Comisia Europeană a Dunării: prima ședință, Galați, 4 noiembrie 1856

La 4 noiembrie 1856, într-un oraș de la Dunărea de Jos, șapte delegați se adună pentru prima dată și dau drumul unei instituții care nu semăna cu nimic de până atunci. Comisia Europeană a Dunării fusese hotărâtă la Paris pentru doi ani de lucru și avea să stea la Galați aproape un secol. Actul care a născut-o se poate citi până azi, articol cu articol.

Ce a hotărât Tratatul de la Paris despre gurile Dunării?

Războiul Crimeii s-a încheiat cu tratatul semnat la Paris la 18/30 martie 1856. Textul lui, tipărit în colecția de tratate alcătuită de Edward Hertslet, cuprinde cinci articole despre fluviu. Articolul XVI înființează o comisie în care Marea Britanie, Austria, Franța, Prusia, Rusia, Sardinia și Turcia au fiecare un delegat, însărcinată să stabilească și să execute lucrările necesare mai jos de Isaccea, pentru a curăța gurile Dunării și părțile vecine ale mării de nămoluri și de alte piedici, „pentru a pune acea parte a fluviului și părțile mării amintite în cea mai bună stare posibilă pentru navigație”.

Ca să își acopere cheltuielile, comisia primea dreptul de a lua taxe fixe, hotărâte cu majoritate de voturi, cu o condiție scrisă apăsat în tratat: pavilioanele tuturor națiunilor să fie tratate pe picior de deplină egalitate. Articolul XVII înființa a doua comisie, cea a statelor riverane, iar articolul XVIII le dădea amândurora un termen: doi ani. După ce lucrările ar fi fost gata, puterile semnatare urmau să constate faptul și să pronunțe dizolvarea comisiei europene.

Hârtia era, deci, limpede. Realitatea de pe teren a fost cu totul altceva, iar diferența dintre cele două explică de ce aniversarea se ține la Galați și nu la Paris.

Cum a ajuns o comisie europeană să se adune la Galați?

Delegații au început să sosească în oraș de la 20 octombrie 1856, iar lucrările au început la 4 noiembrie 1856, arată studiul Anei Petrescu despre tratatele și convențiile din care s-a născut instituția. Consiliul orașului Galați a asigurat locuințele comisarilor. Așezarea lor spune mult despre interesele în joc: reprezentanții Austriei, Franței și Marii Britanii au avut sedii permanente la Galați, cei ai Prusiei, Rusiei și Sardiniei stăteau la București, iar delegatul otoman la Tulcea.

Alegerea Galaților nu era întâmplătoare. Portul era capătul navigației maritime pe Dunăre, acolo se încărcau cerealele Moldovei și acolo se simțea cel mai direct dacă brațul Sulina era sau nu trecător pentru corăbii. Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, care administrează azi clădirea de mai târziu a instituției, dă aceeași dată, 4 noiembrie 1856, drept ziua primei ședințe și a stabilirii sediului în oraș.

Ce a lucrat efectiv Comisia Europeană a Dunării?

Lista lucrărilor din primii ani, așa cum o rezumă studiul citat, arată o administrație tehnică, nu un for de discursuri: două diguri la gura brațului Sulina, pentru ca navele mari să poată intra; dragarea și îndreptarea brațului Sulina, începute la 21 aprilie 1858; un sistem de geamanduri; ridicarea epavelor; un far la gura brațului Sfântul Gheorghe; un spital marinăresc la Sulina și un serviciu de salvare. Lucrările de la Sulina au fost conduse de inginerul Charles Hartley, care a trăit între 1825 și 1915.

Ca ordin de mărime, Dunărea are, în cifrele citate de Alina Papoi după o lucrare din 1938, 2.900 de kilometri, dintre care 2.594 navigabili. Dintre toți aceștia, comisia răspundea doar de ultimii, cei de la Isaccea în jos, plus ieșirea în mare. Pe acea bucată scurtă se decidea însă dacă grâul din Bărăgan și din Moldova ajungea sau nu la Marsilia și la Londra.

De ce a ținut aproape un secol o comisie făcută pe doi ani?

Noutatea instituției nu stătea în numele ei, ci în două puteri pe care tratatul i le dădea negru pe alb. Întâi, putea hotărî cu majoritate de voturi taxe pe care le încasa direct de la navigație, deci avea buget propriu, lucru rar pentru un organism internațional al vremii. Apoi, lua decizii tehnice obligatorii pe un teritoriu care nu era al niciunuia dintre cele șapte state membre. O administrație fără țară, cu venituri proprii și cu lucrări de inginerie în teren: de aici vine interesul pe care îl stârnește și astăzi la istoricii relațiilor internaționale.

Pentru că lucrările nu s-au terminat în doi ani. Convenția de la Paris din 19 august 1858, prin protocolul numărul 19, i-a prelungit existența până la încheierea lucrărilor prevăzute în tratatul din 1856. Actul public al navigației pe Dunărea de Jos a fost semnat abia la 2 noiembrie 1865, la Galați, fiindcă Turcia nu aderase la înțelegerea anterioară. Colecția lui Hertslet confirmă data și locul semnării.

De aici încolo instituția a trăit prin prelungiri. Alina Papoi o socotește în funcțiune între 1856 și 1938 și arată că atribuțiile principale au trecut la statul român în 1938, prin aranjamentul de la Sinaia, în timp ce statutul ei a fost întins până în 1948. Biblioteca din Galați scrie că statul român a naționalizat bunurile comisiei în 1940 și că aceasta a fost desființată în 1948, la conferința dunăreană de la Belgrad. Cele două șiruri de date nu se bat cap în cap: unul urmărește puterile reale, celălalt existența juridică și soarta patrimoniului.

Ce a mai rămas din Comisia Europeană a Dunării la Galați?

A rămas o clădire, iar dosarul ei este neașteptat de amănunțit. Terenul din strada Mihai Bravu numărul 6 a fost cumpărat la 22 martie 1893, autorizația de construire a fost eliberată la 14 mai 1894, lucrările din 1895 au fost făcute de Societatea Română de Construcții și Lucrări Publice, iar recepția finală s-a ținut la 29 aprilie 1896, în prezența inginerului-șef Carl Kuhl. Palatul a fost bombardat la 10 octombrie 1917 și refăcut din fundații între 23 iunie 1922 și 10 mai 1923, de Societatea Română de Întreprinderi București, cu recepție provizorie la 13 noiembrie 1923.

Din 1968, în clădire funcționează Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”. Colecțiile ei speciale stau la subsol, în tezaurul în care comisia își ținea odinioară valorile. Pentru un cititor din Galați, Comisia Europeană a Dunării nu este, așadar, o notă de manual: este sala în care împrumută cărți.

• 18/30 martie 1856: Tratatul de la Paris, articolele XV-XIX despre Dunăre.
• 20 octombrie 1856: primii delegați sosesc la Galați.
• 4 noiembrie 1856: prima ședință și stabilirea sediului.
• 21 aprilie 1858: încep dragarea și îndreptarea brațului Sulina.
• 19 august 1858: convenția de la Paris prelungește mandatul.
• 2 noiembrie 1865: se semnează la Galați actul public al navigației pe Dunărea de Jos.
• 1893-1896: se ridică palatul din strada Mihai Bravu.
• 1938 și 1948: trecerea atribuțiilor la statul român și desființarea instituției.