Muzeul Național de la București, 3 noiembrie 1834: actul lui Alexandru Ghica

La 3 noiembrie 1834, domnitorul Alexandru Ghica semnează la București actul prin care un muzeu de istorie naturală și antichități este recunoscut ca instituție a statului. Colecțiile veneau din dania fratelui său, marele ban Mihalache Ghica: monede grecești, romane și bizantine, minerale, fosile, scoici, pești, păsări și tablouri, toate laolaltă. Din acest amestec s-au desprins, peste decenii, două muzee naționale, iar întrebarea cine îi este astăzi urmașul are un răspuns mai puțin evident decât pare.

Ce s-a întâmplat la București pe 3 noiembrie 1834?

În ziua aceea, un document oficial semnat de domnitorul Alexandru Ghica recunoaște existența unui muzeu de istorie naturală și antichități la București. Formularea aceasta, „Muzeul de istorie naturală și antichități”, e cheia întregii povești: era o singură instituție, nu două. Muzeul funcționa sub Eforia Școalelor Naționale, iar sediul lui era în Colegiul Sfântul Sava, adică în școala cea mai bună a Țării Românești de atunci.

Prin urmare, 3 noiembrie 1834 nu este data la care s-au adunat colecțiile, ci data la care statul le-a luat în primire oficial. Dania exista deja. Actul domnesc a transformat o colecție particulară în avere publică, cu sediu, cu buget și cu un conservator plătit, Carol Wallenstein, pe care sursele îl mai numesc și Scarlat.

Ce a dat marele ban Mihalache Ghica?

A dat o colecție eclectică, în felul vremii. Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, care îi păstrează o parte, enumeră: monede grecești, romane și bizantine, colecții de minerale, fosile, moluște, pești, păsări și mamifere, precum și opere de artă. Mihalache Ghica era fratele domnitorului Alexandru Ghica, ceea ce explică și repeziciunea cu care dania a căpătat recunoaștere oficială.

Cât era de mare? Pentru partea geologică avem o cifră: la deschiderea muzeului, în 1834, colecția de minerale număra 150 de piese. Nu e mult, nici pentru vremea aceea. Valoarea daniei nu stătea în volum, ci în faptul că exista, într-o țară unde nu mai fusese nimic de felul acesta. Muzeul a fost gândit ca un cabinet de istorie naturală, dar a ieșit, cum spune chiar istoricul instituției, o „instituție mixtă”, cu antichități, tablouri și curiozități naturale în aceleași încăperi.

Ce spun documentele despre primii treizeci de ani

Documentele arată un muzeu care crește încet și care servește mai ales la predat. Carol Wallenstein conduce secția de zoologie și mineralogie din 1837 până în 1859, iar caracterul muzeului este în acești ani „preponderent didactic”. Urmează Carlo Ferrerati, între 1860 și 1867, care îmbogățește colecțiile prin achiziții și donații din țară și din străinătate.

Cifrele dau măsura ritmului. În 1860 vin 600 de exemplare dăruite de Muzeul de Zoologie din Torino și de Universitatea din Geneva. În 1865, directorul raportează 1.800 de preparate mineralogice. În 1867, din cele 4.205 piese ale muzeului, 2.300 erau minerale. Într-o generație și jumătate, cele 150 de minerale de la început se înmulțiseră de cincisprezece ori.

• 3 noiembrie 1834: actul domnesc al lui Alexandru Ghica recunoaște muzeul, cu sediul la Colegiul Sfântul Sava.
• 22 ianuarie 1862: generalul Nicolae Mavros dăruiește cea mai bogată colecție primită până atunci.
• 25 noiembrie 1864: decretul lui Alexandru Ioan Cuza aprobă Regulamentul pentru administrarea și organizarea Muzeului de Antichități din București.
• 1867-1893: Gregoriu Ștefănescu descoperă scheletul de Deinotherium gigantissimum, cea mai importantă piesă a muzeului.
• 1933: regele Carol al II-lea hotărăște ca muzeul de istorie naturală să poarte numele lui Grigore Antipa.

Cum s-a rupt muzeul în două?

Ruptura are o dată și un act. La 25 noiembrie 1864, Alexandru Ioan Cuza aprobă prin decret Regulamentul pentru administrarea și organizarea Muzeului de Antichități din București. De aici încolo antichitățile au propriul regulament, propriul nume și propria conducere: trec în grija Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, cu Alexandru Russo conservator și cu un Comitet Arheologic la cârmă.

Comitetul acela merită citit ca listă de nume: Nicolae Mavros, Alexandru Odobescu, Vasile Alexandrescu-Urechia și August Treboniu Laurian, cărora s-au adăugat mai târziu Cezar Bolliac, Dimitrie Berindei, Dimitrie A. Sturdza și Mihail C. Sutzu. Muzeul devenise deja, prin lege, destinatarul de drept al tuturor descoperirilor arheologice întâmplătoare din Țara Românească, iar un regulament din 10 aprilie 1874 i-a întărit poziția la săpături și la achiziții.

Muzeul de istorie naturală și antichități este recunoscut ca atare printr-un document oficial.

Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române, despre actul din 3 noiembrie 1834

Care muzeu de azi se trage din 1834?

Răspunsul care circulă este Muzeul Național de Istorie a României, pentru că acolo stă azi istoria națională. Documentele spun altceva. MNIR se datează el însuși printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri din 20 martie 1970 și s-a deschis la 8 mai 1972, în Palatul Poștelor; pagina lui despre instituție nu pomenește nici anul 1834, nici Muzeul Național de Antichități.

Linia instituțională documentată a muzeului de antichități duce în altă parte. Prin hotărârea nr. 1048 a Consiliului de Miniștri din 1 iulie 1956, Muzeul Național de Antichități a fost transformat în Institut de Arheologie; muzeul ca atare a fost desființat în 1965, institutul a revenit în Academie prin hotărârea de guvern nr. 116 din 7 februarie 1990, iar din 1992 se numește Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”. Cu alte cuvinte, cel care continuă azi instituția din 1834 nu e un muzeu, ci un institut de cercetare al Academiei Române.

Pe celălalt fir, cel natural, continuitatea e mai limpede. Grigore Antipa a fost director din 1893 până în 1944, a ridicat clădirea actuală, a făcut primele diorame biogeografice din București, iar în 1933 regele Carol al II-lea a hotărât ca muzeul să îi poarte numele. Așa că muzeul care astăzi spune cel mai apăsat că se trage din 1834 este cel de istorie naturală, nu cel de istorie.

Ce rămâne neclar

Nu am găsit, în sursele instituționale consultate, textul actului din 3 noiembrie 1834 și nici numărul lui. Toate cele trei instituții care îl invocă, Institutul de Arheologie, muzeul Antipa și Institutul Național al Patrimoniului, îl descriu, dar niciuna nu îl publică. Până la o ediție de document, data de 3 noiembrie se sprijină pe tradiția instituțională a celor care o poartă.

Al doilea gol: ce s-a întâmplat cu colecțiile Muzeului Național de Antichități după desființarea lui, în 1965. Dacă o parte a ajuns la muzeul deschis în 1972, atunci legătura dintre 1834 și MNIR există de fapt, chiar dacă nu prin continuitate juridică. Lămurirea cere actele de predare din 1965-1972, care nu sunt publicate pe paginile celor două instituții. Până atunci, prudența cere să vorbim despre doi urmași, nu despre unul.