Amfiteatrul de la Italica, măsurat acustic: bun pentru teatru, nepotrivit pentru muzică

Despre amfiteatrele romane se spune des că aveau o acustică uimitoare, dar rareori se măsoară. Un studiu publicat pe 5 octombrie 2026 în revista Heritage a făcut exact asta la Italica, lângă Sevilla: trei poziții de sursă în arenă, șaptesprezece de recepție în tribune și 49 de perechi între ele. Concluzia este că arena era bine potrivită pentru vorbire și pentru teatru, dar nu pentru muzică.

Cel mai mare amfiteatru din Hispania

Romanii au stăpânit Hispania, adică Spania și Portugalia de azi, din anul 218 î.Hr. până în secolul al V-lea, iar în provincie au fost confirmate 19 amfiteatre. Cel de la Italica, în localitatea Santiponce de lângă Sevilla, este cel mai mare dintre ele și are cea mai mare capacitate dintre toate amfiteatrele din afara peninsulei italice: aproximativ 35.000 de spectatori așezați. A fost ridicat sub împăratul Hadrian, între anii 117 și 138, iar dimensiunile lui exterioare sunt de 156 pe 134 de metri, adică 520 pe 440 de picioare romane.

Cum se măsoară acustica unei ruine

Sara Girón și Manuel Martín-Castizo au lucrat după standardul ISO 3382-1, fără public în tribune. Au așezat un difuzor dodecaedric, adică o sferă cu douăsprezece fețe care emite egal în toate direcțiile, la 1,50 metri înălțime, în trei puncte din arenă, alese lângă focarele ovalului. Semnalul a fost o baleiere de 30 de secunde, de la 20 la 20.000 de hertzi.

Răspunsurile au fost înregistrate în 17 puncte, nouă pe podium, patru în ima cavea și patru în arenă, cu un microfon tetraedric care captează sunetul în trei dimensiuni, ținut la 1,20 metri. Au rezultat 49 de perechi sursă-receptor. Zgomotul de fond din sit era de circa 24,7 decibeli, deci măsurătorile nu au fost acoperite de el.

Ce au arătat cifrele

Timpul de reverberație măsurat la frecvențe medii, notat T30, este de 1,24 secunde în amfiteatru, iar timpul de descreștere timpurie, EDT, de 0,77 secunde. Claritatea muzicală C80 este de 9,1 decibeli, iar definiția vorbirii D50 de 0,79. Tăria sunetului G are valoarea de minus 5,8 decibeli. Indicele de inteligibilitate a vorbirii, STI, stă în medie la circa 0,71, adică de la bine la excelent în cele mai multe puncte.

Autorii compară valorile cu cele ale teatrului din același sit, unde reverberația este de 1,08 secunde, EDT de 0,62 secunde, iar tăria sunetului de minus 0,5 decibeli. Deosebirea de tărie este cea care spune povestea: într-un amfiteatru oval, sunetul se împrăștie mult mai mult decât într-un teatru cu cavea semicirculară. Distribuția energiei este dictată, scriu ei, de geometria ovală și de efectul de focalizare pe care aceasta îl produce.

Un parametru a fost evaluat numai în amfiteatru, cel de ecou. Pentru muzică nu a apărut niciun risc de ecou în niciun punct de recepție. Pentru vorbire, în schimb, riscul apare la mai multe perechi, mai ales atunci când sursa se află în al treilea punct din arenă.

Ce spun autorii și ce nu se știe încă

Valorile de claritate și de tărie cad în afara intervalelor socotite optime pentru muzică, în timp ce timpii de descreștere și definiția vorbirii indică un spațiu potrivit pentru reprezentații de teatru. Pe scurt, arena purta bine cuvântul rostit, nu cântecul.

Autorii își pun singuri două limite. Prima: tribunele sunt puternic degradate, deci rezultatele din rândurile de sus spun mai puțin despre cum suna clădirea întreagă, în antichitate. A doua: pragurile de referință ale standardelor și ale muzicii au fost gândite pentru săli închise, așa că o comparație cu un spațiu descoperit rămâne aproximativă. La asta se adaugă ce nu s-a putut măsura deloc: efectul publicului. Treizeci și cinci de mii de corpuri în tribune absorb sunet, iar măsurătoarea s-a făcut într-o arenă goală.