Hiperboreenii erau strămoșii dacilor? Ce scrie, de fapt, la Herodot și la Strabon

Afirmația circulă de peste un secol și sună măgulitor: hiperboreenii, poporul fericit care îl slujea pe Apollo în izvoarele grecești, ar fi fost strămoșii noștri de la Dunăre și din Carpați, iar Hiperborea ar fi fost, așadar, Dacia. Afirmația are și o bibliografie: trei citate antice pe care le repetă toată lumea, din Pindar, Strabon și Clement din Alexandria. Le-am deschis pe toate trei în textul lor și am făcut un lucru simplu: am citit și fraza care urmează citatului.

Ce se afirmă și cât circulă

Varianta tare spune că hiperboreenii erau pelasgii, populația străveche a spațiului carpato-danubian din care s-ar fi desprins geții și dacii, și că Apollo însuși venea de la noi. Varianta slabă spune doar că izvoarele antice îi așază la nordul Dunării de jos.

Semnalul ne-a venit din presa internațională de mistere: un site de antichități a publicat un text despre Abaris, preotul hiperborean care ar fi străbătut lumea călare pe o săgeată a lui Apollo. De acolo până la hiperboreenii daci drumul este, în comentarii, foarte scurt.

De unde vine povestea: o carte din 1913

Rădăcina scrisă a afirmației este „Dacia preistorică” a lui Nicolae Densușianu, apărută în 1913, după moartea autorului, la București. Cartea folosește cuvântul „hyperborei” de peste două sute de ori și spune, în mai multe locuri, că aceștia „nu erau altceva decât Pelasgii din aceste țeri”.

Argumentația stă pe patru picioare. Pindar, care l-ar arăta pe Apollo întorcându-se „în patria sa de la Istru, adecă la Hyperborei”. Strabon, care ar spune că „Hyperboreii locuiau de asupra Pontului euxin, a Istrului și a Adriei”. Clement din Alexandria, care l-ar numi pe Zamolxis „hyperboreul”. Și o etimologie: numele orașului dacic Piroboridava.

Primele locuințe ale Hyperboreilor în timpurile preistorice ni se presintă ast-fel, după cei mai importanți scriitori ai anticitățî, în părțile de nord ale Dunărei de jos.

Nicolae Densușianu, „Dacia preistorică”, 1913

Ce arată izvoarele: Herodot

Cel mai bine informat autor antic despre Dunărea de jos și despre sciți este Herodot. El scrie, în „Istorii” IV, 32, că despre un popor hiperborean „sciții nu spun nimic, nici cei care locuiesc în această regiune”. Altfel ar fi aflat și sciții, așa cum au aflat despre oamenii cu un singur ochi.

Patru capitole mai departe, în IV, 36, taie subiectul cu o glumă: dacă există hiperboreeni, adică oameni de dincolo de vântul de nord, atunci există și hipernotieni, de dincolo de vântul de sud. Apoi râde de cei care desenează hărți cu Oceanul rotund în jurul unui Pământ perfect circular. Pentru Herodot, hiperboreenii nu sunt un popor vecin, ci o simetrie de hartă.

Herodot dă însă și un amănunt pe care nimeni nu îl citează: traseul darurilor hiperboreene către Delos. Legate în paie de grâu, spun delienii, ele ajung de la hiperboreeni la sciți, de la sciți din popor în popor spre apus până la Adriatica, apoi spre sud la Dodona, și de acolo prin Eubeea la Delos. Adică hiperboreenii se află dincolo de sciți și dincolo de lumea Dunării, nu în ea. Drumul trece pe la noi; capătul lui este mai departe.

Ce arată izvoarele: Strabon, cu fraza de după

Citatul din Strabon există și este corect reprodus. Se află în „Geografia” XI, 6: istoricii greci vechi numeau toate popoarele dinspre nord sciți și celto-sciți, iar scriitorii încă mai vechi numeau popoarele de deasupra Pontului Euxin, a Dunării și a Adriaticii hiperboreeni, sarmați și arimaspi.

Problema e ce urmează imediat. Strabon adaugă, despre acei scriitori, că „nu au fost în stare să dea nicio relatare exactă” despre popoarele acelea, iar în paragraful următor explică de ce: autorii vechi, văzând că povestitorii de fabule au succes, au scris lucruri pe care nu le văzuseră și nu le auziseră de la martori, doar ca să placă și să uimească. Strabon nu confirmă o localizare. El spune că numele „hiperboreeni” era eticheta pusă pe tot ce se afla la nord, de către oameni care nu știau ce se află acolo.

Ce arată izvoarele: Pindar și izvoarele Istrului

Pindar este singurul dintre cei trei care leagă într-adevăr hiperboreenii de Istru, adică de Dunăre. În Olimpica a III-a, Heracles aduce măslinul pentru Olimpia „de la izvoarele umbroase ale Istrului”, după ce i-a convins cu vorba pe „hiperboreenii care îl slujesc pe Apollo”, și vede acolo „ținutul care se află îndărătul suflării vântului rece de nord”. Nu Apollo se întoarce acasă, ci Heracles călătorește; dar legătura dintre hiperboreeni și Istru este în text.

Numai că Istrul grecesc arhaic nu izvorăște de unde credem noi. Herodot explică, în „Istorii” II, 33, că „fluviul Istru începe de la celți și de la orașul Pyrene”, iar celții se află, precizează el, în afara Coloanelor lui Heracles, adică dincolo de Gibraltar. Pentru Pindar, „izvoarele Istrului” înseamnă capătul apusean al lumii, nu Dunărea de jos. Iar în Pitica a X-a scrie răspicat că nici cu corabia, nici pe picioare nu se poate găsi drumul până la hiperboreeni.

Clement, Piroboridava și o lecție de etimologie

În capitolul la care trimite Densușianu, „Stromata” I, 15, Clement vorbește despre hiperboreeni o singură dată, citându-l pe Hellanicos: locuiesc dincolo de munții Rifei, nu mănâncă carne, ci fructe de pomi, iar pe cei care împlinesc șaizeci de ani îi scot afară din cetate și îi omoară. Este portretul standard al unui popor îndepărtat și exemplar, fără nicio mențiune despre Istru.

Cât despre Piroboridava, orașul este atestat în izvoare romane și pus de obicei la Poiana, în județul Galați. Terminația „dava” este cuvântul dacic pentru așezare și apare într-o serie întreagă: Buridava, Sucidava, Capidava, Pelendava, Ziridava, Argidava. Citirea lui „Piro” ca „Hyper” nu are sprijin în această serie.

Cum s-a transformat povestea

La Densușianu afirmația vine însoțită de citate și de trimiteri. Autorul își arată izvoarele, chiar dacă le citește greșit, și tocmai de aceea cartea a avut o viață atât de lungă: se poate verifica. Mai târziu, ideea a intrat în curentul protocronist, analizat de Lucian Boia în „Istorie și mit în conștiința românească”, iar de acolo în varianta de internet.

Fiecare pas a pierdut o precizare. La Densușianu hiperboreenii sunt pelasgii din aceste țări. În versiunile derivate devin dacii, apoi strămoșii tuturor europenilor, apoi o civilizație a Carpaților cu o vechime mereu împinsă în urmă. Trimiterile dispar primele, concluzia rămâne singură. Acesta este mecanismul, nu reaua intenție.

Ce rămâne întrebare legitimă și care este meritul real

Rămâne un fapt pe care nu îl contestă nimeni: pentru grecii arhaici, Dunărea de jos era la marginea lumii cunoscute, iar numele „hiperborean” a fost folosit, printre altele, și pentru popoarele de la nordul ei. Strabon o spune, și nu are rost să ne facem că nu am citit. Rămâne de cercetat ce drumuri reale de schimb stau în spatele traseului darurilor.

Și rămâne meritul real, care nu are nevoie de Hiperborea. Același Herodot care râde de hiperboreeni scrie, în cartea a IV-a, capitolul 93, că geții sunt „cei mai viteji și cei mai drepți în purtările lor dintre toți tracii”, și le descrie credința în nemurire și solii trimiși la Salmoxis din patru în patru ani. Este cea mai frumoasă caracterizare pe care o primește un popor de la Dunăre într-un izvor grecesc. Cetățile de piatră din munți, moneda proprie, tratatele cu Roma și cele două războaie pe care Imperiul a trebuit să le ducă stau tot acolo, fără niciun ajutor din partea unui popor de legendă.

Cum recunoști o poveste umflată

• Când afirmația se sprijină pe o carte din secolul al XIX-lea, deschide textul antic la care trimite ea, nu cartea.
• Citește fraza de după citat. La Strabon, propoziția următoare desface tot ce se clădește pe cea citată.
• Verifică geografia epocii, nu pe a ta. „Izvoarele Istrului” nu înseamnă, la Pindar, ce înseamnă pe harta de azi.
• Când patria unui popor poate fi mutată din Tracia în Alpi, în Britania și dincolo de Gange, numele este o etichetă pentru „departe”.
• Cere o serie pentru orice etimologie. O asemănare de sunet între două nume nu este o dovadă.
• Întreabă ce pierde poporul real dacă legenda cade. De obicei, nimic.

Penultimul punct merită un cuvânt în plus. Hecataios din Abdera, pe la anul 300 î.Hr., a scris o lucrare întreagă despre hiperboreeni, în care descrie, de fapt, destul de exact cultura celților din sudul Britaniei, iar Megasthenes i-a mutat dincolo de Indus și Gange. Numele a călătorit odată cu necunoscutul: un indiciu prețios despre cum gândeau grecii lumea, și o bază proastă pentru un arbore genealogic.