Trei domnii, nu una: ce se poate data din viața lui Vlad Țepeș

Domniile lui Vlad Țepeș sunt trei, nu una: 1448, 1456-1462 și 1476. Fiecare stă pe alt fel de dovadă, iar cea mai scurtă atârnă de o singură scrisoare păstrată în arhiva Brașovului. Am luat la rând ce se poate data cu acte și de unde încolo începe povestea.

Câte domnii a avut Vlad Țepeș?

Trei. Cifra nu este în dispută, iar cercetarea recentă o repetă fără ezitare. Dénes Harai, în studiul publicat pe 23 septembrie 2025 în Transactions of the Royal Historical Society, îl numește voievod de trei ori al Țării Românești, cu intervalele 1448, 1456-1462 și 1476. Castilia Manea-Grgin, în recenzia din Renaissance Quarterly, volumul 73, numărul 4, din decembrie 2020, dă aceleași intervale, cu o nuanță la capăt: 1476/77. Constantin Rezachevici, în primul număr al Journal of Dracula Studies, în 1999, scria deja 1448, 1456-1462, 1476.

Acordul se oprește însă la listă. Cele trei domnii nu sunt documentate la fel, iar diferența dintre ele este cea mai utilă informație din tot acest capitol. Prima se cunoaște, practic, dintr-un singur document. A doua are în spate opt poziții de acte interne tipărite în ediția academică a documentelor Țării Românești, plus o monedă discutată de numismați. A treia are un privilegiu dat într-un oraș străin, trei scrisori către Brașov și raportul unui dregător.

Întrebarea bună nu este, prin urmare, câte domnii a avut, ci cât de tare stau domniile lui Vlad Țepeș pe hârtie, una câte una. Răspunsul schimbă felul în care se citește tot restul dosarului, fiindcă episoadele cele mai povestite cad, aproape toate, în a doua domnie, singura din care s-au păstrat acte emise în țară.

Ce a mai rămas din cancelaria lui?

Inventarul a fost făcut, recent și pe limbi. Ediția critică internațională a izvoarelor despre el, Corpus Draculianum, pornită de Thomas Bohn, Adrian Gheorghe, Christof Paulus și Albert Weber și tipărită la Harrassowitz, în Wiesbaden, își pune în titlu intervalul 1448-1650. Prima cifră nu este aleasă la întâmplare: 1448 este anul celui mai vechi document din dosarul lui.

Volumul întâi, partea a doua, apărută în 2017 și îngrijită de Albert Weber și Adrian Gheorghe, cuprinde, după recenzia din Renaissance Quarterly, șaizeci și opt de documente scrise, toate publicate și mai înainte, la care se adaugă materialul sigilar, epigrafic și numismatic. Dintre acestea, treizeci și unu de scrisori și acte de cancelarie vin de la Vlad însuși. Restul sunt de la aliați, adversari, pretendenți, boieri și alți domni ai Țării Românești. Partea a doua a aceluiași volum, din 2018, adună o sută douăzeci și două de documente din Ungaria, Europa Centrală și spațiul mediteranean, între 1448 și 1489, cele mai multe traduse în germană pentru prima dată.

Ediția românească a aceluiași volum, îngrijită de Adrian Gheorghe, Albert Weber și Alexandru Anca, își pune în titlu un interval puțin mai larg, 1437-1650, și anunță, în rezumatul publicat de editori, șaizeci și nouă de scrisori și documente în slavonă, latină, română și maghiară, dintre care treizeci și unu de la Vlad Țepeș, plus colecția completă a amprentelor de sigiliu și a monedelor atribuite lui și inscripțiile care privesc domniile lui.

Volumul al treilea, cu izvoarele narative din Imperiul Otoman, apăruse înaintea celorlalte, la Wiesbaden, în 2013, cu douăzeci și opt de autori otomani și șase greci. Volumul al doilea, cu tradiția narativă europeană, a ieșit în 2021, sub semnătura celor patru editori, la aceeași editură.

Concluzia editorilor, așa cum o rezumă recenzia, merită reținută, fiindcă nu este una decorativă: statul lui Vlad era mult mai puțin centralizat decât s-a crezut, iar ideea unei ostilități generale a boierimii față de el nu mai poate fi susținută. Asta nu vine dintr-o reinterpretare, ci din numărătoarea actelor și din cine le emite.

Când s-a născut Vlad Țepeș și de ce rămâne Sighișoara o tradiție?

Niciun document nu dă ziua și niciun document nu dă locul. Aici se oprește ce se poate afirma. Datele care circulă, de la 1428 până la 1431, sunt deduceri de cercetători, nu rânduri de izvor, iar ele se sprijină pe vârsta tatălui, pe anii în care acesta a stat în Transilvania și pe faptul că Vlad și fratele lui Radu erau destul de mari în 1442 ca să fie dați ostatici.

Cel mai apropiat lucru de o mărturie despre vârsta lui vine din propria lui cancelarie. În jurământul dat la Târgoviște pe 6 septembrie 1456, publicat de Ioan Bogdan în 1905, el scrie că vrea să își arate credința față de rege și de sași la tinerețea lui, in iuventute. Cuvântul este al lui, în latina cancelariei. Nu dă un an, dar așază omul, în toamna anului 1456, în categoria celor tineri.

Tradiția Sighișoarei are o rădăcină reală, numai că rădăcina este a tatălui. Vlad al II-lea a stat în Transilvania ca pretendent, înainte de a ajunge domn, iar Constantin Rezachevici amintea, în 1999, șase monede de argint și de bronz bătute de el la Sighișoara. Casa arătată azi turiștilor nu este atestată documentar ca loc al nașterii fiului. Faptul că povestea nu se poate dovedi nu o face ridicolă: ea spune corect unde se afla familia în anii aceia. Spune însă mai puțin decât pare, iar diferența aceasta este tot ce separă o tradiție de un document.

Ce se poate verifica despre familie

Actele interne ale tatălui, adunate în volumul întâi al seriei B din Documenta Romaniae Historica, apărut la Editura Academiei în 1966 prin grija lui P. P. Panaitescu și a lui Damaschin Mioc, încep în ianuarie 1437 și se opresc în 1445. Rezachevici dă domniile lui Vlad Dracul între 1437 și 1442 și apoi între 1444 și 1447. Cine vrea să vadă cu ochii lui unde stă familia pe firul timpului are, deci, un punct de plecare precis: hrisovul din 20 ianuarie 1437, dat la Târgoviște.

Cum se datează domniile lui Vlad Țepeș, act cu act?

Prin trei unelte, folosite împreună. Prima este data din act, atunci când există. Hrisoavele slavone ale Țării Românești socotesc anii de la facerea lumii, cu anul început la 1 septembrie, așa că privilegiul din 7 octombrie 1476 este scris în anul 6985, iar cel pentru mănăstirea Cozia, din 16 aprilie 1457, în anul 6965. Scăderea nu este mecanică: un act datat numai cu anul, fără lună, poate cădea în două ani ai erei noastre. Dania pentru mănăstirea Filoteu de la Athos, de patru mii de aspri, este trecută în ediția Academiei cu mențiunea anului 6969, adică între 1 septembrie 1460 și 31 august 1461, și nu mai strâns de atât.

A doua unealtă este calendarul bisericesc, fiindcă scrisorile latine se datează după sărbători. Scrisoarea din prima domnie este dată in vigilia omnium sanctorum, adică în ajunul Tuturor Sfinților, 31 octombrie. Jurământul din 1456 este dat în a doua zi a săptămânii înainte de nașterea Fecioarei Maria, adică luni, 6 septembrie. Raportul pârcălabului de Târgoviște despre luarea Bucureștiului spune doar sâmbăta trecută, iar editorul a trebuit să numere zilele: cea mai apropiată sâmbătă potrivită, în 1476, cade pe 16 noiembrie.

A treia unealtă este încadrarea între două acte vecine, adică exact metoda prin care se stabilește o schimbare de domn în lipsa unei date. Ultimul hrisov intern al lui Alexandru Aldea tipărit în volumul Academiei este din 25 iunie 1436; primul al lui Vlad Dracul, din 20 ianuarie 1437. Între cele două date s-a petrecut schimbarea, iar cercetarea nu are voie să fie mai precisă decât documentele.

Ce s-a întâmplat cu tatăl și cu fratele lui, și când?

Uciderea lui Vlad Dracul în mlaștinile de lângă Bălteni și moartea fratelui mai mare, Mircea, la Târgoviște, sunt știute din cronici și din relatări târzii, nu din acte. Michael Vorsino, în volumul al cincilea al Journal of Dracula Studies, din 2003, scrie că Dracul a fost ucis lângă Bălteni în ianuarie, iar despre Mircea, fiul cel mare, că a fost îngropat de viu de boieri credincioși lui Iancu de Hunedoara.

Anul însă este în dispută, și disputa are peste un veac. Ioan Bogdan, în ediția lui de documente din 1905, pune domnia lui Vladislav al II-lea din ianuarie 1447 și notează, urmându-l pe Nicolae Iorga, că adevăratul Mircea fusese omorât odată cu tatăl său, în ianuarie 1447. Rezachevici încheie domnia lui Vlad Dracul în 1447. Vorsino, în 2003, mută fapta în ianuarie 1448. Deosebirea este de douăsprezece luni și nu s-a tranșat, fiindcă niciun act nu consemnează moartea.

Aici se vede cel mai bine de ce documentația contează. Între hrisovul din 7 august 1445 al lui Vlad Dracul și primul act intern al lui Vladislav al II-lea, trecut în ediția Academiei sub anul 6958, adică între 1 septembrie 1449 și 31 august 1450, nu s-a păstrat niciun hrisov intern al vreunui domn al Țării Românești. Tocmai în această gaură de patru ani cad moartea tatălui, moartea fratelui și prima domnie a lui Vlad.

Prima domnie: ce spune scrisoarea din 31 octombrie 1448?

Spune, în treisprezece rânduri de latină, aproape tot ce se știe despre acea domnie. Originalul se păstrează în arhiva Brașovului, cu o pecete rotundă de vreo trei centimetri, stricată, și a fost tipărit de Ioan Bogdan în volumul lui din 1905. Este datat la Târgoviște, în ajunul Tuturor Sfinților, anul Domnului 1448, și este iscălit Wlad, parcium Transalpinarum wayvoda, frater vester in omnibus, adică Vlad, voievod al părților de peste munte, fratele vostru în toate.

Conținutul este o explicație de ce nu poate pleca. Nicolae de Vizakna îi scrisese să vină la el, până ce guvernatorul regatului Ungariei, Iancu de Hunedoara, se va întoarce din război. Vlad răspunde că nu poate, fiindcă marți venise la el un naip de la Nicopole, cu o veste: Murad, domnul turcilor, se luptase trei zile la rând, fără întrerupere, cu guvernatorul Ioan, iar în ziua din urmă îl închisese între carele de tabără, sultanul însuși coborând pe jos între ieniceri, și cei dinăuntru și cei de afară fuseseră loviți și uciși.

Îndoielnic este cu privire la viața lui; iar dacă va scăpa liber din război, ne vom înțelege cu el și vom face pace bună.

Vlad, voievod al părților de peste munte, Târgoviște, 31 octombrie 1448

Vestea era despre a doua bătălie de la Kosovo, purtată în octombrie 1448, iar Hunyadi scăpase. Scrisoarea prinde, deci, un domn așezat în scaun în umbra unei bătălii pierdute de protectorul rivalului său, care cere brașovenilor să stea liniștiți până se lămurește soarta celuilalt. Este un document de câteva săptămâni de domnie, scris de un om care știe că scaunul lui depinde de un război la care nu a fost.

La fel de important este ce nu spune. Nu spune cât a ținut domnia. Nu spune cum a început. Din 1448 nu s-a păstrat niciun hrisov intern, nicio danie, nicio întărire de ocină, adică nimic din ce produce în mod normal o cancelarie domnească. Durata obișnuit vehiculată, de câteva săptămâni sau de două luni, este o deducție făcută din data scrisorii și din momentul în care Vladislav al II-lea apare din nou stăpân, nu o cifră scrisă undeva.

A doua domnie: de la jurământul din 6 septembrie 1456 până în august 1462

A doua domnie începe cu un act de credință, nu cu o bătălie. Pe 6 septembrie 1456, la Târgoviște, Vlad dă un jurământ solemn, publicat tot de Bogdan, în care se intitulează voievod al părților de peste munte și domn al țărilor Făgărașului și Amlașului, și se închină regelui Ladislau, rege al Ungariei, Boemiei, Dalmației și Croației și duce al Austriei. În text apare o formulă care merită citită de două ori: el vorbește despre dobândirea acestei domnii a Valahiei ca despre o primă dobândire, in adepcione prima huius Valahie dominacionis. Felul în care se numără domniile nu era, așadar, limpede nici pentru cancelaria lui.

Jurământul nu este o declarație goală. Vlad numește solii veniți la el: Gheorghe, fost jude, Gaspar aurarul, un al doilea Gaspar, meșter măcelar, și Thes, judele Râșnovului. Le promite, sub jurământ, că dacă va fi nevoit vreodată să treacă în părțile Ungariei de frica turcilor sau alungat de dușmani, ei îl vor primi și îl vor ține; în schimb, el se leagă să stea împotriva turcilor și a vrăjmașilor lor. Patru zile mai târziu, pe 10 septembrie, le scrie din nou: a venit la el solul turcilor, iar greutățile care se pregătesc nu sunt pentru el, ci pentru ei.

Din această domnie vine tot ce arată o stăpânire adevărată. Volumul întâi al seriei B din Documenta Romaniae Historica cuprinde opt poziții sub numele lui Vlad Țepeș, numerele 114 până la 121, și toate cad între 1457 și 1461. Printre ele: porunca, nedatată exact, către un vameș din Rucăr, păstrată în original pe o hârtie de 21,5 pe 11,5 centimetri în arhiva Brașovului; întărirea satului Troianești pentru mănăstirea Cozia, dată la Târgoviște pe 16 aprilie 1457; privilegiul pentru mănăstirea Rusicon de la Athos, din 12 iunie 1457; întărirea tuturor averilor mănăstirii Tismana, dată la mănăstire pe 5 martie 1458; actele din București, din 20 septembrie 1459 și 10 februarie 1461; dania pentru Filoteu; și un act pentru satul Călugăreni, din 27 septembrie 1461, păstrat numai ca mențiune.

Opt poziții pentru șase ani de domnie este puțin, și aici se vede limita arhivei, nu a domnului. Două dintre cele opt nu sunt documente întregi: una este o simplă mențiune, iar dania pentru Filoteu a ajuns la noi doar prin rezumatul grecesc din fondul Aristarhi, care îl numește pe emitent Vlad Dracul, voievod al Ungrovlahiei.

Ce adaugă monedele

Numismatica aduce o dovadă de alt fel. Bogdan Costin a publicat în Cercetări Numismatice, volumul al patrusprezecelea, din 2008, un ducat de argint necunoscut până atunci, cu legenda chirilică citită Vlad voievod, pe care îl atribuie lui Vlad al III-lea. Din rezumatul studiului reiese că piesa cântărește în jur de 0,56 grame, măsoară vreo 15 milimetri, iar analiza prin fluorescență de raze X dă un titlu mediu al argintului de circa 82,9 la sută. Autorul o pune în a doua domnie și propune baterea între aproximativ 1457 și 15 august 1462, când Radu cel Frumos ia scaunul. Atribuirea stă pe un singur exemplar cunoscut, iar locul baterii, Târgoviște sau București, rămâne nesigur.

Unde a fost între domnii?

Harai așază anii dintre domnii astfel: ostatic la curtea otomană între 1442 și 1447, în Moldova între 1449 și 1452, în Transilvania între 1452 și 1456, iar după 1462 în arest la domiciliu în Ungaria, până în 1476. Rezachevici încheia captivitatea ungară în 1475, nu în 1476. Diferența de un an nu este o scăpare: ea ține de ce socotești drept sfârșit al captivității, eliberarea sau plecarea la oaste, și arată că și intervalele cele mai citate au margini negociabile.

Sfârșitul domniei este, și el, mai puțin documentat decât s-ar crede. Primul act intern al lui Radu cel Frumos tipărit în volumul Academiei este din 12 noiembrie 1463, la peste un an după schimbarea de domn admisă de toată lumea. Campania de iarnă din 1461 spre 1462, scrisoarea de la Giurgiu din 11 februarie 1462 și invazia sultanului din vara aceea sunt subiectul capitolelor următoare ale dosarului; aici contează numai că din ele nu iese un hrisov, ci scrisori de război.

A treia domnie a ținut două luni?

Cam atât, dacă o numărăm de la intrarea în Târgoviște. Documentele se succed repede și se pot pune cap la cap. Pe 7 octombrie 1476, în marea cetate a Brașovului, Vlad dă un privilegiu comercial pentru brașoveni și pentru țara Bârsei, pe pergament, cu pecete atârnată de vreo trei centimetri, cu legendă latină citită S. IOANNIS VLAD VAYVODA ET DOMINUS TRANSALPINUS. Se intitulează, în slavonă, Io Vlad voievod și domn a toată țara Ungrovlahiei, și întărește vechiul așezământ al vămilor, cum fusese din vremea marelui Mircea voievod, apoi în zilele părintelui său, marele Vlad voievod, și apoi în zilele domniei lui.

Actul acesta se citește de două ori. Întâi fiindcă el însuși trimite la domnia lui dinainte, adică la 1456-1462, ceea ce este cea mai bună dovadă de epocă pentru numărarea domniilor. Apoi fiindcă e dat într-un oraș din Transilvania, cu o lună înainte ca el să intre în țară. Titlul precede puterea.

Urmează scrisorile. Pe 8 noiembrie 1476, la Târgoviște, scrie brașovenilor o notă scurtă, slavonă, păstrată în arhiva orașului.

Iată vă dau de știre că am răsturnat pe vrăjmașul nostru Laiotă, și a fugit la turci. Deci v-a slobozit dumnezeu calea. Veniți cu pâine și cu marfă, și vă hrăniți, căci a făcut dumnezeu să fim acum o singură țară.

Io Vlad voievod, Târgoviște, 8 noiembrie 1476

Ștefan Báthory scrie aproape același lucru pe 11 noiembrie. Apoi, într-o scrisoare latină trimisă din Târgoviște, Cârstian, pârcălabul orașului, dă brașovenilor vestea că cetatea Bucureștilor a fost câștigată sâmbăta trecută și îi roagă să laude pe dumnezeu atotputernic cu orgi, cu cântări și cu clopote, cum au făcut și ei în ținutul lor; adaugă că domnii și boierii întregii țări s-au închinat voievodului. Editorul a calculat ziua: 16 noiembrie, scrisoarea fiind, probabil, din 17.

Alexandru Simon, într-un studiu publicat în Transylvanian Review, volumul al douăzeci și nouălea, supliment, 2020, pune aceleași evenimente pe un fir lărgit: oastea ungurească a luat Târgoviștea înainte de 8 noiembrie, Bucureștii cad până pe 16 noiembrie, iar în registrul Raguzei, la 16 noiembrie 1476, se trece decontul solului Pasquale Gondola, care nu ajunsese la sultan, cu explicația că împăratul nu era în Romania, ci în Moldova. Peste scrisorile acestea se așază, în noiembrie sau decembrie, o ultimă notă către Brașov: i s-a închinat toată Țara Românească și toți boierii, iar drumurile s-au deschis pe la Rucăr, pe Prahova, pe Teleajen și pe Buzău.

De aici încolo tăcerea vine repede. Simon scrie că Vlad a murit la mai puțin de două luni după aceste zile, cel mai probabil înainte de 5 ianuarie 1477. Moartea, mormântul și dovezile pentru fiecare dintre aceste date sunt subiectul unui capitol de mai departe al dosarului. Pentru cronologie reține doar atât: din a treia domnie nu s-a păstrat niciun hrisov intern, niciun act de danie, nimic din ce ar arăta o cancelarie care a avut timp să lucreze.

Cum se recunoaște un hrisov fals pus pe numele lui?

Prin aceleași unelte cu care se datează unul adevărat. Volumul întâi al seriei B din Documenta Romaniae Historica are, la urmă, o secțiune limpede numită Documente false, iar două dintre cele patru piese de acolo privesc direct subiectul nostru.

Prima este un hrisov dat pe numele lui Ioan Vlad voievod, scris, zice-se, la Târgoviște, la sfântul Gheorghe, în anul 6960, adică 1452. Verdictul editorilor este scurt: falsul este evident, fiindcă în 1452 nu domnea un Vlad, ci Vladislav. Dovezile adunate în comentariu sunt instructive, fiindcă arată cum se prinde o plăsmuire: pomenirea hotarului lui Telechi, familie care nu era așezată în Transilvania în veacul al XV-lea; formula Dachia Ardealului în titlul unui domn muntean; descrierea exagerat de amănunțită a hotarelor munților, care nu se obișnuia atunci; și, mai ales, trecerea vârstelor boierilor din sfat, de la 79 până la 110 ani, un amănunt care nu apare niciodată în actele autentice.

A doua piesă este un act pus pe numele lui Vlad Țepeș, datat la Târgoviște în luna noiembrie, anul 6986, prin care se întărește lui Teodor și lui Ioan Balș o moșie pe malul Oltului. S-a păstrat numai în traducere, din fișele lui I. Tanoviceanu. Comentariul editorilor îl respinge pe trei temeiuri: data, divanul care nu se potrivește nici cu domnul, nici cu data, și scopul. Verdictul lor este categoric: un falsificat modern de la sfârșitul veacului al XIX-lea, făcut ca să arate vechimea și noblețea familiei Balș.

Lecția nu este că izvoarele mint. Lecția este că o ediție critică lucrează cu amândouă mâinile: tipărește ce stă în picioare și spune limpede ce nu stă, cu motivele la vedere. Cine vrea să verifice singur cele trei domnii are nevoie exact de felul acesta de carte, nu de o repovestire.

Ce rămâne deschis

Mai multe lucruri, și merită numite pe rând, fiindcă ele sunt granița de astăzi a cercetării.

• Data și locul nașterii. Nu există document. Ferestrele propuse de cercetători se sprijină pe deduceri, iar tradiția Sighișoarei rămâne tradiție.
• Durata primei domnii. Scrisoarea din 31 octombrie 1448 o atestă, nu o măsoară.
• Anul morții tatălui și a fratelui Mircea: ianuarie 1447, la Bogdan și la Iorga, ori ianuarie 1448, la Vorsino. Niciun act nu o consemnează.
• Sfârșitul captivității ungare: 1475 la Rezachevici, 1476 la Harai.
• Ducatul de argint atribuit celei de a doua domnii stă pe un singur exemplar cunoscut, iar monetăria rămâne nesigură.
• Actele fără dată. Un hrisov păstrat din veacul al XV-lea, în care Vlad voievod, domn al Țării Românești, scrie boierilor săi să întărească moșia lui Baba, nu are nici loc, nici an, deci nu poate fi așezat în niciuna dintre cele trei domnii.

Peste toate acestea stă ceva care s-a schimbat cu adevărat în ultimii zece ani. Până la Corpus Draculianum, imaginea unui domn singur împotriva unei boierimi ostile se repeta din carte în carte. Numărătoarea documentelor a arătat altceva: o parte însemnată din actele dosarului vine de la boieri, de la rivali și de la alți domni, iar statul pe care îl conducea era mai puțin centralizat decât se credea. Nu este o reabilitare și nici o acuzație. Este ce iese când pui laolaltă, într-o ediție, tot ce s-a păstrat, și apoi numeri.

Ce stă în picioare, la capătul acestui capitol, se spune în trei rânduri. Domniile lui Vlad Țepeș sunt trei și fiecare este atestată prin acte: 1448, prin scrisoarea de la Târgoviște; 1456-1462, prin jurământul din septembrie 1456, prin opt poziții de acte interne și prin o monedă; 1476, prin privilegiul din Brașov, prin scrisorile de noiembrie și prin raportul despre București. Restul biografiei, oricât de mult se repetă, se sprijină pe povestiri, nu pe hârtii cu pecete.