Asediul Sucevei, 1497: ziua în care oastea lui Ioan Albert a pornit înapoi

La 19 octombrie 1497, după aproape trei săptămâni în care asediul Sucevei nu dăduse niciun rezultat, oastea regelui polon Ioan Albert a început să se desprindă de sub zidurile cetății. Nu fusese o victorie militară a vreuneia dintre tabere, ci o înțelegere negociată sub presiunea unei oști ungurești intrate în țară și a unei toamne care tăiase proviziile. Ce a urmat pe drumul de întoarcere a transformat o campanie ratată în cea mai grea înfrângere polonă a veacului al XV-lea.

De ce a venit regele Poloniei cu oastea în Moldova, în 1497?

Campania a fost anunțată drept expediție împotriva turcilor, pentru recucerirea Chiliei și a Cetății Albe, pierdute de Moldova în 1484. Intențiile reale ale curții de la Cracovia au fost puse la îndoială încă de atunci, inclusiv de regele Ungariei, și rămân discutate de istorici până azi.

Faptele se așază însă limpede. Ioan Albert a trecut Nistrul la Mihălceni în 9 august 1497 și a înaintat spre Coțmani. În jurul datei de 20 august, solii moldoveni, între care logofătul Ioan Tăutu, au fost opriți și ținuți la Liov, iar asta a arătat încotro mergea de fapt expediția. La 27 august, Ștefan cel Mare a plecat din Suceava la Roman, unde își aduna oastea, și a cerut ajutor în toate părțile: a primit un contingent muntean trimis de Radu cel Mare și un corp otoman, iar din Transilvania a intrat o oaste ungurească.

Cât a ținut, de fapt, asediul cetății Suceava?

Oastea polonă a ajuns sub zidurile Sucevei la 24 septembrie 1497 și a așezat tabere de jur împrejurul cetății și al târgului. Asediul propriu-zis a început la 26 septembrie și a ținut, zi și noapte, aproximativ trei săptămâni, fără să dea vreun rezultat. Artileria grea a fost folosită din plin: cronicarul polon Bernard Wapowski pomenea două bombarde uriașe, trase una de 40 și cealaltă de 50 de cai.

Apărătorii au astupat spărturile făcute în ziduri, iar Ștefan, rămas la Roman, nu a dat bătălia cea mare. A tăiat în schimb drumurile de aprovizionare cu cete de călăreți și a bătut detașamentele plecate după hrană în zona Neamțului. Spre sfârșitul lui septembrie, în tabăra polonă se simțea deja lipsa proviziilor.

Ce spun documentele despre ziua de 19 octombrie 1497

Aici izvoarele nu spun exact același lucru, iar deosebirea merită arătată, nu ascunsă. Studiul lui Marius Diaconescu din Analele Putnei așază încheierea negocierilor de armistițiu la 18 octombrie 1497. Lucrarea mai veche a lui Eduard Fischer, din 1904, socotește că asediul a încetat la 16 octombrie, iar oastea polonă s-a retras în patru eșaloane între 19 și 22 octombrie. Cele două variante se împacă dacă separăm înțelegerea de plecarea efectivă: ziua de 19 octombrie este ziua în care taberele de sub Suceava au început să se ridice. Toate aceste date sunt pe stil vechi.

Armistițiul nu a fost o pace, ci o înțelegere provizorie, de câteva luni, obținută prin mijlocire străină. Regele Ungariei, Vladislav al II-lea, fratele mai mare al lui Ioan Albert, a trimis în Moldova o oaste de circa 12.000 de oameni sub Bartolomeu Dragfi, prezentă în țară din 15 septembrie până pe la 25 octombrie, iar la Ioan Albert a trimis un sol, Waclaw Cic, mareșal al curții boemiene. Cronica moldovenească îi pune lui Dragfi în seamă convingerea lui Ștefan să primească armistițiul. Oastea ungurească nu a dat nicio luptă: a fost un instrument de presiune, nu unul de război.

Câți oameni au fost? Cifrele din cronici nu se potrivesc

Niciun izvor nu dă o cifră în care să te poți încrede. Pentru oastea polonă, estimările din surse merg de la 80.000 până la 150.000 de oameni, iar Fischer argumenta încă din 1904 că nici măcar 80.000 nu este o cifră reală, ci una umflată. Pentru oastea moldoveană, cronicarii poloni scriu în jur de 40.000 de oameni, iar izvoarele românești coboară spre 18.000.

Deosebirea nu se rezolvă cu o medie. Cifrele din cronicile medievale sunt, de cele mai multe ori, un mijloc retoric: o oaste uriașă explică fie gloria învingătorului, fie rușinea învinsului. Judecata practică ajută mai mult decât aritmetica. A hrăni câteva zeci de mii de oameni și de cai în octombrie, într-o țară ale cărei provizii fuseseră strânse sau arse înainte, era aproape imposibil, iar asta explică retragerea mai bine decât orice cifră.

• 9 august 1497: Ioan Albert trece Nistrul la Mihălceni
• 27 august: Ștefan cel Mare pleacă din Suceava la Roman, unde adună oastea
• 24 septembrie: oastea polonă ajunge sub zidurile Sucevei
• 26 septembrie: începe asediul propriu-zis
• 18 octombrie: se încheie negocierile de armistițiu
• 19 octombrie: taberele de sub Suceava încep să se ridice
• 26 octombrie: lupta din Codrii Cosminului
• 29 octombrie: Lențești; 30 octombrie: lupta de la Cernăuți

Mitul copacilor tăiați din Codrii Cosminului

Varianta care circulă cel mai des sună așa: moldovenii ar fi tăiat copacii pe jumătate, iar la un semn pădurea întreagă s-ar fi prăbușit peste oastea polonă, îngropând-o. Este o imagine frumoasă și ține minte ușor, dar nu este ceea ce descriu izvoarele.

Ce arată sursele este o operațiune de drum, nu o minune. Moldovenii au doborât copaci ca să astupe drumul prin pădure, apoi au lovit coloana polonă din spate și din coaste, la 26 octombrie. Ariergarda și convoiul de care au fost în bună parte nimicite, iar Jan Teczynski, rămas fără cal la trecerea Siretului, a căzut prizonier. Luptele s-au concentrat în preajma unei poieni numite Poiana Neagră, lângă Mihuceni, dar Fischer susținea că s-au întins pe o zonă mult mai largă decât locul pomenit de tradiție.

Căderea legendei nu micșorează cu nimic fapta. A bloca un defileu împădurit, a aștepta ca o coloană de zeci de mii de oameni să se întindă pe kilometri întregi și a lovi exact partea cea mai vulnerabilă a ei cere disciplină, cercetași buni și stăpânire de sine. La toate astea se adaugă ceea ce se vede mai greu: o rețea de alianțe ținută în viață simultan cu Ungaria, cu Țara Românească și cu Poarta, care a adus presiune militară fără să coste o bătălie. Meritul real al lui Ștefan cel Mare în 1497 este acesta, iar el rămâne întreg și după ce povestea cu pădurea prăbușită este pusă deoparte.

Ce a urmat după retragere și cum s-a încheiat războiul

Lupta din Codrii Cosminului, la 26 octombrie, nu a fost ultima. La 29 octombrie, la Lențești, o ceată moldoveană condusă de vornicul Boldur a nimicit un detașament de călărime mazoviană care venea în ajutorul regelui, iar la 30 octombrie s-a mai dat o luptă la Cernăuți. În vara anului următor, la 22 iunie 1498, Moldova a trecut la represalii și a lovit în Polonia, la Trembowla, Buceaci și Podhaice.

Războiul s-a închis abia în 1499, tot prin mijlocirea lui Vladislav al II-lea. Potrivit rezumatului publicat de autor pentru studiul lui Alexandru Simon din Revista Arhivelor, tratatul de pace a fost încheiat la Hârlău la 12 iulie 1499, între Moldova, Polonia și Ungaria, toate trei numite în act regate. Versiunea latină este datată „feria quinta proxima ante festum Sancte Margarete”, iar cea slavonă „luna lui iulie în 12”, iar varianta latină fusese redatată greșit la 11 iulie. Între garanții din partea Moldovei sunt pomeniți doamna Maria Voichița și fiii domnului, iar Bogdan este numit anume. O clauză îi dădea lui Ștefan dreptul de refugiu în țările Jagiellonilor. Chestiunea Pocuției a rămas deschisă.