Primul ambasador străin în România: ce spun documentele despre 1878

Întrebarea despre primul ambasador străin în România are un răspuns surprinzător: în 1878 nu exista și nici nu putea exista așa ceva. Statul abia recunoscut primea miniștri plenipotențiari, iar ambasada apare în dreptul românesc abia în 1938. Ce s-a petrecut cu adevărat în octombrie 1878 este o poveste de protocol, de ranguri și de recunoaștere internațională, scrisă în decrete și în tratate.

Ce s-a întâmplat la București în octombrie 1878?

În octombrie 1878, România a trecut de la statutul de principat sub suzeranitate otomană la acela de stat care primește reprezentanți diplomatici străini acreditați pe lângă suveranul său. Pe 2/14 octombrie 1878, Austro-Ungaria a recunoscut independența României, a doua după Imperiul Otoman. Unsprezece zile mai târziu, la 13 octombrie, era promulgat decretul care fixa ceremonialul Curții române de primire în audiență a miniștrilor plenipotențiari și a miniștrilor rezidenți acreditați pe lângă Alteța Sa Regală Domnul României.

Cele două acte merg împreună. Primul spunea că statul există ca atare pentru vecinul de la apus. Al doilea pregătea protocolul pentru ziua în care un trimis străin avea să urce treptele palatului domnesc și să își prezinte scrisorile de acreditare. Tot în aceeași zi, 13 octombrie 1878, a fost oficializat și noul titlu al Domnitorului, Alteță Regală, hotărât de Consiliul de Miniștri încă de la 9 septembrie.

A avut România un ambasador străin în 1878?

Nu, și asta nu e un amănunt de limbă. În sistemul diplomatic al secolului al XIX-lea, șefii de misiune erau împărțiți pe clase, iar clasa cea mai înaltă, aceea de ambasador, era rezervată marilor puteri. Statele mici schimbau între ele trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari, miniștri rezidenți sau însărcinați cu afaceri.

Decretul românesc din 7/19 septembrie 1878, dat tocmai pentru alinierea la normele internaționale fixate prin protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818, organiza agenții diplomatici ai României exact în aceste trei clase: trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari, miniștri rezidenți, însărcinați cu afaceri. Ambasador nu figura, fiindcă nu avea cum.

Împărțirea a supraviețuit până azi. Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, semnată în 1961, păstrează la articolul 14 aceleași trei clase: ambasadori sau nunții acreditați pe lângă șefii de stat, trimiși, miniștri sau internunții acreditați pe lângă șefii de stat, și însărcinați cu afaceri acreditați pe lângă miniștrii de externe. Diferența este că astăzi, precizează același articol, nu se mai face nicio deosebire între șefii de misiune din pricina clasei lor, în afara precăderii și a etichetei.

În dreptul românesc, ambasada apare ca oficiu diplomatic abia prin Decretul Regal nr. 2663 din 15 iulie 1938, legea de reorganizare a Ministerului Afacerilor Străine dată în timpul mandatului lui Nicolae Petrescu-Comnen. Între 1878 și 1938, România a avut legații, nu ambasade. Așadar, un trimis străin acreditat la București în toamna lui 1878 a fost ministru plenipotențiar, nu ambasador.

Cine a recunoscut independența României și când?

Recunoașterea nu a venit dintr-o dată, ci pe parcursul a aproape doi ani, iar ordinea spune mult despre interesele fiecărei puteri. Iată calendarul, așa cum îl dă introducerea volumului al unsprezecelea din seria întâi a Documentelor Diplomatice Române, publicat de Institutul Diplomatic Român.

• Imperiul Otoman, fostul suzeran, la 19 februarie/3 martie 1878.
• Austro-Ungaria, la 2/14 octombrie 1878.
• Rusia, la 15/27 octombrie 1878.
• Italia, la 5/17 decembrie 1879.
• Germania, Franța și Marea Britanie, simultan, la 8/20 februarie 1880.

Întârzierea celor trei mari puteri occidentale avea o cauză precisă. Congresul de la Berlin condiționase recunoașterea prin articolele 43, 44 și 45 ale tratatului din 1/13 iulie 1878 de modificarea articolului 7 din Constituție, cel privitor la naturalizare. Abia după ce Parlamentul de la București a adoptat, la 13 octombrie 1879, legea de revizuire a acelui articol, și după legea de răscumpărare a căilor ferate concesionate unor consorții străine, din 29 ianuarie 1880, guvernele de la Berlin, Paris și Londra au notificat recunoașterea.

Cum și-a construit România rețeaua diplomatică după independență?

Repede și pe bani puțini. Prima legație deschisă de statul român a fost cea de la Viena, la 11/23 septembrie 1878, urmată de cele de la Petersburg și Constantinopol, la 10 octombrie 1878. Legea suplimentară relativă la legațiile și consulatele române, votată la 14/26 februarie 1879, a ridicat misiunile diplomatice la rang de legație și a prevăzut, prin articolul 1, legații la Atena, Berlin, Belgrad, Constantinopol, Londra, Paris, Petersburg, Roma și Viena.

A zecea legație, pentru Belgia și Olanda, cu reședința la Bruxelles, a fost creată prin legea promulgată la 16 februarie 1880. Li s-a adăugat agenția diplomatică de la Sofia, instalată la 7 august 1879. La începutul anilor 1880, tânărul stat avea așadar unsprezece misiuni.

Oamenii erau puțini. O sursă statistică a vremii arată că, în mai 1882, reprezentanțele diplomatice românești, fără consulate, erau deservite de circa 27 de diplomați: nouă miniștri plenipotențiari, 12 secretari de legație și șase atașați. Era aproape dublu față de Serbia, dar jumătate față de Belgia.

Ce spun documentele și ce rămâne neconfirmat

Calendarul zilei reține pentru 17 octombrie 1878 acreditarea primului reprezentant diplomatic străin în România, contele Hoyos-Sprinzenstein, din partea Austro-Ungariei. Documentele pe care le-am putut citi confirmă cadrul, nu și ziua. Confirmă recunoașterea austro-ungară de la 2/14 octombrie 1878 și decretul de ceremonial din 13 octombrie, deci faptul că protocolul pentru primirea unui trimis străin a fost pregătit chiar în acele zile. Confirmă și prezența ministrului austro-ungar Hoyos la București în anii următori.

Ce nu am găsit, în edițiile de documente consultate, este actul care să fixeze ziua exactă a primei audiențe de prezentare și forma completă a numelui. Până la acel document, data de 17 octombrie rămâne o informație de calendar, nu una sprijinită pe o ediție de izvoare. O spunem limpede, fiindcă așa se cuvine.

Mai există o nepotrivire, între două publicații ale aceluiași institut. Introducerea volumului de Documente Diplomatice Române datează decretul privind titlul și rangul agenților diplomatici români la 7/19 septembrie 1878, în vreme ce un studiu apărut în Caiete Diplomatice îl pune la 7 noiembrie 1878. Până la verificarea în Monitorul Oficial, reținem ambele variante.

De ce conta un ministru plenipotențiar la București

Pentru că prin el se măsura, lună de lună, loialitatea unui stat nou. La sfârșitul anului 1879, ministrul austro-ungar Hoyos a făcut la București un sondaj printre diverse personalități ale vieții politice, ca să afle încotro înclină țara. Rezultatul a fost descurajant pentru Viena: în accepțiunea românilor, apropierea de Austro-Ungaria se rezuma la o uniune vamală.

Azi România nu trebuie să se aștepte sau să se teamă de ceva din partea nici unei alte puteri, decât de la cele două mari imperii vecine, și de aceea nu se mai poate vorbi de un partid turc sau francez, ci numai de unul rus și de unul anti-rus.

Contele Hoyos, ministrul Austro-Ungariei la București, concluziile sondajului din 1879

Deosebirea de rang nu era doar protocolară, se simțea la masa tratativelor. În 1885, când marile puteri și-au adunat ambasadorii la Constantinopol pentru criza bulgară, România a cerut să i se treacă pe ordinea de zi problema demolării fortărețelor de pe malul drept al Dunării. Subsecretarul de stat german pentru afaceri externe, contele Herbert von Bismarck, a comentat ironic că guvernul de la București ținea probabil să dea un semn de viață, ca opinia publică din țară să știe că interesele românești nu sunt pierdute din vedere.

Aceasta era poziția reală a României la numai șapte ani după independență: un stat cu unsprezece misiuni, cu 27 de diplomați și fără drept de a sta la masa ambasadorilor. Tocmai de aceea contează ce s-a construit în toamna lui 1878. Un decret de ceremonial și o listă de clase diplomatice par lucruri mărunte, dar ele sunt chiar instrumentele prin care un stat începe să fie tratat ca stat.