveghea urmărirea persoanelor socotite nesigure politic. Exemplul lui este fondul 594 de la Direcția Județeană Mureș a Arhivelor Naționale, păstrat, din întâmplare, fără lipsuri.

Pentru dosarul nostru regula are două tăișuri, și amândouă trebuie spuse. Capitolul al doilea a stabilit că în actele publicate până acum nu apare nicio probă de încadrare în Mișcarea Legionară. Aceea este o afirmație despre documente, nu despre om. Tot acolo s-a spus că nu apare nici o decizie de domiciliu obligatoriu pe numele lui. Nici una, nici alta nu este un verdict. Absența unei dovezi se numește absență, nu contrariu, iar asta se aplică la fel în ambele direcții.

Ce face dosarul cu omul din el?

Îl construiește ca personaj și apoi îl ține acolo. Mecanismul nu este literar, este birocratic, și se poate arăta pas cu pas.

Katherine Verdery a făcut proba cea mai limpede: și-a pus paginile dosarului propriu lângă însemnările ei de teren din aceleași zile. Din recenzia lui Molinaro reiese ce a găsit: aparatul clădise din ea o altă persoană, cu nume conspirativ, „VERA”, presupusă agentă a CIA, iar ofițerii credeau că versiunea lor este cea adevărată. Cadrul de metodă îl așezase mai înainte în volumul publicat de Central European University Press în 2014, al cărui prim capitol se numește, cu tâlc, „O arhivă și ficțiunile ei”.

Ce ține personajul la locul lui se vede în felul cum raportau ofițerii. Popescu a observat, citind rapoartele de supraveghere, că lipsa rezultatelor informative este prezentată ca o insuficiență a aparatului, nu ca absență a activității ostile, iar peste măsurile operative plutește o prezumție de vinovăție. Rapoartele care nu găsesc niciun suspect se încheie, totuși, cu directiva obișnuită de intensificare a muncii informativ-operative.

Observația aceasta explică, fără să fie nevoie de nicio răutate anume, un fapt din capitolul al doilea. Nota din 5 iunie 1943 care îl descria drept „un înfocat legionar” l-a urmărit treizeci de ani, iar acuzația a fost reluată la fiecare anchetă, până în 1955, deși ancheta regimului Antonescu, care avea tot interesul să găsească o probă, nu a găsit-o. Aparatul nu avea procedură pentru a încheia că o bănuială este neîntemeiată. Avea procedură pentru a ține omul „în atenție”.

Dosarele sunt, în cea mai mare parte, obiecte de text și trebuie citite cu grijă deosebită, fiind o realitate mediată textual: formularea este a volumului coordonat de Valentina Glajar, Alison Lewis și Corina L. Petrescu, citat de Popescu, care aplică acestor hârtii metoda indiciilor a lui Carlo Ginzburg, adică citirea alegerilor de cuvinte și a scăpărilor ca urme ale unui strat de sens nespus.

Ce poate dovedi un dosar de Securitate și ce nu poate

Împărțirea se poate face scurt, pe trei trepte, și ea stă la baza felului în care sunt scrise citatele din capitolele următoare.

• Dovedește bine: că un act există, cine l-a semnat, cu ce număr și la ce dată; ce a cerut instituția, în propriile cuvinte; motivul oficial trecut în act; itinerarul unei detenții, cu data fiecărui transfer; și, prin însemnările de pe margine, ce voia ofițerul să se întâmple mai departe.
• Dovedește slab: vorbele și faptele celui urmărit, ajunse pe hârtie prin doi filtri, informatorul și ofițerul; stările lui sufletești; relatările despre viața lui particulară; și cifrele care nu sunt luate din alt act.
• Nu dovedește: că ceva nu s-a întâmplat. Un dosar incomplet, dintr-o arhivă incompletă, nu poate susține o negație.
• Este o clasă aparte: scrierile celui urmărit, aflate în dosar, adică declarațiile, memoriile și scrisorile lui. Acolo vorbește el însuși, chiar dacă sub constrângere și știind cine citește.

Cum se verifică o informație dintr-un dosar?

Punând-o lângă un document care nu a fost produs de același aparat. Sunt patru probe, iar capitolele dinainte le-au folosit deja pe toate.

Prima este însemnarea independentă din aceleași zile, proba lui Verdery cu propriile notițe de teren. A doua este arhiva altei instituții: faptele din 1959 din capitolul al doilea stau pe documentele Arhivei Arhiepiscopiei Aradului, iar Perșa a verificat semnătura episcopului Andrei Magieru după ce a parcurs numeroase documente ale acelei arhive. A treia este norma în vigoare la data actului, singura care lămurește de ce „condamnat” este cuvântul greșit pentru unitatea de muncă, măsură administrativă înființată prin Decretul numărul 6 din 14 ianuarie 1950. A patra este aritmetica actelor între ele: propunerea cerea doi ani, decizia numărul 150 din 14 octombrie 1950 a dat douăsprezece luni, iar durata efectivă a trecut de paisprezece luni.

Mai rămâne o regulă de scris, nu de cercetare. Când un fapt se știe numai din notă, articolul spune că se știe din notă. Când se știe numai din rezumatul unui studiu, o spune la fel. Cititorul are dreptul să vadă pe ce stă fiecare propoziție, fiindcă altfel o citare completă pare riguroasă tocmai când nu este.

Ce rămâne deschis

Rămâne deschisă chiar harta golurilor. Preluarea arhivei nu este încheiată, nu există o listă publică a ce lipsește, soarta fiecărui dosar anexă cu note olografe nu se poate stabili caz cu caz, iar arhivele Miliției nu sunt în circuitul cercetării. Fiecare dintre aceste patru goluri atinge direct felul în care se poate scrie despre un om urmărit.

Rămâne deschisă și o întrebare de fond, pe care revista proprie a instituției și-o pune ea însăși: ce statut are, ca izvor, documentul produs de o instituție represivă. Caietele CNSAS, revistă cu ISSN apărută din 2008, își scrie misiunea exact așa, ca mediere între arhivă și discursul istoriografic, adică prefacerea documentului brut în cunoaștere verificată.

Pentru restul dosarului, concluzia se poate spune în două propoziții. Un dosar de Securitate arată cu precizie ce a făcut aparatul. Ce a făcut omul, arată numai atât cât a înțeles aparatul, iar deosebirea aceasta se va vedea pe fiecare pagină de aici încolo.