23 octombrie 1956: revoluția de la Budapesta și valul de arestări din România

Pe 23 octombrie 1956, o demonstrație de masă la Budapesta a deschis revoluția maghiară. La București, conducerea Partidului Muncitoresc Român a citit evenimentul nu ca pe o criză externă, ci ca pe o primejdie de acasă. În următoarele două săptămâni România a trăit cel mai mare val de proteste studențești al deceniului și represiunea care i-a urmat.

Ce s-a întâmplat la Budapesta pe 23 octombrie 1956?

Revoluția maghiară din 1956 a început cu o demonstrație de masă în capitala Ungariei, pe 23 octombrie. Trupele sovietice au intervenit repede: un raport al Departamentului de Stat american, păstrat în arhiva National Security Archive, arată că unități sovietice din regiunea Timișoara au trecut în Ungaria în primele ore ale zilei de 24 octombrie.

La începutul lui noiembrie, după o a doua intervenție a Moscovei, guvernul lui Imre Nagy a fost înlăturat și în locul lui a fost așezat guvernul lui János Kádár. Aparatul de propagandă de la București a numit revolta maghiară o contrarevoluție burgheză care ar fi urmărit restaurarea proprietății private în industrie, în bănci și asupra pământului. Despre consiliile muncitorești, care au stat la temelia regimului revoluționar, presa românească nu a scris nimic.

Cum a reacționat conducerea de la București?

În ziua izbucnirii, Gheorghe Gheorghiu-Dej și cea mai mare parte a conducerii de partid se aflau în Iugoslavia. S-au întors la București pe 28 octombrie. Până atunci ședințele Biroului Politic au fost prezidate de Gheorghe Apostol, iar singurele măsuri de fond au fost întărirea controlului la granița cu Ungaria și trimiterea unor activiști importanți în județele din Transilvania.

După întoarcerea lui Dej s-a format un comandament condus de viceprim-ministrul Emil Bodnăraș, din care făceau parte ministrul de interne Alexandru Drăghici, ministrul forțelor armate Leontin Sălăjan și secretarul Comitetului Central Nicolae Ceaușescu. Atribuțiile lui erau foarte largi: putea declara stare excepțională în orice regiune, putea suspenda cursurile în învățământul superior și putea ordona trupelor de securitate să deschidă focul. Stenogramele ședințelor Biroului Politic din 24 și 30 octombrie, pe care se sprijină Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, sunt publicate în ediția de documente 1956. Explozia, îngrijită de Corneliu Mihai Lungu și Mihai Retegan.

Telegramele diplomatice americane adaugă restul tabloului: sărbătorirea zilei de 7 noiembrie a fost anulată, agenți ai Securității au fost plasați în școli, universități și fabrici, iar patru regiuni de graniță au fost închise diplomaților occidentali. Pe 31 octombrie Dej a fost chemat la Moscova, de unde s-a întors pe 4 noiembrie; printre subiecte s-a aflat eliberarea liniilor ferate românești pentru tancuri și trupe sovietice.

Adunarea de la Timișoara, 30 octombrie 1956: ce spun documentele

Pe 27 octombrie, un grup de studenți de la Politehnica din Timișoara a hotărât să cheme la o adunare mare studenții tuturor facultăților din oraș. Vestea s-a dus din om în om, fără niciun canal oficial. Pe 30 octombrie cantina Institutului Politehnic era arhiplină, cu circa 3.000 de studenți, după estimările reținute în Raportul final. Teza de doctorat a Corinei Snitar, susținută la Universitatea din Glasgow în 2019, vorbește, din rezumatul ei, despre aproximativ 2.000 de participanți.

Anunțată în ultima clipă, conducerea institutului a venit la ședință, împreună cu doi lideri de partid trimiși de la București, Petre Lupu și Ilie Verdeț. Memoriul citit de studenți nu se oprea la chestiuni studențești. Cerea:

• retragerea imediată a trupelor sovietice din România;
• lichidarea cultului personalității și desființarea sistemului de norme din economie;
• reducerea cotelor și a impozitelor din agricultură și mărirea salariilor;
• libertatea presei și a cuvântului;
• eliminarea limbii ruse, a marxismului și a economiei politice din programa universitară.

Studenții au cerut și ca nicio măsură represivă să nu fie luată împotriva participanților, avertizând că, fără un răspuns în trei zile, va urma grevă generală. În sală s-au strigat lozinci ca „Afară cu rușii din țară” și „Vrem libertate”. Chiar în timpul adunării, Biroul Politic s-a întrunit de urgență la București și a hotărât arestarea protestatarilor.

La ieșire, participanții au găsit campusul înconjurat de trupe. Au fost duși la o unitate militară de la Becicherecul Mic, lângă Timișoara, unde au stat închiși câteva zile. Din cei aproximativ 2.000 de studenți reținuți, în jur de 900 au trecut prin anchetele Securității. A doua zi, pe 31 octombrie, cursurile tuturor facultăților timișorene au fost suspendate, iar în zilele următoare au urmat o grevă a foamei în căminele mediciniștilor și un marș al studenților de la Silvicultură, cu circa 1.000 de oameni.

Dosar penal s-a întocmit, în cele din urmă, pentru 30 de studenți. Tribunalul Militar Timișoara a dat sentințele în două loturi, pe 22 noiembrie și pe 13 decembrie 1956. Pedepsele au mers de la 3 luni la 8 ani, iar inițiatorii adunării, Caius Muțiu, Teodor Stanca și Aurel Baghiu, au primit câte 8 ani de închisoare corecțională. Trei studenți au fost achitați. Pentru a reveni la cursuri, ceilalți au fost puși să semneze desolidarizări, iar 16 organizații de tineret din facultățile timișorene au fost dizolvate.

Ce s-a întâmplat la Cluj și la București?

La Cluj, pe 24 octombrie, la Institutul de Arte Plastice a avut loc o întrunire neoficială cu circa 300 de studenți de la ambele universități, Babeș și Bolyai. Se cerea autonomie universitară și se discuta despre criteriile de acordare a burselor. Inițiatorii au fost arestați a doua zi: Balázs Imre și Aristid V. Târnovan au primit câte 5 ani de închisoare corecțională de la Tribunalul Militar Cluj.

Pe 2 noiembrie, de Ziua Morților, studenți de la Universitatea Bolyai au mers în cimitirul orașului purtând la rever steagul maghiar și o cocardă de doliu. Dávid Gyula, Páskándi Géza și Bartis Ferenc au fost acuzați de organizarea unei manifestații revoluționare și condamnați la câte 7 ani.

La București, doi studenți de la Filologie, Ștefan Negrea și Teodor Lupaș, fuseseră deja arestați pe 24 octombrie, după ce lăsaseră la redacția ziarului Scânteia Tineretului un text critic la adresa conducerii de partid; au primit câte 3 ani. Negrea a murit în închisoarea Gherla, pe 3 noiembrie 1958. La începutul lui noiembrie, studenții mediciniști Alexandru Ivasiuc și Mihai Victor Serdaru au încercat să organizeze o manifestație în Piața Universității, pentru 5 noiembrie, la ora 15. Au fost arestați pe 3 și pe 4 noiembrie, piața a fost împânzită cu trupe, iar protestul nu a mai avut loc. Prin sentința 481 din 1 aprilie 1957, Ivasiuc a primit 5 ani, iar Serdaru, arhitectul Dan Stoica și filologul Mihai Rădulescu câte 4 ani.

Mitul lansat atunci: revoluția ar fi vrut Transilvania

În toamna lui 1956 a început să circule în România ideea că revoluția de la Budapesta ar fi urmărit luarea Transilvaniei. Este una dintre cele mai rezistente explicații populare ale acelei toamne.

Raportul final al Comisiei Prezidențiale este categoric: guvernul revoluționar de la Budapesta nu a făcut declarații iredentiste, iar raportul trimite, pentru verificare, la culegerea de documente despre Polonia și Ungaria publicată de Paul E. Zinner în 1956. Mai mult, același raport scrie că nici conducerea română nu se temea, de fapt, de iredentism teritorial, ci de marxismul revizionist al noii conduceri de la Budapesta. Pentru Gheorghiu-Dej, primejdia cea mare era molima experimentului pluralist.

Asta nu înseamnă că frica din societate a fost inventată din nimic. Ea a existat, a fost reală și a fost folosită. Dar între o teamă răspândită și o intenție dovedită a unui guvern este o deosebire pe care documentele o fac limpede.

Ce a câștigat Gheorghiu-Dej din înăbușirea revoluției?

Pe 8 noiembrie 1956, Nikita Hrușciov vorbea el însuși despre o stare de spirit nesănătoasă printre studenții români și lăuda acțiunea promptă a conducerii de la București. Pe 21 noiembrie, o delegație condusă de Dej și de Bodnăraș a mers la Budapesta, pentru a discuta cu Kádár ce mai era de făcut pentru reprimarea deplină a revoluției.

Socoteala a ieșit. Prestigiul lui Gheorghiu-Dej, scăzut în blocul sovietic după Congresul al XX-lea, s-a refăcut, iar pentru cei mai conservatori dintre conducătorii de la Kremlin el devenise un tovarăș de încredere. În aprilie 1957 se semna acordul privind staționarea „temporară” a trupelor sovietice în România, iar telegramele americane notează că Bucureștiul era gata să primească și mai multe.

Pe termen lung, lucrurile au mers în direcția opusă. Johanna Granville arată, din rezumatul studiului ei publicat în The Carl Beck Papers, că regimul a folosit criza pentru a încheia destalinizarea, a făcut concesii de scurtă durată minorităților și muncitorilor, a înăsprit politica față de maghiarii din Transilvania, iar trupele sovietice au plecat în 1958, deschizând drumul distanțării de Moscova din anii 1960.