Ce înseamnă Dracula și cum semna Vlad Țepeș

Numele nu a fost o poreclă aruncată de dușmani, ci a început ca un semn de curte. Ce înseamnă Dracula se vede din trei feluri de hârtii: statutul unui ordin cavaleresc din 1408, hrisoavele cancelariei de la Târgoviște și trei scrisori din ultimii doi ani de viață ai domnului. Le-am luat pe rând, cu pagina și arhiva la vedere.

Ce înseamnă Dracula? Răspunsul are două jumătăți

Toți cei care au scris despre numele acesta pornesc de la aceeași descompunere. Gheorghe Nandriș, într-un studiu publicat în 1959 în The Slavonic and East European Review, scria că forma, atestată și ca Dracole, Dracle, Trakle sau Dracol, se desface în drac plus articolul enclitic -ul plus desinența -a. Partea de la mijloc nu a supărat niciodată pe nimeni. Greutatea stă la capete, în rădăcină și în acel -a final.

Rădăcina are o poveste care explică de ce discuția nu se închide. Alexandru Cioranescu, în dicționarul lui etimologic al limbii române tipărit în 1966 la Universitatea din La Laguna, dă românescul drac, adică demon, diavol, duh rău, ca urmaș al latinescului draco, care însemna dragon, șarpe mitologic de mari dimensiuni. Virna Fagiolo, în studiul din 2025 din Cuadernos de Filología Clásica. Estudios Latinos, arată că româna este singura limbă romanică în care draco a dat un cuvânt cu sensul exclusiv de diavol, sensul de balaur fiind preluat de alt cuvânt, balaur, apropiat de albanezul boljë.

Cum s-a ajuns aici se urmărește în latina târzie. Fagiolo adună locurile în care dracones devin semn al Satanei în scrisul creștin timpuriu, de pildă la Augustin, care spune despre diavol că „a fost numit și leu și dragon: leu pentru mânia la vedere, dragon pentru cursele ascunse”. Forma dracul este, prin construcție, ambiguă: poate fi citită și ca dragonul, și ca diavolul.

Ce face acel -a de la sfârșit

Aici se despart cercetătorii. Ioan Bogdan, în studiul critic din 1896, la pagina 61, socotea Drăculea o simplă formă populară a lui Dracul, deci același nume rostit altfel. Nandriș, în 1959, la pagina 372, propune altceva: -a ar fi genitivul slavon al temelor în -o, cu funcție de patronim, adică al lui Dracul, fiul lui Dracul, cum lucrează franțuzescul de sau germanul von. Constantin Rezachevici, în primul număr al Journal of Dracula Studies, în 1999, la pagina 3, merge pe aceeași linie, la fel și Duncan Light, într-un studiu din 2007.

Fagiolo adaugă două argumente. Unul istoric: porecla Dracul a fost a tatălui, Vlad al II-lea, iar Dracula sau Drăculea a fost a fiului, deci două generații, doi purtători, două formațiuni. Altul de bun simț: e greu de crezut că o ramură dinastică întreagă, Drăculeștii, ar fi fost numită după diavol cât timp oamenii aceia erau în viață și în scaun. Mihai Lőrinczi, într-o carte din 1993, observă că Vlad al II-lea a căpătat numele imediat ce a intrat în politică, adică înainte de a avea vreme să își câștige o faimă de cruzime.

Ordinul Dragonului: ce era asociația întemeiată la 12 decembrie 1408

Rezachevici datează întemeierea la 12 decembrie 1408 și o pune pe seama lui Sigismund de Luxemburg și a reginei Barbara de Cilli, în plin conflict al regelui cu nobilimea maghiară și în toiul luptelor pentru Bosnia. Raymond T. McNally, într-un studiu din 2001 din Journal of Dracula Studies, dă 12 sau 13 decembrie 1408 și insistă pe un amănunt neobișnuit pentru epocă: o femeie cofondatoare.

Statutul nu a fost scris de rege. Rezachevici arată că redactarea i-a căzut lui Eberhard, episcop de Oradea și cancelar al curții ungare, și adaugă ceva care spune mult despre starea izvorului: textul s-a păstrat într-o copie din 1707 și a fost tipărit într-o ediție ungurească în 1841, rămânând, scrie el, puțin cunoscut cercetătorilor. McNally rezumă documentul din 1408, iscălit de Sigismund și de douăzeci și unu de baroni și nobili: scopul de căpătâi era să asigure poziția regelui în Ungaria, iar membrii jurau să apere pe Sigismund și familia lui, să lupte împotriva ereticilor și a islamului și să se apere între ei.

Cine intra și cum arăta însemnul

Curtea dinăuntru avea douăzeci și patru de locuri, scrie McNally, iar curtea din afară se deschidea nobililor care puteau arăta patru ani de slujbă în folosul nevoiașilor. Rezachevici numără aceiași douăzeci și patru de membri întemeietori, în frunte cu despotul Stefan Lazarevici, și precizează că domnitorii străini puteau fi primiți ca aliați, fără jurământ de credință. Între 1408 și 1437 ordinul a fost, scrie el, cea mai însemnată asociație politică nobiliară a Ungariei și a servit ca model ordinului spaniol de Calatrava, din 1409. Papa Eugeniu al IV-lea a aprobat statutele în 1433, la Roma.

Despre însemn, cele două descrieri se bat cap în cap într-un punct. Rezachevici vede semnul din 1408 ca un dragon în cerc, cu coada încolăcită în jurul gâtului, pe câmp de argint, cu crucea roșie a Sfântului Gheorghe, iar pentru clasa superioară o cruce perpendiculară adăugată mai târziu, cu inscripțiile „O quam misericors est Deus” și „Justus et paciens”. McNally dă aceleași inscripții, dar a doua în forma „Justus et Pius”, și descrie dragonul cu două aripi, cu fălcile pe jumătate deschise și cu coada în gură, atârnat de o cruce. Care lectură este cea bună nu se hotărăște din cele două articole: ar trebui deschis statutul tipărit în 1841 și copia din 1707 care stă în spatele lui.

Când a intrat Vlad al II-lea în Ordinul Dragonului?

Răspunsul care circulă este februarie 1431, la Nürnberg. Rezachevici scrie că Vlad Dracul a fost primit în clasa superioară a ordinului, ca vasal al lui Sigismund, „în jurul zilei de 8 februarie 1431”, și că de acolo i-a venit numele. McNally este mai categoric: la 8 februarie 1431, Sigismund l-a primit pe Vlad, tatăl lui Dracula, în curtea dinăuntru.

Deosebirea dintre „în jurul zilei de” și „la 8 februarie” nu este o nuanță de stil. Niciunul dintre cele două studii nu arată actul de primire, fiindcă un asemenea act nu este tipărit nicăieri. Dovezile adunate de Rezachevici sunt indirecte și de alt fel: pecetea domnească a lui Vlad al II-lea din 1437, monedele bătute la Sighișoara cu un dragon și o stemă cu dragon de la Curtea de Argeș. Pavel Chihaia a publicat în 1964, în Revue roumaine d’histoire de l’art, un studiu despre două steme sculptate, una a lui Vlad Dracul și una a lui Neagoe Basarab, iar Fagiolo trimite la el pentru basorelieful de pe clopotnița unei biserici de la Curtea de Argeș. Studiul lui Chihaia nu l-am citit în original; îl dau cum îl citează Fagiolo.

Ce spun mărturiile vechi despre nume

Johann Christian Engel, în istoria regatului ungar tipărită la Halle în 1804, la pagina 167, îl trece pe „Wlad II., zubenamt Drakul, ein grausamer Fürst, 1431-1445”, adică Vlad al II-lea, cu supranumele Drakul, un principe crud, și dă chiar el o explicație în doi timpi: numele l-ar fi primit mai întâi de la însemnele Ordinului Dragonului, iar apoi l-ar fi meritat prin cruzime. În aceeași frază adaugă că la valahi Drakul înseamnă diavol. Cele două sensuri stau, la el, una lângă alta.

Mai este o mărturie, și e mai veche. Poetul german Hermann von Sachsenheim, în poemul Die Mörin, scris în 1453, îl numește pe Vlad al II-lea „der Naterspan”, pe care Fagiolo, urmându-l pe Matei Cazacu, traduce ca stăpân al dragonilor: un contemporan din Apus a înțeles numele ca semn de ordin, nu ca injurie.

Cum semna Vlad Dracul în propria lui cancelarie?

Aici se poate verifica totul, fiindcă actele sunt tipărite. Primul volum al seriei B din Documenta Romaniae Historica, apărut la Editura Academiei în 1966 prin grija lui P. P. Panaitescu și a lui Damaschin Mioc, cuprinde hrisoavele interne ale lui Vlad al II-lea, de la 20 ianuarie 1437 până la 7 august 1445. Intitularea lor este una și aceeași, cu mici deosebiri.

În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Hristos iubitorul, Io Vlad voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu bunăvoința lui Dumnezeu, stăpânind toată țara Ungrovlahiei, herțeg al Amlașului și Făgărașului.

Hrisov dat la Târgoviște, 13 august 1437

Iscălitura de la sfârșit, în slavonă, este tot așa de scurtă în toate: „† Io Vlad voievod, din mila lui Dumnezeu, domn”. Niciun hrisov intern al lui nu pune lângă nume cuvântul Dracul. Nici în titlu, nici în subscriere, nici în formulele de blestem. Ediția Academiei scrie deasupra fiecărui document „Vlad Dracul voievod”, ca să îl deosebească de ceilalți Vlazi, dar aceea este mâna editorilor din 1966, nu mâna cancelariei din 1437.

Lucrul se vede și dintr-o nuanță de limbă. Când Vlad al II-lea își pomenește în act strămoșul, scrie „marele Mircea voievod”, cu titlul, nu cu porecla. Cancelaria lucra cu nume de domnie și cu ranguri. Poreclele sunt treaba celorlalți: a vecinilor, a rivalilor, a negustorilor și a tipografilor.

Cine i-a spus prima dată Drăculea?

Cea mai veche atestare pe care o avem în mână nu vine nici de la turci, nici de la sași, ci de la un boier. Ioan Bogdan a publicat în 1905, în volumul lui de documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească, o scrisoare slavonă a jupânului Albul către pârgarii Brașovului, pe care o datează între 1431 și 1433. În ea numele apare limpede, și apare pentru tată.

Și iată vă dau de știre despre voievodul pe care l-ați pus aci, despre Drăculea: cui este drag dintre voi, să-l sărutați, căci mai mult n-o să-l vedeți.

Jupân Albul către pârgarii Brașovului, între 1431 și 1433

Albul era un boier pribegit la Brașov, dușman al domnului, iar Bogdan leagă aluzia de plecarea lui Vlad al II-lea la turci, pe la 1433, despre care, scrie în notă, „n-avem însă nicio știre pozitivă”. Contează altceva: la doi ani după presupusa primire în ordin, forma Drăculea circula deja în scris, în slavonă.

Ce formă au folosit contemporanii pentru fiu

Bogdan a răspuns la întrebarea asta încă în 1896, la paginile 60 și 61. Concluzia lui este că domnul „a fost numit de contemporanii săi numele Drăculea, nu Dracul, cum e numit de obicei în manualele noastre de istorie”. Argumentul stă pe forme adunate din arhive: Dracuglia într-o scrisoare a lui Balbi din 28 iulie 1462, Drakulye într-una a lui Matei Corvin din 21 septembrie 1475, Drakulyam într-una a lui Pongratz din 31 ianuarie 1476, iar în versiunile rusești forma chirilică Дракула.

De aici Bogdan trage o deosebire care a rămas în uz: „Drăculea era de sigur forma populară, pe când Dracul era forma literară a cuvântului”. El socotea, prin urmare, că avem un singur nume în două rostiri. Nandriș, în 1959, și Fagiolo, în 2023 și 2025, socotesc că avem două formațiuni deosebite, una pentru tată și una pentru fiu. Disputa are mai bine de un veac și nu s-a închis.

Cum semna Vlad Țepeș: fiul marelui Vlad voievod

Din a doua domnie s-au păstrat puține acte interne, dar ele spun același lucru. În hrisovul dat la mănăstirea Tismana pe 5 martie 1458, păstrat în original pe pergament de 29 pe 21 de centimetri, cu pecete aplicată căzută, domnul se intitulează „Io Vlad voievod și domn a toată Țara Ungrovlahiei, fiul marelui Vlad voievod”. În actul dat la București pe 20 septembrie 1459, pe un pergament de 45 pe 31,5 centimetri, foarte deteriorat, formula este „Din mila lui Dumnezeu, Io Vlad voievod și domn și fiul marelui Vlad voievod, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei, Amlașului și Făgărașului herțeg”.

Iscălitura este și la el aceeași: „† Io Vlad voievod, din mila lui Dumnezeu, domn”. Așadar, în hârtiile ieșite din propria cancelarie, omul pe care Europa îl va numi Dracula se numește Vlad, fiul lui Vlad. Numele pe care îl revendică este rangul tatălui, nu un supranume.

Singurul loc unde Dracul se lipește de un act al lui

Există o excepție în ediția Academiei, și ea este instructivă. Dania de patru mii de aspri pentru mănăstirea Filoteu de la Athos, trecută sub anul 6969, nu s-a păstrat în original, ci printr-un rezumat grecesc din fondul Aristarhi. Rezumatul acela numește emitentul „Βλάδου Δρακούλου βοεβόδα Οὐγγροβλαχίας”, adică Vlad Dracul, voievod al Ungrovlahiei. Numele nu este, prin urmare, în act: este în fișa scrisă de altcineva, mai târziu, pentru arhivă. Diferența dintre document și rezumatul lui desparte, aici, o semnătură de o etichetă.

În latină el apare din prima domnie ca „Wlad, parcium Transalpinarum wayvoda”, adică voievod al părților de peste munte. Scrisoarea din 31 octombrie 1448 a fost tratată în capitolul întâi al dosarului; aici reținem numai forma titlului, fiindcă ea se va schimba.

De ce apare Drakulya abia în ultimii doi ani de viață?

Cele trei documente în care numele intră în iscălitură stau unul lângă altul, la paginile 323 și 324 din volumul lui Bogdan din 1905. Primul este o scrisoare dată la Argeș, adresată magistrului cetății, judelui și juraților Sibiului, prin care domnul le cere să îi rânduiască o casă în mijlocul orașului; aducătorul este „nobilis Christian porkolab noster boyar specialis”. Subscrierea sună: „Wladislaus Dragwlya, vaivoda partium Transalpinarum, vester etc.”, adică voievod al părților de peste munte, al vostru. Originalul se păstrează în arhiva Sibiului, cu o pecete rotundă de vreo trei centimetri.

Al doilea este o chitanță. Pe 13 octombrie 1475, la Bolkach, adică Bălcaciu, „Nos Ladislaus Dragkwlya, vaivoda partium Transalpinensium” recunoaște că a primit de la Thomas Altemberger, magistrul cetății Sibiului, două sute de florini ungurești pentru arendarea vămii a douăzecea, în temeiul unei porunci scrise a regelui, și îl descarcă de datorie. Pecetea, foarte bine păstrată, are legenda latină citită de Bogdan: LADISLAUS D G WAYWODA TRE TRANSALPIN(EN)SIS.

Al treilea este un salvconduct din 1476, dat la Chappa: „Ladislaus Drakulya” dă bună sănătate nobililor, castelanilor, comiților, judecătorilor și juraților și le cere să lase să treacă slobod pe Sebastian cu sluga lui, care merge spre Brașov. Originalul este în arhiva Brașovului.

Trei lucruri de reținut din aceste hârtii

Numele de botez apare latinizat: Bogdan observă în indicele volumului că Ladislaus și Wladislaus sunt redarea latină a românescului Vlad. Al doilea lucru: toate trei actele sunt adresate orașelor săsești și dregătorilor regelui, adică mediului în care numele Drakula fusese pus în circulație cu douăzeci de ani mai înainte. Semnând așa, el folosea numele sub care era deja cunoscut, nu îl inventa.

Al treilea ține de metodă. Data primei scrisori nu este scrisă în ea, ci se socotește din sărbătoare, „feria sexta proxima post festum inventionis dextrae beati Stephani protomartyris”. În studiul din 1896 Bogdan a dat-o ca fiind din 18 august 1475. În ediția din 1905 o tipărește la 4 august 1475 și notează că regestul arhivei Sibiului o datase greșit cu 2 iunie. Același editor, același document, trei date pe masă.

Când a devenit numele o insultă?

Se poate pune data cu destulă precizie, fiindcă ocara este scrisă. Bogdan arată, la pagina 101 a volumului din 1905, că la 17 decembrie 1456 Ladislau Hunyadi, comite de Bistrița și capitaneus generalis al regatului, scria din Kecskemét brașovenilor că regele l-a trimis pe „Daan” să alunge din scaun pe „Drakula”, care i se arătase necredincios. Numele este, în această scrisoare, doar un nume, folosit ca să arate despre cine este vorba.

Trei ani mai târziu tonul se schimbă. Într-o scrisoare slavonă către Brașov, pretendentul Dan, trimis de regele Matei în țara Bârsei, scrie că i s-au plâns oamenii de faptele lui Drăculea și adaugă, despre ele, că au fost făcute „cu adevărat învățat de dracul”. Jocul de cuvinte este deliberat și este cel mai vechi pe care îl avem: un rival pune numele lângă diavol, în scris, ca armă.

Ni s-au plâns, cu inima însângerată ni s-au plâns de cele ce a făcut Drăculea, vrăjmașul nostru, cum el n-a ținut credință stăpânului nostru craiului și s-a dat turcilor. Acest lucru l-a făcut, cu adevărat învățat de dracul.

Dan voievod către brașoveni, în traducerea lui Ioan Bogdan

În hrisovul latin dat de același Dan la 2 martie 1460 formula este încă mai limpede. Orășenii Brașovului și locuitorii țării Bârsei ar fi suferit nedreptăți și omoruri „ab impio et crudelissimo tyranno infideli, videlicet Dracul, qui Wlad wayvoda parcium pretactarum nunccupatur”, adică de la nelegiuitul și preacrudul tiran necredincios, anume Dracul, care se numește Vlad voievod al părților amintite. Sintaxa spune totul despre starea numelui în 1460: Dracul este numele sub care îl cunosc oamenii, iar Vlad voievod este titlul pe care cancelaria trebuie să îl adauge ca lămurire.

Și cei care nu l-au numit niciodată așa

Numele nu era obligatoriu. Ioan-Aurel Pop arată într-un studiu publicat în 2020 în Transylvanian Review că Martino Segono, episcop de Novo Brdo, l-a descris pe Vlad în iarna 1476-1477 și apoi pe la 1480-1481 fără să îl numească deloc, ca „rege al Daciei, din familia Basarabilor”. Un contemporan putea, deci, să îl așeze pe hartă prin dinastie, nu prin poreclă.

Lectura cinstită este aceasta: sensul de diavol nu a fost cel de la început, dar a fost disponibil din prima clipă, fiindcă forma românească îl conținea, iar dușmanii l-au folosit în scris cel târziu în 1460. Nu avem o răstălmăcire modernă, ci un cuvânt cu două fețe. Ce înseamnă Dracula depinde, la 1460, de cine ține pana. Drumul de la acest joc de cuvinte până la romanul lui Bram Stoker, prin consulul William Wilkinson, care scria în 1820 că „Dracula in the Wallachian language means Devil”, a fost tratat în alt capitol al dosarului.

Și Țepeș? Un nume de după

Numele cu care îl învață copiii la școală este cel mai nou dintre toate. Bogdan scrie în 1896, la pagina 61, că „Țepeș este un nume ce i s-a dat mai târziu, din pricina predilecțiunii lui de a trage în țeapă”, și că în izvoarele contemporane, externe sau interne, nu este numit așa nicăieri. Prima apariție pe care o găsește într-un document extern este din 1508: la 6 aprilie regele Vladislav îi scria lui Emeric Czobor că boierii și locuitorii țării ar dori să aibă domn pe „quendam filium wayvodae Chypelles”. Într-un document intern numele apare abia la 1550, publicat de B. P. Hasdeu în Cuvinte din bătrâni, volumul întâi, la pagina 243: „Vlad voevod Țepeș”.

Editorii ediției critice internaționale, Corpus Draculianum, scriu în prezentarea proiectului, pe pagina Institutului de Istorie a Europei de Est al Universității Justus Liebig din Gießen, că supranumele de tras în țeapă i-a venit de la români și de la osmani, în vreme ce cronicarii și tipografii apuseni au răspândit imaginea tiranului crud. McNally amintește și forma turcească, voievodul trăgător în țeapă.

Bogdan adaugă un lucru care se uită des: tragerea în țeapă nu a fost o invenție a lui, obiceiul fiind răspândit la turci și la tătari și practicat și în țările noastre, înainte și după el. Numele vine din metodă, iar metoda nu era a lui.

Cele două nume cu care îl căutăm astăzi au, prin urmare, istorii opuse. Drăculea este contemporan, îi este pus de alții și sfârșește prin a fi al lui, în trei iscălituri. Țepeș este de după moarte, nu apare în nicio hârtie a lui și nu l-a auzit niciodată.

Ce stă în picioare și ce rămâne deschis

Ce este text de izvor

• Ordinul Dragonului a fost întemeiat la 12 decembrie 1408 de Sigismund de Luxemburg și de Barbara de Cilli, cu douăzeci și patru de locuri în clasa dinăuntru; statutul s-a păstrat într-o copie din 1707 și a fost tipărit în 1841.
• Vlad al II-lea se intitulează în hrisoavele lui, între 1437 și 1445, numai „Io Vlad voievod și domn”, herțeg al Amlașului și Făgărașului.
• Forma Drăculea este folosită pentru el de jupânul Albul într-o scrisoare slavonă către Brașov, datată de Bogdan între 1431 și 1433.
• Vlad al III-lea se intitulează, la Tismana în 1458 și la București în 1459, „fiul marelui Vlad voievod”.
• Numele intră în iscălitura lui în trei acte, ca Dragwlya, Dragkwlya și Drakulya: scrisoarea către Sibiu din 1475, chitanța din 13 octombrie 1475 de la Bălcaciu și salvconductul din 1476.
• Dan voievod îl numește, în hrisovul latin din 2 martie 1460, „Dracul, qui Wlad wayvoda nunccupatur”.
• Numele Țepeș nu apare în nicio sursă contemporană; cel mai vechi loc găsit de Bogdan este un document extern din 1508, iar primul intern este din 1550.

Ce este deducție a cercetătorilor

• Primirea lui Vlad al II-lea în ordin, la Nürnberg, în jurul zilei de 8 februarie 1431: data vine din literatură, nu dintr-un act de primire publicat.
• Legătura dintre ordin și poreclă se sprijină pe pecetea din 1437, pe monedele de la Sighișoara și pe stema cu dragon de la Curtea de Argeș, adică pe heraldică și numismatică, nu pe un text.
• Citirea lui Dracul și Dracula ca latinisme din draco, propusă de Nandriș în 1959 și argumentată de Fagiolo în 2023 și 2025.

Ce rămâne în dispută

• Drăculea, formă populară a lui Dracul, cum scria Bogdan în 1896, sau patronim cu desinență slavonă, cum susțin Nandriș și Fagiolo.
• Inscripția de pe însemnul clasei superioare: „Justus et paciens” la Rezachevici, „Justus et Pius” la McNally.
• Data scrisorii către Sibiu: 18 august 1475 la Bogdan în 1896, 4 august 1475 la același Bogdan în 1905, 2 iunie 1475 în regestul arhivei.

Cine vrea să vadă singur are nevoie de două cărți și de un articol: primul volum al seriei B din Documenta Romaniae Historica, pentru hrisoavele interne; volumul lui Ioan Bogdan din 1905, pentru scrisorile latine și slavone, cu paginile 101, 323 și 324 și cu indicele, care adună toate formele numelui; și studiul lui Rezachevici din 1999, pentru ordinul cavaleresc.