Mănăstirea Căldărușani, 1638: cetatea de rugăciune a lui Matei Basarab

În 1638 se încheiau lucrările la Mănăstirea Căldărușani, ctitoria lui Matei Basarab din codrul Vlăsiei, ridicată ca o cetate cu ziduri crenelate și închinată Sfântului Dimitrie. Hrisoavele îl numesc pe domn ctitor și dau anul 1638, iar Institutul Național al Patrimoniului datează ctitoria 1637-1638. Numele locului, însă, e cu mult mai vechi decât mănăstirea, iar legenda întemeierii nu se potrivește cu cronologia.

Când a fost ctitorită Mănăstirea Căldărușani?

Mănăstirea Căldărușani a fost zidită de Matei Basarab (1632-1654), iar istoricul mănăstirii dă anul 1638 ca dată de întemeiere. Pregătirea începuse mai devreme: domnul cumpărase o parte din satul Căldărușani în primăvara anului 1637, anume pentru acest scop. Fișa Institutului Național al Patrimoniului, care înregistrează ansamblul ca monument istoric cu codul IF-II-a-A-15293, datează ctitoria 1637-1638 și adaugă un amănunt important: mănăstirea a fost ridicată pe locul unui schit de lemn.

Ziua anume a încheierii lucrărilor nu apare, însă, în sursele mănăstirii, nici în fișele patrimoniului. Ea circulă doar în listele deschise de calendar. Ce se poate susține cu documente este anul, nu data.

De unde vine numele Căldărușani?

Numele este cu patruzeci și cinci de ani mai vechi decât mănăstirea. El apare pentru prima dată într-un hrisov din 4 decembrie 1593, ieșit din cancelaria lui Mihai Viteazul, care se referă la un sat aflat deja acolo. Matei Basarab nu a botezat locul: a cumpărat o parte dintr-un sat care își purta numele de generații.

Cât despre înțelesul numelui, istoricul mănăstirii îl leagă de forma locului, care seamănă cu o căldare mică. Este o explicație de toponimie, nu de hagiografie, și se potrivește cu un ținut de ape și de adâncituri la marginea codrului Vlăsiei.

De ce a fost zidită ca o cetate?

Pentru că așa cereau vremurile pe linia Dunării. Mănăstirea a fost ridicată ca o cetate, cu ziduri crenelate și cu turnuri întărite de contraforturi, având un rol strategic împotriva incursiunilor otomane. Nu era o excepție: Matei Basarab a lăsat în urmă un întreg program de ctitorii, dus însă cu greu în anii din urmă ai domniei, tulburați de războiul cu Vasile Lupu și de răzvrătirea seimenilor.

Biserica mare, închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, are plan triconc, cu abside laterale și trei turle, una peste naos și două peste pronaos, iar istoricul mănăstirii o apropie arhitectural de Dealu și de Curtea de Argeș. La cincisprezece ani de la zidire, un călător o vedea încă nouă.

Clădirea este întinsă și cu totul nouă din temelie.

Paul de Alep, 1653

A făgăduit Matei Basarab mănăstirea după o biruință asupra lui Vasile Lupu?

Aceasta este partea de poveste. Tradiția orală, așa cum o consemnează chiar istoricul mănăstirii, spune că domnul a făgăduit o mănăstire după ce niște sihastri i-au prevestit biruința asupra lui Vasile Lupu, biruință dobândită, se adaugă, prin credință mai mult decât prin arme. Istoricul mănăstirii o dă drept tradiție, nu drept fapt documentat, și face bine.

Cronologia nu ajută legenda. Cumpărarea satului cade în primăvara anului 1637 și ctitoria în 1638, în vreme ce marea confruntare cu Vasile Lupu a venit în anii din urmă ai domniei lui Matei Basarab, când domnul era bătrân și țara tulburată. Așadar, dacă făgăduința a existat, ea nu putea privi biruința de la capătul rivalității, ci cel mult o încleștare timpurie. Documentele nu spun nici atât: hrisoavele îl numesc pe Matei Basarab ctitor și dau anul, fără să pomenească niciun legământ.

Ce a mai rămas din zidirea lui Matei Basarab?

Mai puțin decât s-ar crede, dar nu puțin. Din vremea ctitorului se păstrează zidul de incintă, parterul, astăzi compartimentat, clopotnița, pivnițele dinspre apus și biserica. Din pictura originală, din 1638, au rămas doar portretele votive ale lui Matei Basarab și ale Elinei Doamna; restul frescelor e din 1775, cu repictări în 1817, în 1915, de mâna lui Dimitrie Belizarie, și în 1942.

Veacurile au lucrat împotriva locului. În 1775 s-a adăugat un etaj peste chilii, s-au refăcut turnurile și s-a înălțat clopotnița, iar în 1850 egumenul Meletie a ridicat o trapeză și un paraclis pe latura de răsărit. Au urmat cutremure, incendii, părăsire și secularizarea averilor mănăstirești din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, după care, la începutul veacului trecut, era nevoie de reparații mari.

• 1908-1915: restaurare completă, prin mitropolitul Ghenadie Petrescu, cu sprijinul regelui Carol I, sub Comisiunea Monumentelor Istorice.
• 1940: cutremurul avariază grav mănăstirea.
• Noaptea de 8 spre 9 decembrie 1945: incendiu pustiitor.
• 1950-1958: refacere sub patriarhul Justinian Marina, lucrările încheiate pe 6 iunie 1958, în vremea starețului Gherasim Cristea.

Ce se păstrează în muzeul și în biblioteca mănăstirii?

Colecția muzeală a Mănăstirii Ortodoxe Căldărușani, aflată în subordinea Arhiepiscopiei Bucureștilor, ocupă trei săli într-o sală boltită zidită în 1964, pe locul fostei trapeze și al paraclisului. Fișa Institutului Național al Patrimoniului consemnează icoane din 1739-1799, un grup de pânze de mari dimensiuni semnate de Gheorghe Tattarescu și de Sava Henția și, mai ales, zece icoane pictate de Nicolae Grigorescu în 1854-1855, în anii de ucenicie pe care i-a petrecut locuind la mănăstire. Nu pictura bisericii, deci, ci zece icoane de muzeu.

Biblioteca este cealaltă comoară. În jurul atelierului de copiat al mănăstirii, pe vremea mitropolitului Filaret al II-lea, a crescut o colecție din care peste o sută de manuscrise se află azi la Biblioteca Sfântului Sinod și la Academia Română, printre ele „Erminia”, manualul de pictură al lui Macarie Arhimandritul, tradus în 1805. O tipografie la Cocioc a scos un „Viețile sfinților” în douăsprezece volume și, în 1833, „Oglinda omului celui din lăuntru”.

În pronaos, în partea dreaptă, odihnește Sfântul Grigorie Dascălul (1765-1834), cu moaștele așezate în biserică într-o raclă de argint aurit; e prăznuit pe 22 iunie. În partea stângă este îngropat Ghenadie Petrescu, surghiunit odinioară la Căldărușani și ajuns apoi stareț al ei pe viață.