Duiliu Zamfirescu, 30 octombrie 1858: ce este și ce nu este ciclul Comăneștenilor

La 30 octombrie 1858 se năștea, la Plăinești, în ținutul Râmnicului Sărat, un viitor diplomat care avea să scrie cel mai cunoscut ciclu de romane al literaturii române de secol XIX. Duiliu Zamfirescu și-a gândit cărțile în scrisori către Titu Maiorescu, le-a publicat în foileton de la Roma și de la Bruxelles, iar la Academie a provocat o polemică despre cine are dreptul să scrie despre țărani. Despre el circulă și o etichetă care merită verificată.

Cine a fost Duiliu Zamfirescu?

Duiliu Zamfirescu s-a născut la 30 octombrie 1858 la Plăinești, astăzi Dumbrăveni, lângă Râmnicu Sărat, primul copil al lui Lascăr și al Sultanei Zamfirescu. A făcut școala primară și gimnaziul la Focșani, între 1865 și 1873, apoi liceul „Matei Basarab” din București, la secția umanistă, iar în septembrie 1876 s-a înscris la Facultatea de Drept din București, unde și-a susținut licența în iunie 1880.

Cariera lui a pornit în magistratură și a cotit repede. În septembrie 1880 a fost numit supleant de ocol la judecătoria din Hârșova, în februarie 1881 procuror la Târgoviște, post din care a demisionat după câteva luni, iar în 1882 era la București, redactor la România liberă. În 1885 a luat concursul de atașat de legație și a lucrat trei ani la Ministerul de Externe. Din mai 1888 a fost secretar de legație la Roma, cu o întrerupere între 1892 și 1894, când a trecut la Atena și apoi, din decembrie 1892, la Bruxelles, ca secretar II, până la 1 octombrie 1894.

Diplomația l-a ținut departe de țară în anii în care își scria cărțile, ceea ce explică o parte din felul lui de a privi satul românesc: de la distanță și prin corespondență. În august 1906 s-a întors în România, promovat secretar general al Ministerului de Externe, iar în iunie 1909 a fost numit delegat al României, cu rang de ministru plenipotențiar, la Comisia Europeană a Dunării și la Comisia Mixtă a Prutului, cu sediul la Galați.

Din ce cărți este făcut ciclul Comăneștenilor?

Ciclul propriu-zis cuprinde cinci romane, publicate întâi în foileton, în reviste, și abia apoi în volum, uneori cu mulți ani de întârziere. Înaintea lor, Duiliu Zamfirescu publicase „Lume nouă și lume veche”, în Convorbiri literare, din aprilie până în decembrie 1891, iar în volum în 1895, o carte pe care studiul academicianului Eugen Simion, din Revista de istorie și teorie literară, o numește un slab roman intelectual. Seria adevărată începe cu „Viața la țară”, începută în 1892 și publicată în Convorbiri literare în 1894-1895, al cărei titlu de lucru fusese „Pe arătură”, și continuă cu „Tănase Scatiu”, intrat în foileton din noiembrie 1894 și ieșit în volum la Alcalay în 1907.

Urmează „În război”, în foileton din octombrie 1897 și tipărit în franceză, sub titlul „Temps de guerre”, la Ollendorf, în martie 1900; „Îndreptări”, începută în septembrie 1900, publicată din noiembrie 1901 în Literatură și artă română și în volum la Alcalay în 1908; și „Anna sau Ceea ce nu se poate”, cu primele capitole în numărul jubiliar al Convorbirilor din 1906 și cu volumul în 1911.

Simion descrie ciclul ca pe „istoria unei clase (boierimea de țară)” și ca pe istoria unei familii urmărită peste mai multe generații, „istoria Comăneștenilor”. Verdictul lui despre valoarea seriei este măsurat: romanele „deschid un drum în proza românească”, iar ciclul reușește mai bine decât încercările anterioare ale autorului, printre care „În fața vieții”, din 1884, pe care Simion o socotește slabă și brutal tezistă.

Ce spun documentele: scrisorile către Maiorescu

Cel mai bun izvor despre felul în care Duiliu Zamfirescu își gândea romanele nu sunt romanele, ci corespondența. Studiul lui Șerban Axinte, publicat în revista Transilvania, arată că scrisorile către Titu Maiorescu, scrise pe aproape treizeci de ani, sunt principalul vehicul al teoriei lui, o „conștiință teoretică work in progress”, nesistematică, dar coerentă odată desprinsă de ocaziile care au provocat-o.

Două scrisori sunt pietre de hotar. În cea din 1 octombrie 1889, Zamfirescu susține că toate romanele bune sunt psihologice, deci eticheta de roman psihologic nu spune nimic, și definește romanul prin iluzia cea mai intensă a vieții, cu analiza prezentă implicit, nu prin vocea autorului. În cea din 6 octombrie 1890, el mută romanul de la veridic la verosimil: romancierul trebuie să știe să spună lucruri posibile. Despre stil are o formulă limpede: „a avea stil ca Flaubert nu e destul spre a scrie un adevărat roman modern”.

Aceleași documente arată și unde a cedat și unde nu. Simion consemnează că Maiorescu i-a cerut să taie limbajul dur din „Viața la țară” și că Zamfirescu a refuzat, susținând că limbajul aparține personajului. În schimb, când Maiorescu a găsit falsă psihologia lui Vladimir Stroescu, Zamfirescu a apărat nu psihologia, ci teoria socialismului agrar. Despre Sașa, Axinte citează mărturia autorului că personajul „s-a înfiripat pe paginile albe”, în timp ce figurile din cărțile de dinainte erau legate de oameni reali.

A fost primul roman de familie din literatura română?

Aceasta este afirmația care circulă cel mai des despre Duiliu Zamfirescu și merită despicată în trei. Ce spune formula răspândită: ciclul Comăneștenilor ar fi prima încercare românească de roman de familie întins peste mai multe generații. Ce spun studiile citite aici: Simion descrie exact acest conținut, istoria unei familii și a unei clase peste mai multe generații, dar nu formulează niciunde ideea de primat și nu îl numește primul roman de familie din literatura română.

Ce rămâne, atunci, drept merit real? Chiar formularea lui Simion: romanele „deschid un drum în proza românească”. Un ciclu gândit ca serie, cu personaje care trec dintr-o carte în alta și cu o clasă socială urmărită în declin, era în anii 1890 o construcție pe care literatura română nu o avea în această formă. Lipsa unei etichete de prioritate nu scade nimic din asta, iar absența dovezii pentru „primul” nu înseamnă nici dovada contrariului.

Merită spus și ce i s-a reproșat. Axinte adună reacțiile: H. Sanielevici a numit declarațiile teoretice ale lui Zamfirescu o „gafă”, Mihail Dragomirescu i-a imputat „Tănase Scatiu” ostilitatea față de propriul erou, Mircea Zaciu l-a socotit „oportunist și filistin”, iar Ioan Adam l-a numit un „arhitect ciudat”. Pe de altă parte, G. Călinescu îl descrie drept un „strălucit precursor”. Concluzia lui Axinte este una dintre cele mai bune formulări despre acest scriitor: „Practicianul a rămas mult în urma teoreticianului”.

Ce s-a întâmplat la Academie în 1909?

Zamfirescu a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1898 și membru titular în 1908, cu 24 de voturi pentru și 4 împotrivă, iar discursul de recepție l-a rostit la 16 mai 1909. În octombrie 1918 a fost ales vicepreședinte al Academiei.

Discursul a provocat o polemică rămasă celebră. Fișa de dicționar semnată de Nicolae Mecu în Revista de istorie și teorie literară arată că textul nu folosește poporanismul în sensul lui doctrinar, ci pledează împotriva promovării exclusive a temelor țărănești și a folclorului, și că Titu Maiorescu i-a dat un răspuns polemic, la fel de puțin interesat de sensul specializat al termenului. Mecu observă că înțelesul cuvântului era instabil în epocă și că până și textele antipoporaniste canonice îl folosesc vag. Un an mai târziu, în raportul academic din mai 1910 despre o carte a lui Ion Dragoslav, Maiorescu scria: „Creangă pornește de jos și ajunge sus; poporaniștii pornesc de sus și ajung jos”.

Aici apare și o neclaritate de atribuire pe care nu o putem închide. Titlul „Poporanismul în literatură”, București, 1909, apare în bibliografia fișei lui Mecu, fără ca autorul să confirme că este titlul exact al discursului, în timp ce studiul lui Simion citează, pentru anul 1909, un „Poporanismul în literatură” al lui Garabet Ibrăileanu. Ce este documentat este data, 16 mai 1909, și faptul că Maiorescu a răspuns polemic.

De ce se mai citește azi?

Pentru că disputa din jurul lui privește o întrebare care nu s-a închis: cum se scrie despre țărani fără să îi transformi în decor. Axinte arată că Zamfirescu susținea deschis că țăranii se mișcă în narațiune doar „ca mase colective” și că, luați individual, nu pot duce un roman. Simion găsește această judecată în parte exactă și în parte o slăbiciune. În prefața din 1898, după relatarea lui Axinte, Zamfirescu spunea că lăsase intriga la o parte pentru a zugrăvi clasele boierului, arendașului și țăranului și pentru a marca o epocă nouă.

Restul biografiei a fost public și scurt. În 1916 a fost ales președinte al Societății Scriitorilor Români, dar nu a ocupat postul, fiindcă România intra în război. În 1918 a intrat în Liga poporului, în 1920 a fost senator de Putna, în martie 1920 a devenit ministru de externe în guvernul Averescu, iar din iunie 1920 președinte al Camerei Deputaților, până la 24 ianuarie 1922. A murit la 3 iunie 1922, la Agapia, în urma unei crize hepatice, și a fost îngropat la Focșani, la mai puțin de patru luni după ce părăsise ultima funcție.

Practicianul a rămas mult în urma teoreticianului

Șerban Axinte, în revista Transilvania, 10/2009