Târgurile din Țările Române: ce se vindea și cât costa

La 2 iunie 1500, un negustor din Argeș a trecut vama Sibiului cu 109.000 de cuțite. Trei ani mai târziu, la Brașov se vămuiau peste 2,4 milioane de cuțite și circa 40 de tone de piper. Târgurile din Țările Române nu erau un decor pitoresc, ci capătul unui drum care începea în Asia.

Ce erau târgurile din Țările Române și cine le ținea?

Târgurile din Țările Române erau, întâi de toate, locuri ale domniei. Pământul pe care se făcea negoțul era domnesc, vama se strângea pentru domn, iar dreptul de a ține târg venea din hrisov, nu din obicei. Laurențiu Rădvan arată, în „At Europe’s Borders. Medieval Towns in the Romanian Principalities” (Brill, 2010), că apropierea de scaunul domnesc și prezența unei piețe au fost cei doi factori principali ai apariției orașelor în Țara Românească, iar recenzia lui Ryszard Grzesik din „The Medieval Review” (2011) rezumă teza mai tare a cărții: cele mai multe așezări numite târg au rămas mici, fără privilegii fiscale sau judecătorești, iar domeniul orașului a rămas al domnului.

De aici vine și vocabularul. „Târg” înseamnă în același timp locul, ziua și așezarea. Alături de el circulă „varoș”, cuvânt venit din ungurește, iar în izvoarele polone un târg moldovenesc apare drept „miasteczko”, adică orășel.

Un târg funcționa pe două ritmuri. Unul era săptămânal, ziua de târg, când se vindeau mărunțișurile și alimentele. Celălalt era anual, iarmarocul legat de o sărbătoare, când veneau negustorii de departe. Deosebirea o scriu negru pe alb statutele orașelor ardelene. În statutul Sibiului din 1545, pe care Mária Pakucs Willcocks l-a publicat în traducere, negustorilor străini li se interzice vânzarea cu amănuntul, cu o singură excepție: „doar în ziua de târg să vândă untdelemn cu livra”. Iar statutul Brașovului din 1577 spune că nici un străin nu poate cumpăra sau vinde altui străin, „cu excepția iarmarocului de Toți Sfinții”.

Țările Române stăteau pe un drum. Din 1358, regele Ludovic I dă negustorilor brașoveni un prim privilegiu pentru trecerea prin Țara Românească spre Dunăre, iar la 1368 scutirile sunt limpezite și apare drumul spre gurile Dunării, „per viam Braylam”. Anca Popescu a susținut că acest drum direct Brașov-Brăila a rămas, până la mijlocul secolului al XVI-lea, singura cale continentală europeană spre Marea Neagră aflată în afara controlului otoman.

Ce spun actele: tarifele vamale din 1412 și 1413

Cele mai vechi liste ale negoțului românesc nu sunt liste de prețuri, ci tarife vamale. Ele spun ce marfă trecea, fiindcă taxau fiecare fel de marfă în parte.

Tariful dat în 1412 de voievodul Transilvaniei Știbor în folosul negustorilor brașoveni, păstrat în ediția „Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen” (vol. III, p. 545), începe cu postavurile: de Ypres, de Louvain, italian (gallicali), de Köln și cel de proveniență polonă, adică moravă. Urmează, într-o singură frază, tot ce venea din partea cealaltă:

De pipere, croco, sinsibero, cariofolis et de crinibus caprarum, bombasio et de omnibus rebus mercimonialibus quae per Saracenos asportantur, habetur tricesimum.

Adică: pentru piper, șofran, ghimbir, cuișoare, păr de capră, bumbac și pentru toate mărfurile aduse de saraceni, se ia a treizecea parte. Textul continuă cu vama pentru ceară și pentru peștele adus din Țara Românească. Ioan Bogdan trimite la un act din 1412 al aceluiași Știbor, privind vămile dintre Bistrița și Moldova, publicat în colecția Hurmuzaki (I/2, p. 492).

În oglindă stă tariful dat de Mircea cel Bătrân la 1413, în care mărfurile „venite de peste mare sau de peste Dunăre” apar la grămadă. Pakucs Willcocks observă că aceste tarife timpurii prind exact compoziția traficului pe care o vor arăta, un secol mai târziu, registrele propriu-zise: pește, vite, ceară și lână dinspre nord, mirodenii și țesături dinspre sud.

Unde se păstrează actele

Privilegiile moldovenești pentru brașoveni se află în arhiva Brașovului și au fost publicate de Ioan Bogdan în 1905, în volumul „Documente moldovenești din sec. XV și XVI în arhivul Brașovului”, cu originalul slavon și traducere românească. Ediția dă și date mărunte care contează pentru autenticitate: privilegiul din 3 august 1449 este pergamentul nr. 775, cu pecete atârnată de circa 2,3 cm, iar pe verso are o notiță latinească citită de Nicolae Iorga. Cel din 2 iunie 1455 a fost scris la Suceava de un anume Vulpaș, din porunca logofătului Petru.

Cât se plătea vamă la intrarea în Moldova?

Patru groși de povară. Aceasta e cifra care se repetă, aproape neschimbată, în tot secolul al XV-lea. „Povara” era încărcătura unui animal sau a unui car, cuvântul venind, după Bogdan, din ungurescul terh, iar pe ea se așeza vama de bază.

Privilegiul lui Petru voievod din 2 iunie 1455 o spune direct: „Iar vamă au să plătească dela o povară 4 groși, când vor veni la țara noastră, iar când vor eși din țara noastră, să dea tot câte 4 groși”. Pentru vite, tariful era pe cap: „Iar de bou să plătească câte 2 groși”. Același act le dă brașovenilor dreptul de a umbla „prin târguri și prin sate”, ceea ce nu era de la sine înțeles, fiindcă de obicei negoțul străin era ținut în orașe și târguri.

Pentru postav, socoteala era alta, pe bucată. Privilegiul lui Alexandru voievod din 3 august 1449 enumeră: 12 groși pentru un postav de Colonia, adică de Köln, 18 pentru unul de Leubia, adică de Louvain, 8 pentru cel numit „Bâtvar”, pe care Bogdan nu îl poate identifica, și numai 4 pentru cel din Cehia. Diferența de patru ori și jumătate între postavul de Louvain și cel boem măsoară exact diferența de calitate și de preț.

Actul mai conține o regulă care arată cum arăta taraba: „pânza și boboul să le vânză cu cotul, iar postavul să-l vânză cu bucata celor ce ar voi să cumpere”. Boboul, acel pannus griseus, era postavul gros și ieftin, tăiat la cot ca pânza. Postavul scump se vindea numai întreg, ca să nu facă negustorul străin concurență prăvăliilor locale.

Vama cea mare a Sucevei

Peste vama obișnuită stătea „vama principală” a Sucevei, pe care, scrie Bogdan, ceilalți negustori străini o plăteau chiar și atunci când nu își desfăceau marfa la Suceava. Brașovenii erau scutiți de ea în restul țării și o plăteau doar în Suceava, 3 groși de grivnă, așa cum se vede din privilegiile lembergene publicate de Emil Kałużniacki. Capitala era, așadar, un nod fiscal, nu doar o piață.

Tarifele se schimbau de la un privilegiu la altul. Privilegiul dat de Ilie voievod sibienilor la 1433 cerea 4 groși de marcă la intrare și la ieșire, la Adjud, 2 groși la desfacerea mărfii prin târguri, iar pentru vitele de export 2 groși de bou sau vacă, 6 de iapă și 12 de cal.

A treizecea parte devine a douăzecea

Pe partea ardeleană, cota s-a schimbat printr-o decizie regală. Zsigmond Pál Pach a arătat că vămile de la granița Transilvaniei cu Țara Românească și Moldova au fost așezate cam în același timp cu primele atestări ale legăturilor comerciale, adică la mijlocul secolului al XIV-lea, iar taxa a fost la început tricesima, a treizecea parte, 3,33 la sută. În 1467, Matia Corvin a ridicat-o la vigesima, a douăzecea parte, adică 5 la sută. La sfârșitul secolului al XV-lea orașele sășești au început să ia vămile în arendă de la tezaurul regal, și de aici vine faptul decisiv pentru istorici: socotelile vamale au rămas în arhivele orașelor, nu s-au pierdut în cele regale.

Ce se vindea, de fapt, la vamă în 1500 și 1503?

Răspunsul exact există, pentru doi ani, fiindcă s-au păstrat două registre vamale întregi: Sibiu 1500 și Brașov 1503. Pakucs Willcocks le-a recitit pe amândouă și a publicat cifrele, în capitolul „Transit Trade and Intercontinental Trade during the Late Middle Ages”, apărut la Routledge în 2018 și disponibil liber.

Valoarea traficului înregistrat la Sibiu în 1500 a fost de 20.800 de florini de aur, din care 7.500 mărfuri orientale și 6.350 produse apusene. La Brașov, în 1503, totalul a fost de 167.300 de florini, din care 85.000 mărfuri orientale și 60.310 produse apusene. Brașovul rula atunci de opt ori mai multă marfă decât Sibiul.

Dinspre apus: postav și cuțite

Postavul vine din orașele textile ale Europei: Görlitz, Nürnberg, Werden, Mechelen, Maastricht, Köln, Verona, Bruges, Wrocław. La Sibiu s-au vămuit în 1500 circa 226 de bucăți, la Brașov, în 1503, 1.238. O bucată, pecia, măsura 20 sau 28 de metri, deci cele 1.238 de bucăți brașovene însemnau, dacă socotim la mijloc, aproape 30 de kilometri de stofă într-un an.

Dar postavul nu era vârful de lance. În socotelile Brașovului din 1503 apar peste 2.400.000 de cuțite, cu o valoare de 29.000 de florini de aur, adică mai mult decât dublul valorii postavului. Erau fabricate mai ales la Steyr, în Austria, apar în registre drept Stewer, iar pe piața otomană se numeau cuțite „valahe”. Pakucs Willcocks notează că au fost găsite până în Egipt.

Dinspre răsărit: piper, bogasie, mătase

În sens invers veneau res turcales, mărfurile turcești. Lista e precisă: bumbac, mătase crudă, fire de bumbac și de mătase, bogasie, damasc, camelot, tafta, pielărie, coloranți ca alaunul și indigoul, și mirodenii aduse din Asia prin Imperiul Otoman.

Cantitățile de țesături orientale de la Brașov, în 1503, sunt de alt ordin de mărime decât cele apusene: 24.320 de bucăți de bogasie, o pânză de bumbac în diagonală, 2.712 de damasc, 737 de camelot și mohair, 584 de camucas, 167 de tafta. La Sibiu, în 1500, aceleași categorii dau 848 de bucăți cu totul.

Mirodenia care conta era una singură. Piperul făcea 92 la sută din toate transporturile de mirodenii, în ambele orașe. La Brașov, în 1503, s-au vămuit 43.155 de livre de piper, aproximativ 40 de tone, pentru o valoare de 32.500 de florini. Restul abia se vede: 2.541 de livre de ghimbir, 1.755 de tămâie, 1.367 de chimen, 546 de cuișoare, 22 de scorțișoară și 6 livre de șofran. La Sibiu, în 1500: 8.460 de livre de piper, 360 de tămâie, 240 de ghimbir, 160 de cuișoare și 10 livre de șofran.

Dinspre Țara Românească: pește, vite, ceară

O treime din tot traficul înregistrat la Brașov și Sibiu era făcută nu de mirodenii, ci de pește și de alte produse naturale din Țara Românească: vite, oi, ceară. Bogdan descrie același tablou pentru Moldova secolului al XV-lea: sașii cumpărau „în primul rând vite, boi, vaci, porci, cai, apoi pește, ceară și alte materii brute”, și vindeau produsele industriei lor și ale celei apusene, inclusiv „săbii și alte arme, șele, hamuri, funii, brâie, coase și alte mărunțișuri”.

Cât costa piperul la vamă și cât în prăvălie?

Există o zi din care știm amândouă prețurile. La 13 iunie 1597, un negustor numit Harttha, din Târgoviște, a trecut vama Sibiului cu 120 de livre de piper, evaluate la 80 de dinari livra, și a plătit ca vamă 6 livre de piper, adică exact a douăzecea parte, în natură. În aceeași zi, notarul orașului Georg Dollert, care ținea și prăvălie, i-a cumpărat 91 de livre de piper și a însemnat în catastiful lui prețul: un florin și 3 dinari livra.

Diferența dintre 0,80 și 1,03 florini pe livră, adică aproape 29 la sută, într-o singură zi și pentru aceeași marfă, spune două lucruri. Prețurile din registrele vamale nu sunt prețuri de piață, ci valori de evaluare, mai mici decât cele reale. Iar câștigul sașilor nu venea din transport, ci din dreptul de a fi singurii cumpărători.

Același catastif dă și alte perechi de prețuri pentru 13 iunie 1597. Pânza pătrată: 20 de bucăți la vamă, evaluate la 2 florini bucata, din care 7 vândute lui Dollert cu 2 florini și 45 de dinari. Funia: un florin la vamă, un florin și 15 dinari în prăvălie.

Pentru secolul al XVII-lea, prețurile se adună mai greu. Un studiu despre obiceiurile culinare din Țara Românească, semnat de Elena Ioniță și publicat de Editura Universității din București, strânge câteva: la mijlocul secolului, Paul de Alep notează că două rodii costau un sfert de scud, iar o oca de migdale un piastru și un sfert. Cele mai multe prețuri de acolo sunt însă din secolul al XVIII-lea.

Cine erau „grecii” din registrele Sibiului?

În izvoarele ardelene, negustorul care aducea marfă orientală se numește „grec”. Pakucs Willcocks a arătat, într-un studiu din „Historical Yearbook” (vol. II, 2005), că termenul desemna un statut juridic și profesional, nu o etnie. Mulți dintre acești „greci” erau de fapt munteni, iar categoria cuprindea și armeni, macedoneni și alții.

Registrele îi notează scurt: nume și localitatea de plecare. Samuel Goldenberg a atras atenția că prepoziția de sau von nu indică locul de origine, ci ultimul oraș în care negustorul se oprise înainte de Sibiu. Foarte rar apare un etnonim, ca în 1578, „un grec din Nicopole”, sau în 1594, „niște armeni”. Când două nume coincid, scribii adaugă o poreclă: Grasul, Bătrânul, Tânărul, Negrul.

Dragotă din Argeș, 1500

Cel mai bine documentat este Dragotă din Argeș, trecut în registrul Sibiului din 1500 cu nouă transporturi. Trei au fost cu produse naturale muntenești, în valoare totală de 98 de florini. Patru, cu produse manufacturate duse în Țara Românească, 2.440 de florini. Două, cu marfă orientală, 4.200 de florini.

La 19 aprilie 1500 a trecut vama în ambele sensuri: pește spre Sibiu, pentru 56 de florini, și postav spre Țara Românească, pentru 80. La 2 iunie ocupă o pagină întreagă în registru, cu un transport de marfă orientală de 745 de florini într-un sens și 109.000 de cuțite în celălalt. Scribul a notat, lucru cu totul neobișnuit, și de la cine cumpărase cuțitele: de la „Niclis Prolin”, adică de la sibianul Nicolaus Prol.

Pana din Râmnic și marii negustori sași

Pentru a doua jumătate a secolului, cazul limpede este Pana din Râmnic, urmărit în registre între 1578 și 1597, cu un total de 6.111 florini. Cifrele lui urcă și coboară: 710 florini în 1578, 250 în 1591, 1.340 în 1593, 383 în 1597.

Pe partea sașilor, în 1503, mărfurile celor mai bogați sunt trecute sub un titlu care spune totul: mercatores grandi seu prima societas, videlicet Lucas Rener, Lucas Czeresch, Johannes Groman et Georgius Hyrscher. La 7 ianuarie 1503, Peter Schram a adus în Transilvania 1.815 de livre de piper. La 12 mai, trei dintre ei au adus 25 de bucăți de postav de Köln și 25 de Werden. La 12 iunie, Lucas Rener și Georg Hyrscher au scos din Brașov spre Țara Românească 102.600 de cuțite. Între ianuarie și octombrie 1503, cei patru au tranzitat marfă de 6.800 de florini în opt drumuri.

Cum arăta negoțul când mergea prost

Cea mai bună descriere a mecanismului nu vine din registre, ci dintr-o scrisoare de plângere. Pe la 1480, Basarab cel Tânăr scrie brașovenilor un text publicat de Ioan Bogdan în 1902, redat aici după traducerea engleză a lui Pakucs Willcocks:

Negustorii mei au venit și s-au plâns că, după ce vă tocmiți cu ei, nu le luați marfa pe soroc, ci o țineți acolo și nu îi plătiți. Iar negustorii noștri iau marfa de la turci, care le dau soroc, și nu pot plăti când vine sorocul, pentru că voi nu îi plătiți. Așa au sărăcit toți negustorii mei, căci nici nu îi plătiți, nici nu îi lăsați să vândă altor negustori în țara ungurească.

Lanțul era simplu și fragil: negustorul muntean lua marfa pe credit de la cel otoman, o dădea pe credit sașilor, iar când sașii nu plăteau la soroc, turcul venea cu carte de la sultan, iar domnul își dădea propriii supuși legați creditorului. Scrisoarea pomenește și două violențe concrete, arderea piperului și uciderea unui Dragota, pe care nu le detaliază.

Creditul comercial era regula, nu excepția. Pakucs Willcocks compară mecanismul cu o plângere otomană din 1486 privind Dubrovnikul, unde negustorii locali se îndatorau la „turci și la alți oameni” și apoi nu își puteau recupera banii.

Corespondența păstrată la Sibiu și Brașov arată și detaliile mărunte ale drumului, fiindcă gazda la care trăgea negustorul răspundea de marfa lăsată în păstrare. Neagoe din Măgureni a uitat la Brașov, pe o masă în casa gazdei, pecetea de la vamă și a fost pus să plătească vama a doua oară. Lui Dumitru „din cetatea Bucureștilor”, scrie Neagoe Basarab sibienilor, gazda i-a rupt pecetea și i-a cheltuit marfa.

Un dosar din februarie 1561, judecat la Tălmaciu și apoi la Sibiu, arată aceeași lume de aproape. Grecul Panthaleon l-a dat în judecată pe grecul Konda, cu care „legase de o vreme o prietenie”, pentru o pungă cu 200 de florini de aur și 92 de florini în monedă mărunțită, trimisă soției lui în Țara Românească și care nu a ajuns niciodată.

Cum s-a studiat subiectul, de la 1956 încoace?

Cercetarea modernă începe în anii 1950 în România și în anii 1970 în Ungaria, iar de atunci, precizează Pakucs Willcocks, nu a apărut nici o dovadă documentară decisivă. S-a schimbat felul în care sunt citite aceleași registre.

Radu Manolescu a deschis seria cu un studiu din 1956 despre relațiile comerciale ale Țării Românești cu Sibiul la începutul secolului al XVI-lea, publicat în Analele Universității C. I. Parhon, și a dat apoi monografia de referință, „Comerțul Țării Românești și Moldovei cu Brașovul (secolele XIV-XVI)”, Editura Științifică și Enciclopedică, 1965. El a calculat că, la sfârșitul secolului al XV-lea, traficul prin vama Brașovului se ridica la circa 64.000 de florini pe an, cifră pe care cercetarea de azi o confirmă pentru toți anii, în afară de 1503.

Manolescu a impus și categoriile folosite până astăzi: „import de produse apusene și manufacturate”, „export de produse naturale muntenești”, „tranzit de mărfuri orientale”. Pakucs Willcocks observă că sunt în parte înșelătoare, fiindcă postavul și milioanele de cuțite nu erau importuri pentru consum local, ci marfă de tranzit spre piețele otomane. Cifrele lui Manolescu și ale lui Pach sunt reluate aici după capitolul ei din 2018, care le verifică pe izvoare.

Samuel Goldenberg a scris despre vama Sibiului în secolul al XVI-lea și despre comerțul sud-estic din socotelile vamale, în studii din anii 1960 și 1970. Împreună cu Mihail Dan a publicat în 1967, în „Revue des études sud-est européennes”, un studiu despre comerțul balcano-levantin al Transilvaniei, arătând că negustorii numiți greci erau adesea așezați în orașele muntene.

Zsigmond Pál Pach a dat, în 1978, analiza completă a tranzitului de mirodenii prin sudul Transilvaniei, iar mai înainte studiul despre originea vămii de a treizecea parte. Lui îi datorăm și așezarea cifrelor transilvane în context european. Bulgara Snejka Panova a publicat în 1980 o carte despre negustorii bulgari din secolul al XVII-lea, în care numără 57 de transporturi pentru anul 1597 la Sibiu.

Pakucs Willcocks a reluat seria de la zero, pornind de la cele 22 de registre vamale ale Sibiului din anii 1500-1597, păstrate la Arhivele Naționale Sibiu, fondul magistratului orașului și scaunului Sibiu, inventar 197. Rezultatele au apărut într-un studiu metodologic despre florini și dinari în registre (SMIM, XXI, 2003), în monografia „Sibiu-Hermannstadt. Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania” (Böhlau, 2007) și în capitolul din 2018 folosit mai sus.

Unde nu se înțeleg istoricii?

Disputele nu sunt despre existența negoțului, ci despre cât se poate citi din cifre.

Mai mulți negustori înseamnă mai mult comerț?

Snejka Panova a susținut, în 1980, că numărul negustorilor e un indicator al volumului comerțului. Pakucs Willcocks arată, cu tabelele registrelor, că nu este: 1540 și 1594 au printre cele mai mari numere de transporturi, 84 și 57, dar valorile medii pe transport sunt printre cele mai mici, 119 și 155 de florini. Anul 1595, cu 35 de negustori și 41 de transporturi, adică în trend, are o medie de 11 florini pe transport, pentru că războiul din Țara Românească a golit carele.

Ce s-a întâmplat în 1503, și în 1593?

Cele două valori record sunt și cele două probleme nerezolvate. Pentru 1503, Pakucs Willcocks a propus ipoteza că Brașovul a fost o supapă temporară pentru mărfurile care nu puteau ajunge la Veneția din cauza războiului din 1499-1502, dar recunoaște singură că ipoteza nu explică de ce traficul nu a fost la fel de mare și în 1501 și 1502, când veniturile vămii brașovene au fost de circa 3.000 de florini, față de circa 5.000 în 1504 și 1505.

Pentru 1593, când valoarea comerțului oriental înregistrat la Sibiu s-a dublat, autoarea scrie limpede că nu se poate decide, pe baza informației disponibile, dacă a fost un an comercial într-adevăr bun sau doar un an cu o înregistrare vamală mai strictă. Un negustor, Nikula din București, a trecut vama cinci ori în acel an, cu marfă totalizând 2.770 de florini.

Dragotha și Demetrius Dragatha, una sau două persoane?

Manolescu a identificat, în 1956, negustorul trecut drept Dragatha cu un altul, Demetrius Dragatha. Pakucs Willcocks respinge identificarea, fiindcă registrele consemnează distinct cele două nume, primul cu nouă transporturi, al doilea cu șase și cu nici unul în comerțul oriental. De această dispută măruntă depinde tot profilul celui mai mare negustor muntean din 1500.

Dreptul de etapă: zid sau pâlnie?

Interpretarea veche vedea în dreptul de etapă al orașelor sășești, cu depozitul obligatoriu, interdicția vânzării cu amănuntul și limita de 14 zile de ședere, un obstacol care sufoca negoțul grecilor. Pakucs Willcocks susține contrariul: etapa și depozitul nu erau făcute ca să îi țină departe, ci ca să le ofere sașilor mărfurile orientale într-un mediu fără concurență și la prețuri avantajoase. Cazul lui Harttha și al prăvăliei lui Dollert, din 1597, e proba ei principală.

Cât de mare era, de fapt?

Pach a calculat că mirodeniile tranzitate prin sudul Transilvaniei făceau aproape 9 la sută din importul venețian dinspre Alexandria și între 5,84 și 7,38 la sută din cel venit din toate porturile mediteraneene. Concluzia lui are două jumătăți, ambele corecte: la scara Europei, contribuția transilvană era mică; la scara regiunii, Brașovul era un furnizor major pentru Ungaria și Polonia.

Cât de solidă e fiecare dovadă?

Nu toate cifrele de mai sus au aceeași greutate.

• Tarifele din privilegii sunt cele mai sigure: acte păstrate în original, cu pecete, publicate în ediții critice. Spun însă ce trebuia plătit, nu ce s-a plătit.
• Registrele vamale sunt dovada cea mai bogată și, totodată, cea mai înșelătoare. Valorile sunt de evaluare vamală, deci subevaluate, cum arată cazul din 1597.
• Catastifele private, ca al lui Georg Dollert, dau prețuri reale de vânzare, dar s-a păstrat prea puțin din ele pentru o serie.
• Scrisorile de plângere arată mecanismele, nu volumele, și apar în arhivă exact când ceva nu a funcționat.
• Tezaurele arată ce bani circulau, dar sunt depuneri de criză, datate de momentul ascunderii.
• Cifrele calculate de istorici, precum cei 64.000 de florini ai lui Manolescu sau procentele lui Pach, sunt reconstituiri care depind de cursurile și de echivalențele alese.

Cum știm ce știm: registre, socoteli, tezaure și măsuri

Istoria economică a târgurilor românești se face cu câteva feluri de izvoare, fiecare cu capcanele lui.

Registrul vamal, citit ca un document

Socotelile vamale au ajuns în arhivele orașelor pentru un motiv administrativ: orașele luaseră vama în arendă și o administrau cu propriii angajați. De aici și structura lor neuniformă. Numai registrele din a doua jumătate a secolului al XVI-lea consemnează consecvent negustorii veniți din Țara Românească și vama de 5 la sută plătită în natură. Faptul că doar cei cu marfă orientală sunt înregistrați cu nume, loc de plecare și cantitate are o explicație practică: așa se controlau atât oamenii, cât și cantitatea de marfă care urma să fie vândută orășenilor.

Socotelile orășenești, și ce se face cu un original pierdut

Lângă registrele vamale stau socotelile orașelor. Un studiu al lui Alexandru Ștefan, apărut în 2023 în Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, arată cât de fragilă e baza: din socotelile Clujului de la sfârșitul secolului al XV-lea s-au păstrat două fragmente. Cel mare, din 1494-1498, se cunoaște numai prin fotocopia din Arhivele Naționale ale Ungariei, fiindcă originalul s-a pierdut, și fusese publicat parțial de Károly Szabó în 1883, cu erori și omisiuni. Cel mic, din 1498-1500, era inedit și se află la Arhivele Județene Cluj.

Banii: o țară fără monedă proprie

Cea mai grea problemă e că negoțul se făcea, în bună parte, fără monedă locală. Ernest Oberländer-Târnoveanu a arătat, în analiza critică a emisiunilor monetare moldovenești din vremea lui Ștefan cel Mare, publicată în „Cercetări numismatice” (IX-XI, 2003-2005, pp. 293-399), că moneda domnească moldovenească avea doar două valori, grosul și jumătatea de gros, că rubla și grivna nu erau monede, ci unități de calcul, și că piesele lui Ștefan sunt „surprinzător de rare”. Din a doua jumătate a anilor 1470, denarul reformat al lui Matia Corvin „pătrunde masiv în Moldova”, iar prima încetare a baterii de monedă proprie a Moldovei cade în domnia lui Ștefan al IV-lea.

Pe acest fond, unitățile de cont devin o capcană. Bogdan nota în 1905, pe baza unor glose polone de la începutul secolului al XV-lea, că grivna valora aproximativ o marcă sau o rublă și că un groș era a douăzecea parte dintr-însa. Oberländer-Târnoveanu scrie că o rublă sau o grivnă era egală cu 100 de groși de calcul. Cele două afirmații nu se contrazic neapărat, fiindcă vorbesc despre groși diferiți, dar arată de ce orice conversiune în florini sau în argint este interpretare, nu înmulțire.

Tezaurele, ca martori ai pungii

Ce ținea omul în pungă se vede din tezaure. Tezaurul descoperit în 1963 la Urziceni, în județul Ialomița, a ajuns la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” cu 25 de monede de argint, iar compoziția lui, așa cum o prezintă Muzeul Municipiului București pe baza studiului lui Marius Blasko din „Revista de Cercetări Arheologice și Numismatice” (vol. II, 2016, pp. 222-236), este grăitoare: 11 piese polono-lituaniene, 8 ungurești, 2 transilvane, 2 otomane și 2 imperiale. Cea mai veche e din 1539, cea mai nouă din 1597, iar autorul leagă ascunderea de evenimentele militare de la sfârșitul domniei lui Mihai Viteazul. Nici o monedă bătută în Țările Române, deși tezaurul s-a adunat vreme de aproape șase decenii.

Măsurile, care nu sunt aceleași nicăieri

Ultima capcană sunt măsurile. În registrele brașovene, piperul se socotește în livre și în kanthner, iar un kanthner de circa 56 de kilograme cuprinde vreo 60 de livre, deci livra de acolo trece de 900 de grame. În materialul muntenesc de secol XVIII folosit de Elena Ioniță, livra este un sfert de kilogram, cantarul are 120 de livre și ocaua circa 1,27 kilograme. Același cuvânt, valori diferite. Orice echivalare în unități moderne trebuie făcută pe izvor, nu pe dicționar.

Ce știm sigur și ce rămâne deschis

Știm sigur, pentru că o spun acte și registre păstrate, următoarele lucruri. Negoțul dintre Țările Române și orașele ardelene era reglementat prin privilegii domnești încă din secolul al XIV-lea și taxat pe povară, pe cap de vită și pe bucată de postav. Cota vămii de graniță a fost ridicată de la 3,33 la 5 la sută în 1467. În 1500, la Sibiu, s-a vămuit marfă de 20.800 de florini, iar în 1503, la Brașov, de 167.300. Piperul era mirodenia dominantă, cu 92 la sută din transporturile de condimente, iar cuțitele de Steyr erau marfa de tranzit cea mai valoroasă spre răsărit. O treime din trafic era pește și produse naturale din Țara Românească.

Rămâne deschis mai mult decât s-ar crede. Nu știm cât de mare era comerțul intern al târgurilor, pentru că nimeni nu îl înregistra. Nu știm prețurile reale de piață decât pentru zile izolate, când se întâmplă să avem și registrul și catastiful. Nu știm de ce 1503 și 1593 au fost excepționale. Nu putem calcula costurile de transport și de găzduire, fiindcă izvoarele nu le dau. Nu știm câți dintre „grecii” din registre erau munteni, armeni sau balcanici, iar documentele interne muntenești nu permit identificarea negustorilor individuali: în indicele seriei Documenta Romaniae Historica, seria B, intrarea „negustori greci” apare prima dată în volumul V, pentru anii 1551-1565.

Ce se schimbă după ce Țările Române intră sub Poartă?

Se schimbă direcția. În secolul al XVI-lea, când Țara Românească și Moldova devin state tributare Porții și Marea Neagră intră sub control otoman, traficul nu scade, ci se reorientează: produsele otomane, mai ales țesăturile de bumbac și pielăria, devin o componentă mai puternică a comerțului. Vama otomană de la Giurgiu înregistrează un trafic foarte asemănător cu cel transilvan, cu mirodenii în stocul negustorilor, în timp ce la vămile ungaro-otomane de la Baric și Kulpin, în Serbia de azi, sau la cea otomană de la Tulcea, din 1517, mirodeniile lipsesc cu totul. Brașovul și Sibiul erau capătul drumului, nu o oprire pe el.

Pe plan juridic, secolul al XVII-lea aduce capitularea orașelor sășești în fața negustorilor pe care îi ținuseră la distanță. Grecii obțin dreptul de a-și întemeia companii comerciale la Sibiu în 1636 și la Brașov în 1678, iar dreptul de etapă, pe care un statut sibian din 1631 îl mai scria apăsat, se stinge odată cu ele.

Se schimbă și banii din pungă. Ioan-Andi Pițigoi, într-un studiu din 2020 despre circulația monetară în Argeș și Muscel, descrie trei etape: în prima jumătate a secolului al XVII-lea domină grosul polonez, cu multiplii și submultiplii lui; în a doua jumătate, talerii din Țările de Jos și din spațiul german; iar în secolul al XVIII-lea, monopolul trece la nominalele otomane. Tezaurul de la Câmpulung-Schei, încheiat în 1608, îi dă dreptate pentru prima etapă: din 24 de monede, 20 sunt tripli groși, trei sunt taleri și una e o piesă de șase groși.

Mirodeniile continuă să vină dinspre Imperiul Otoman în tot secolul al XVI-lea și în cea mai mare parte a celui următor, dar în cantități tot mai mici. Cercetarea recentă, notează Pakucs Willcocks, pune pe seama administrației otomane menținerea unui comerț puternic cu mirodenii pe rutele care îi traversau imperiul.

Rămâne, la capătul tuturor cifrelor, imaginea unei zile de târg. Un negustor din Târgoviște sau din Râmnic ajunge la vama de la Turnu Roșu cu un car de piper și de bogasie, lasă a douăzecea parte în natură, merge la Tălmaciu sau la Casa Negustorilor din Sibiu, își depune marfa sub pecetea pârgarului, nu vinde nimănui din oraș sub trei florini și nimic cu amănuntul în afara zilei de târg, afară de untdelemn, cumpără cuțite și postav, și pleacă. La Brașov, statutul din 1577 îi dădea paisprezece zile și îl ținea apoi departe cel puțin patru săptămâni. Acest ritm, pe care documentele îl descriu bucată cu bucată, a ținut aproape trei sute de ani.